Bolile de nutritie si bolile fiziologice ale vitei-de-vie

Executarea la timp a tuturor tehnologiilor, în cadrul cărora un loc important îl ocupă combaterea bolilor, permite obţinerea unor producţii mari şi de calitate superioară în viticultură. După cum prezintă E. Vişoiu şi colab. (2002), printre principalele boli ale viţei-de-vie se numără şi bolile de nutriţie (care înseamnă carenţe sau excese ale unor macro- şi microelemente) şi bolile fiziologice (datorate unor disfuncţionalităţi hormonale, de incompatibilitate la altoire etc.).

---

Boli de nutriţie

Carenţa de fier - Cloroza calcară sau cloroza de fier
Este considerată cea mai gravă boală de nutriţie la viţa-de-vie, fiind răspândită în toate podgoriile din ţară. Simptomatologie - frunzele devin galbene, la început pe toată suprafaţa, cu excepţia nervurilor, care rămân verzi, într-un stadiu mai avansat, toată frunza se îngălbeneşte, marginea se necrozează şi se răsuceşte spre faţa superioară. Pe măsură ce boala evoluează, frunzele încep să cadă, având loc o desfrunzire prematură a butucului. După câţiva ani, butucul se debilitează, frunzele sunt tot mai mici, lăstarii au internodii scurte şi dispuse în zig-zag, butucul având aspect de tufă. Lemnul nu se coace, ducând la uscarea butucului în 2-3 ani, ceea ce face ca plantaţia să prezinte goluri. Cloroza calcară se datorează lipsei în sol a fierului solubil sau acesta este blocat în frunze după absorbţie. Boala apare mai frecvent pe terenuri grele, cu aerisire slabă, cu calciu în exces, ceea ce duce la micşorarea solubililitătii fierului, care contribuie la formarea clorofilei. Timpul rece din primăvară duce la extinderea fenomenului de clorozare, din cauza reducerii formării în plante a acizilor organici. Prevenirea şi combaterea. Alegerea portaltoiului potrivit este una dintre cele mai importante măsuri. Se recomandă, de asemenea, folosirea îngrăşămintelor organice complet fermentate, aerisirea şi afânarea solului, drenarea lui, precum şi aplicarea unor îngrăşăminte moderate cu fosfor şi potasiu. Toamna, după tăierea viţelor, se recomandă badijonarea secţiunilor cu soluţie de sulfat feros 3% şi acid citric 5%, care încetineşte oxidarea sulfatului feros, avându-se grijă să nu se atingă mugurii cu această soluţie. Primăvara se recomandă aplicarea unei stropiri cu soluţie de sulfat feros 0,07% şi acid citric 0,1%, dar trebuie să se ţină seama că aceste substanţe nu sunt compatibile cu zeama bordeleză, în cazul în care se doreşte să se facă tratamentul o dată cu stropirile pentru combaterea diverselor boli criptogamice. Îngrăşămintele cu sulfat de potasiu, de amoniu sau de magneziu contribuie la reducerea intensităţii bolii, pentru că acestea măresc rezistenţa plantelor şi reduc solubilitatea calcarului, pe care îl transformă în calciu solubil.
Carenţa de magneziu
În cursul lunii iunie, pe frunzele mai bătrâne apar simptome ale carenţei, care la soiurile cu struguri albi se manifestă printr-o îngălbenire uniformă a ţesuturilor dintre nervurile primare şi secundare, iar la soiurile cu struguri roşii, aceleaşi ţesuturi devin roşii. Petele se măresc, dar marginea frunzei rămâne verde. Deoarece formarea clorofilei este afectată, carenţa de magneziu reduce capacitatea de asimilare a frunzelor, diminuând calitatea şi cantitatea de struguri. Carenţa de magneziu se poate observa mai ales pe solurile nisipoase, pe cele acide, mai sărace în calciu şi alte elemente nutritive, dar sunt situaţii când poate să apară şi pe soluri care au un conţinut mai ridicat în calciu. Prevenirea şi combaterea. S-a constatat practic că îngrăşămintele care conţin potasiu, calciu, amoniac în exces duc la frânarea absorbţiei magneziului, în timp ce îngrăşămintele organice (gunoiul de grajd), conduc la restabilirea bilanţului de magneziu în sol. Pentru completarea necesarului de magneziu din sol pentru un hectar de viţă-de-vie este necesară aplicarea unei cantităţi de 10 kilograme de magneziu, pe solurile neutre sau bazice, sub formă de sulfat de magneziu, iar pe celelalte, sub formă de oxid de magneziu. Tratamentele pentru înlăturarea carenţei de magneziu se pot executa o dată cu stropirile pentru combaterea manei la viţa-de-vie.
Carenţa de zinc
În plantaţiile viticole, carenţa de zinc se manifestă prin micşorarea mărimii frunzelor, care cresc asimetric şi care au sinusul peţiolar mai deschis decât în mod normal, iar ţesutul dintre nervuri se colorează în verde-deschis. Necesarul anual al viţei-devie în ceea ce priveşte zincul este de 100- 200 de grame la hectar, el regăsindu-se în must şi în organele verzi ale plantei. Carenţa de zinc se manifestă printr-o coloraţie albăstruie a ţesuturilor internervuriene, care apoi se necrozează şi se rup, păstrând reţeaua de nervuri intactă. Strugurii şi boabele sunt mai mici, uneori chiar lipsesc, iar lemnul portaltoiului nu se mai coace. S-a observat că în plantaţiile în care s-a făcut mai mulţi ani fertilizarea cu fosfor, carenţa de zinc este mai mare, deoarece aceste două substanţe se combină foarte uşor, formându-se fosfatul de zinc, care este insolubil. Prevenirea şi combaterea. Aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor în exces va fi evitată, iar pentru eliminarea carenţei se vor aplica tratamente cu fungicide pe bază de zinc (Zineb), care au un efect pozitiv, atât în combaterea manei, cât şi a carenţei de zinc şi se pot face chiar şi tratamente cu sulfat de zinc 0,51%, neutralizat cu var, înainte de înflorit.
Carenţa de potasiu
Frunzele au creşteri slabe, cu marginile colorate în brun, dar cu suprafaţa interioară de culoare verde, iar nervurile, chiar şi cele de ordin inferior, se reliefează, frunza având aspect de ţesătură foarte fină. Carenţa se manifestă încetul cu încetul şi nu la toate frunzele odată. Prevenirea şi combaterea - se vor aplica îngrăşăminte cu potasiu pentru a se completa necesarul.
Carenţa de fosfor
Frunzele sunt colorate într-un verde foarte intens încă de primăvara timpuriu, ele rămân mici ca mărime, iar lăstarii au creşteri foarte reduse. Frunzele mai bătrâne capătă o coloraţie brună şi au marginile arse, iar coacerea este mai întârziată. Prevenirea şi combaterea - pentru înlăturarea carenţei se vor aplica îngrăşăminte cu fosfor.
Carenţa şi excesul de bor
Denumită şi boala de plumb, carenţa se întâlneşte mai ales în plantaţiile situate pe soluri acide, uşoare, lipsite de argilă. Fiind un microelement deosebit de important în procesul de fecundare, carenţa acestuia determină necrozarea şi căderea florilor. Sunt afectaţi lăstarii, cârceii şi frunzele, care pot să cadă prematur. În plantaţiile în care există carenţă de bor s-a observat că atacul păianjenului galicol al viţei-de-vie, Eryophyes vitis, este mult mai puternic. Prevenirea şi combaterea - folosirea îngrăşămintelor complexe cu bor sau aplicarea de borax în cantitate de 100-200 kilograme la hectar, timp de 2-3 ani, remediază carenţa borului în plantaţie.
Carenţa de azot
Începând de primăvara timpuriu, frunzele capătă o coloraţie verde pal, cad de timpuriu, viile fiind în pericol de a se usca prematur. Prevenirea şi combaterea – aplicarea îngrăşămintelor cu azot se foloseşte ca o măsură de remediere rapidă a lipsei azotului în sol.
Carenţa de sulf
Frunzele se colorează în verde deschis spre galben, devin rigide şi fragile, dar nu se desprind de butuc. Lăstarii sunt erecţi şi fragili. Prevenirea şi combaterea - carenţa sulfului se remediază prin aplicarea tratamentelor cu sulf, care se fac pentru combaterea făinării, dar şi prin aplicarea îngrăşămintelor cu sulfaţi. Excesul de sulf poate provoca arsuri pe frunze şi lăstari.
Carenţa de mangan şi cupru
Aceste două carenţe nu prezintă importanţă deosebită, deoarece lipsa manganului nu influenţează negativ viţa-de-vie, iar carenţa de cupru nu se manifestă datorită tratamentelor cu produse cuprice, care se aplică pentru combaterea manei şi a altor boli şi care asigură necesarul plantei. Excesul, atât de cupru, cât şi de mangan, are efecte negative asupra viţei-de-vie; cuprul în exces produce putrezirea şi brunificarea rădăcinilor, iar manganul induce lipsa fierului, care este indispensabil plantelor.

Boli fiziologice

Meierea şi mărgeluirea
Meierea reprezintă fenomenul în urma căruia boabele rămân nedezvoltate, de mărimea unui bob de mei, meierea putând fi constituţională, accidentală sau putând avea alte cauze. Pe un ciorchine pot fi dezvoltate câteva boabe normal, restul neexistând din cauza florilor nefecundate care nu leagă sau avortează din cauza temperaturilor scăzute înregistrate în timpul înfloritului. Mărgeluirea constă în prezenţa pe acelaşi ciorchine atât a boabelor dezvoltate normal, cât şi a unor boabe mai mici ca mărime, a căror coacere este mai timpurie şi care nu au seminţe. Fenomenul apare din cauza temperaturilor mai mici din timpul înfloritului şi al fecundaţiei şi se întâlneşte mai ales la soiurile funcţional femele, putând să apară în condiţii nefavorabile şi la alte soiuri. Ca măsură eficientă de diminuare a apariţiei acestor fenomene, este recomandată înfiinţarea plantaţiilor viticole în care să se asigure amestecul biologic de soiuri corespunzător.
Înroşirea frunzelor viţei-de-vie - se întâlneşte mai ales la soiurile cu struguri roşii, plantate pe soluri uscate, argiloase, fin nisipoase. Se recomandă efectuarea unor tăieri scurte şi aplicarea de îngrăşăminte potasice.
Flavescenţa neinfecţioasă - apare în mod frecvent pe solurile nisipoase, la soiurile cu struguri albi. Frunzele se îngălbenesc şi devin casante, recolta fiind mică şi de slabă calitate. Se consideră că ar putea fi o carenţă de potasiu şi se recomandă aceleaşi măsuri de prevenire şi combatere ca şi la înroşirea frunzelor.

Victor VĂTĂMANU

revista, agricultura, tehnologie, viticultura, boli nutritie, boli fiziologice, vita de vie