Boli şi dăunători pentru cultura de trandafir

Ca şi celelalte fiinţe vii, trandafirii sunt vulnerabili în faţa infecţiilor şi a paraziţilor. Singurul mod de a le preveni este să asigurăm trandafirilor condiţiile optime de dezvoltare, aşa după cum prezintă E. Haenchen. Cu cât acestea sunt mai bune, cu atât mai sănătoase sunt, în general, plantele. Multe boli apar doar atunci când condiţiile mediului sunt neprielnice. Există anumite îmbolnăviri şi dăunători care prezintă deseori probleme, altele sunt rare.

Pentru câţiva păduchi de plante nu este necesar „armamentul greu“. Orice tratament trebuie aplicat, ca şi în cazul oamenilor, cu măsură. Unii dăunători pot fi luaţi pur şi simplu de pe ramuri şi striviţi între degete. Dacă daunele sunt deja foarte mari şi nu se mai poate evita folosirea mijloacelor chimice, se vor alege cele care produc cât mai puţine efecte secundare şi care nu afectează insectele folositoare. La cumpărarea acestor mijloace este necesară o documentaţie completă. Trebuie respectate instrucţiunile de folosire şi concentraţiile indicate. Cu aceste substanţe nu trebuie să stropim frunzele numai pe partea superioară. Mulţi paraziţi se înmulţesc tocmai sub frunze şi în locuri mai ascunse. Trebuie să evităm buruienile din jurul trandafirilor. Nu toate mijloacele chimice sunt suportate de plante în orice perioadă. Trebuie să amintim, de exemplu, preparatele pe bază de cupru, care nu pot fi folosite decât în perioada în care trandafirii nu au frunze, sau anumite substanţe ce devin periculoase când temperatura mediului înconjurător este ridicată. S-a renunţat la recomandările de substanţe, pentru că în permanenţă apar altele noi şi, deseori, se întâmplă ca acelaşi produs să circule sub nume diferite.

Boli şi dăunători ai frunzelor, lăstarilor şi florilor

Marssonina rosae
Această ciupercă este cauza celei mai cunoscute şi celei mai neplăcute îmbolnăviri. Pe frunzele trandafirilor apar pete rotunde, deseori în formă de stea, maronii sau negre. Plantele afectate de ciupercă îşi pot pierde toate frunzele înainte de sfârşitul lunii iulie. Uneori, plantele slăbite formează frunze  noi, care însă nu se dezvoltă suficient până toamna şi sunt afectate mult mai puternic de temperaturile scăzute. Ciuperca atacă mai ales în condiţii de umiditate mare. Răspândirea ei este facilitată de pământul prea greu, care nu permite circulaţia aerului, de proasta hrănire a plantelor şi în special de lipsa de potasiu. Profilaxia şi tratamentul se realizează mai ales asigurând plantelor condiţii optime de dezvoltare, alegând un soi rezistent şi un sol afânat. Când plantele sunt udate, apa trebuie să se scurgă cât se poate de repede. Ruperea şi distrugerea frunzişului afectat împiedică revenirea bolii, însă sporii ciupercii pot rezista ani în solă. Stropirea cu fungicidele corespunzătoare trebuie să aibă loc încă de la apariţia primelor simptome şi repetată la fiecare 14 zile.

Făinarea (Sphaerotheca pannosa var. rosae)
Această afecţiune îşi are denumirea de la depunerile albe sau cenuşii, asemănătoare cu făina, care apar pe părţile superioare ale frunzelor şi se scutură uşor la atingere. În stadii avansate ale bolii, frunzele se usucă şi devin roşiatice. Ca şi la Marssonina rosae, unele soiuri sunt mai afectate decât altele. Aerul uscat, diferenţele mari de temperatură între zi şi noapte sau amplasarea lângă pereţii sudici ai clădirilor favorizează apariţia acestei îmbolnăviri. Ploaia deasă sau temperaturile de peste 30 de grade Celsius pot opri însă dezvoltarea ciupercii. Pentru prevenire, se vor alege soiuri rezistente şi zone bune de amplasare. Stropirea cu substanţe chimice ar trebui să aibă loc la fiecare 10 zile.

Peronospora (Peronospora sparsa)
Spre deosebire de făinare, depunerea albicioasă se dezvoltă pe partea de dedesubt a frunzei, partea superioară devene maronie, frunzele putrezesc şi mor. Boala apare cu precădere în sere sau spaţii închise - mai ales când nu sunt aerisite corespunzător - şi mai puţin în aer liber. Din acest motiv este rar întâlnită. O amplasare corectă reduce pericolul de îmbolnăvire, iar tratamentul cu fungicide organice trebuie să vizeze mai ales părţile inferioare ale frunzelor.

Rugina (Phragmidium)
Spre sfârşitul verii apar pete de mici dimensiuni, roşiatice, pe părţile superioare, galben-portocalii pe cele inferioare şi, mai târziu, maronii sau negre. Până la urmă, frunzele se îngălbenesc şi cad. Primăvara, pe ramuri întâlnim pete portocalii strălucitoare. Pericolul de infecţie apare în primul rînd pe vreme caldă şi umedă, cu nopţi ceţoase. Umiditatea crescută a solului şi drenajul prost favorizează atacul ciupercii parazitare. Pe lângă o structură bună a solului este necesară aprovizionarea plantei cu suficient potasiu. Iarna, plantele pot fi stropite cu substanţe pe bază de cupru, în timp ce în perioada de vegetaţie se vor folosi fungicide organice.

Putrezirea tulpinilor şi florilor (Botrytis cinerea)
Petalele se umplu de pete, mugurii nu se deschid şi devin maronii, acoperiţi de un mucegai cenuşiu. Sunt afectate mai ales soiurile cu flori mari, compuse, şi petale moi. Umiditatea excesivă şi perioadele lungi de ploaie încurajează dezvoltarea ciupercii. Aceasta poate afecta şi lăstarii tineri. Trebuie evitată amplasarea în locuri prost aerisite, unde planta se usucă greu. Regiunile afectate vor fi tăiate şi distruse. Tratamentul cu substanţe chimice va fi aplicat doar în cazuri grave.

Necroza scoarţei (Conyothrium wernssdorfiae, C. fuckelii)
Pe lăstari şi crengi apar pete lunguieţe, închise la culoare, cu marginea roşiatică. Mai târziu se usucă, se rup şi lasă urme vizibile pe creangă. Până la urmă, porţiunea aflată deasupra locului afectat moare. Îngrăşămintele cu azot utilizate unilateral sau în cantitate prea mare favorizează infecţia. Pentru a o preveni, recomandăm să se folosească mai mult îngrăşăminte pe bază de potasiu, reducând cantitatea de îngrăşăminte cu azot. Porţiunile atacate vor fi îndepărtate complet. Împotriva reapariţiei infecţiei, capetele crengilor tăiate vor fi sigilate cu cauciuc. Înainte de perioada de creştere a plantei, se recomandă o stropire cu mijloace pe bază de cupru.

Verticillium spec.
Vara se ofilesc brusc ramuri individuale sau plante întregi. Zonele afectate devin gălbui sau maronii. Ciuperca împiedică aprovizionarea cu apă şi plantele atacate trebuie distruse. Tratamentul este aproape imposibil.

Afidele, păduchii de plante (Macrosiphon rosae s.a.)
Aceste insecte, de obicei verzi sau negre, atacă aproape toate plantele. După un atac puternic, se ajunge la veştejirea ramurilor şi a frunzelor. Lichidul dulce secretat de afide este o hrană ideală pentru ciuperci parazite. Vremea călduroasă şi uscată favorizează înmulţirea păduchilor de plante. Aceşti dăunători pot fi deseori eliminaţi pur şi simplu prin strivire sau folosind un jet puternic de apă. Pericolul de apariţie este redus dacă între trandafiri se plantează levănţică. De asemenea, buburuzele sunt duşmani naturali ai păduchilor de plante. În cazul atacurilor grave, există o varietate de insecte eficiente.

Cicada trandafirilor (Typhlocyba rosae)
Părţile superioare ale frunzelor capătă pete albe, iar în cazul unui atac puternic acestea se extind pe întreaga suprafaţă. Paraziţii verzi-albicioşi, lunguieţi, se găsesc dedesubtul frunzelor. Când frunzele sunt atinse, aceştia sar sau zboară. Sunt deosebit de periclitaţi trandafirii aflaţi în spaţii foarte însorite, de exemplu lângă zidurile sudice ale clădirilor. Stropirea cu substanţe chimice trebuie să vizeze mai ales zonele inferioare ale frunzelor şi solul din jurul plantei.

Păianjenul roşu (Tretranychus urticae s.a.)
Aceşti acarieni se hrănesc cu seva plantelor şi lasă urme gălbui sau maronii, în special de-a lungul nervurilor frunzelor. Acestea se usucă, se decolorează şi cad. În cazul atacurilor puternice, apare o pânză. Dedesubtul frunzelor se pot observa, cu o lupă, paraziţii în diverse stadii de dezvoltare. Aerul uscat şi temperaturile ridicate pot încuraja apariţia păianjenului roşu. Frunzele şi ramurile afectate vor fi distruse. Când este necesară stropirea, substanţele vor fi schimbate des, deoarece aceşti paraziţi dezvoltă repede rezistenţă. O combatere biologică, folosind duşmanii naturali ai păianjenului roşu, este posibilă numai când trandafirii se cultivă în spaţii închise.

Viespea cu fierăstrău a trandafirului
Ramurile se veştejesc brusc şi frunzele se usucă. Pe lăstari, descoperim câte o gaură înconjurată de o substanţă albă. De la acea gaură porneşte în sus (Ardis brunniventris) sau în jos (Monophadnus elongatulus) un „tunel“ îngust. Lăstarii afectaţi sunt tăiaţi până în lemnul sănătos şi distruşi. Dacă plantele sunt atacate foarte des, în mai-iunie trebuie să fie stropite sistematic cu insecticid.

Viespea frunzelor de trandafir (Blennocampa pusilla)
Este cea mai evidentă afecţiune a tradafirilor. Frunzele sunt înfăşurate de la margine spre mijloc, în jurul unei larve mici, albicioase. În timp ce unele soiuri sunt afectate puternic, altele sunt deosebit de rezistente şi nu prezintă nici o frunză atacată. După câteva săptămâni, larvele îşi părăsesc ascunzătoarea, se retrag în pământ şi apar în anul următor ca viespi mici, negre, pentru a depune o nouă generaţie de ouă pe frunzele trandafirilor. Daunele produse de larvă sunt mai mici decât par, căci frunzele se dezvoltă normal după ce parazitul le părăseşte. O combatere este posibilă numai cu ajutorul insecticidelor. Distrugerea frunzelor afectate este eficientă numai atunci când este făcută cu atâta atenţie încât sunt capturate şi larvele, care de obicei se desprind când sunt deranjate.

Galele, gogoşile trandafirului (Rhoditis rosae)
Sunt formaţiuni verzui sau roşiatice, rotunde, care apar pe frunzele trandafirilor. De regulă sunt afectate mai ales soiurile sălbatice. În interiorul galelor se găsesc numeroase larve albe ale viespii Rhgoditis rosae. Este posibilă tăierea şi distrugerea galelor.

Victor VĂTĂMANU