Bolile porumbului

Mai puţin răspândite, dar care necesită prevenire şi supraveghere

În Franţa, porumbul este, în general, puţin expus bolilor criptogame. Această situaţie le permite producătorilor să nu recurgă la aplicarea produselor de protecţie fitosanitară în timpul perioadei de vegetaţie. Ea se explică, în esenţă, prin condiţiile climatice favorabile din timpul verii şi gestionarea reziduurilor, care o face puţin propice dezvoltării acestor boli, precum şi cultivării unor hibrizi care, în cea mai mare parte a lor, sunt rezistenţi la patogeni, datorită unui istoric de selecţie fără protecţie fitosanitară.

---

Cu toate acestea, în funcţie de ani şi regiuni, porumbul poate face obiectul unor pagube la nivel local. În cele ce urmează, vom face o trecere în revistă a ciupercilor parazite ale porumbului, a situaţiilor de risc şi a metodelor de menţinere sub control a potenţialelor focare de infecţie.

Necrozele radiculare
Aceste necroze sunt cauzate de dezvoltarea mai multor fungi patogeni – Rhizoctonia solani (Ag 2-2), Pythium arrhenomanes si/sau Fusarium (F. Graminearum şi Fusarium din sectiunea liseola) - la nivelul rădăcinilor. Prezenţi deseori sub forma unei afecţiuni combinate, aceşti fungi au totuşi simptome diferite. Astfel, Pythium atacă mai ales radicelele şi distruge cortexul rădăcinilor, care ajunge să se desprindă foarte uşor atunci când se trage de el; Rhizoctonia determină apariţia unor necroze importante la nivelul rădăcinilor principale (necroze vizibile mai ales la rădăcinile de ancorare, care pot dispărea aproape complet), care prezintă o culoare neagră, caracteristică. Ciupercile genului Fusarium produc un putregai brun al rădăcinilor. La nivelul solei, primele simptome apar la finele acumulării rezervelor de amidon din bob. Într-un inteval de cateva zile, frunzele se decolorează, trecând de la verde la verde-cenuşiu, apoi la roz, după care se usucă complet: planta este atunci fragilă, uşor de smuls şi foarte sensibilă la cădere, din cauza proastei stări a sistemului radicular de ancorare. Situaţiile riscante se intalnesc mai des pe solurile nisipoase, pe suprafeţele irigate, dar şi în majoritatea monoculturilor de porumb unde aratul solului şi gestionarea irigaţiilor nu sunt realizate la nivel optim. Pentru a restrange riscul apariţiei necrozelor radiculare, este importantă respectarea unei tehnologii agricole bune: lucrările solului şi aratul trebuie să se desfăşoare în condiţii bune, alături de o reluare a acestora pe un sol suficient zvantat. Pe lângă aceste precauţii, combaterea prin tratamente locale, pe linia semănăturii, cu Amistar, oferă o soluţie bună, în special impotriva Rhizoctoniei.

Helmintosporioza
Helmintosporioza este cauzată de Exserohilum turcicum şi este o boală foliară endemică, frecventă în Alsacia, Achitania şi pe valea raului Isere, precum şi în departamentele din vestul Franţei, din Bretania.

Această boală se manifestă în mod vizibil după momentul infloririi, prezentandu-se sub forma unor necroze fusiforme mari, tipice, de formă alungită, dispuse pe direcţia nervurilor şi care pot provoca o uscare prematură a frunzelor. Pe vreme umedă, se dezvoltă nişte fructificări maro-inchis, care provoacă noi contaminări. Diseminarea atmosferică a sporilor (prin campuri invecinate, plante-ştafetă etc.) afectează direct frunzele de la etajele superioare. Prezenţa acestor necroze diminuează activitatea fotosintetică a porumbului. În situaţiile cele mai grave, cu dezvoltare timpurie şi rapidă, pierderile de producţie medie pot ajunge la 20-50% la porumbul boabe.

Pentru a se dezvolta, patogenul are nevoie de temperaturi ridicate (18-27°C) şi de o umiditate relativă importantă (peste 95%). Roua abundentă şi luminozitatea slabă sunt propice proliferării acestei boli. În condiţii climatice favorabile, intervalul dintre infecţie şi apariţia simptomelor este destul de scurt, de 5-12 zile. Cunoaşterea situaţiilor care comportă riscuri constituie elementul prealabil al aplicării unor măsuri de prevenţie adaptate.

Riscul afectării la nivel de parcelă este maxim atunci când se reunesc următorii factori:
• zonă cu dezvoltare endemică de helmintosporioză;
• atac puternic în anul precedent;
• monocultură de porumb sau proximitatea unor parcele cu precedent de porumb afectat de helmintosporioză;
• proximitatea porumbarelor sau uscătoarelor.

Combaterea helmintosporiozei presupune mai intai nişte precauţii de ordin agronomic:
• zdrobirea fină şi ingroparea reziduurilor de porumb;
• alegerea unor hibrizi cu sensibilitate scăzută.

Indicii de rezistenţă la helmintosporioză a hibrizilor de porumb sunt difuzaţi anual în documentele „ARVALIS - CETIOM info, Resultats des varietes de mais” şi „Choisir mais”, pe ianuarie. O aducere la zi a acestor materiale a fost realizată în ediţiile din ianuarie 2011 şi 2012.

Helmintosporioza «punctată»
Mult mai rară, helmintosporioza cauzată de Bipolaris zeicola (formă sexuată a dăunătorului Cochliobolus carbonum) se transmite prin seminţe. Din cauza acestui fapt, este uşor de recunoscut în cultură, pentru că afectează tulpini izolate, lăsand neafectate plantele vecine. Pe frunze, teci şi pănuşi apar pete ovale de culoare crem, până  când ajung pe ştiulete, care se innegreşte. Aceste necroze se unesc şi dau aspectul punctat clasic al acestei boli.

Pe vreme umedă şi cu temperaturi ridicate (28-30°C), ciuperca fructifică în interiorul necrozelor (conidiofore - deci purtătoare de conidii), dandu-le un aspect negricios. Cu toate acestea, sporulaţia dăunătorului Bipolaris zeicola este net inferioară celei a dăunătorului Exserohilum turcicum, limitand puternic dezvoltarea bolii în ansamblul culturii.

Această boală anecdotică poate fi favorizată de:
• seminţele contaminate;
• o monocultură de porumb în care sunt prezente reziduuri;
• un climat cald şi umed.

Celelalte helmintosporioze
Mai există două specii de ciuperci care pot fi responsabile pentru această boală în cadrul culturii, însă prezenţa lor pe teritoriul francez nu a fost Încă dovedită formal. Este vorba de Bipolaris maydis (formă sexuată a dăunătorului Cochliobolus heterostrophus) şi Exserohilum rostratum (formă sexuată a dăunătorului Setosphaeria rostrata). Simptomele generate de aceste două specii sunt apropiate, determinand apariţia unor mici necroze alungite, la nivelul limbului (de circa 1-2 cm lungime pe 0,5 cm lăţime), având uneori o margine de culoare mai inchisă, maro-violacee. Arvalis, institutul sectorului vegetal, investighează actualmente posibilitatea prezenţei acestor fungi patogeni pe teritoriul Franţei.

Rugina porumbului
Ca multe alte specii de plante, porumbul are şi el rugina lui - Puccinia sorghi - insoţită de simptomele tipice. Această boală este dăunătoare pentru hibrizii de porumb doar în cazuri excepţionale. În producţia de seminţe, ea poate implica un tratament de protecţie fungicidă. Boala este prezentă în principal în zonele sudice ale Franţei, însă din cauza temperaturilor ridicate inregistrate în ultimii ani în această ţară, boala s-a extins pe intreg teritoriul acesteia.

Pustulele caracteristice, maro-portocalii, sunt dispersate pe frunzele, tulpinile şi pănuşile expuse luminii. Ele evoluează treptat spre un colorit negru, cu aspect crustos, care corespunde, practic, producţiei de spori rezultaţi în urma reproducţiei sexuate a acestei ciuperci (teleutospori). Boala apare adesea în stadii tarzii ale porumbului, după inflorire, fiind favorizată de temperaturile blande, de 16-25°C, şi de nivelul de umiditate ridicat (şase ore de umiditate sunt suficiente pentru germinaţia sporilor pe suprafaţa frunzei).

În 2011, pe fondul unui climat propice, boala a fost constatată frecvent, având simptome mai discrete uneori (necroze în jurul unor pustule neieşite). Este probabil ca planta să-şi fi declanşat un sistem de apărare. Sporii produşi din reziduurile de cultură sunt răspandiţi în atmosferă imediat ce condiţiile climatice favorizează acest lucru. Ciclul biologic al ruginei porumbului este foarte scurt (sporulaţia durează 7 zile după infectare), ceea ce permite realizarea mai multor cicluri pe parcursul perioadei de vegetaţie a porumbului. Ingroparea reziduurilor de cultură este necesară pentru a limita potenţialul de infecţie.

S-au constatat diferenţe de manifestare a simptomelor între hibrizi, dar frecvenţa slabă a bolii şi efectul dăunător sesizat asupra hibrizilor nu au justificat până  acum selectarea şi evaluarea specifică a gradului de toleranţă, ştiut fiind că, în cazul simptomelor, comparaţiile de producţie medie între hibrizi în cadrul testelor pe hibrizi iau în considerare şi acest efect.