Mai puțin răspândite, dar care necesită prevenire și supraveghere
În Franța, porumbul este, în general, puțin expus bolilor criptogame. Această situație le permite producătorilor să nu recurgă la aplicarea produselor de protecție fitosanitară în timpul perioadei de vegetație. Ea se explică, în esență, prin condițiile climatice favorabile din timpul verii și gestionarea reziduurilor, care o face puțin propice dezvoltării acestor boli, precum și cultivării unor hibrizi care, în cea mai mare parte a lor, sunt rezistenți la patogeni, datorită unui istoric de selecție fără protecție fitosanitară.
Cu toate acestea, în funcție de ani și regiuni, porumbul poate face obiectul unor pagube la nivel local. În cele ce urmează, vom face o trecere în revistă a ciupercilor parazite ale porumbului, a situațiilor de risc și a metodelor de menținere sub control a potențialelor focare de infecție.
Necrozele radiculare
Aceste necroze sunt cauzate de dezvoltarea mai multor fungi patogeni – Rhizoctonia solani (Ag 2-2), Pythium arrhenomanes si/sau Fusarium (F. Graminearum și Fusarium din sectiunea liseola) – la nivelul rădăcinilor. Prezenți deseori sub forma unei afecțiuni combinate, acești fungi au totuși simptome diferite. Astfel, Pythium atacă mai ales radicelele și distruge cortexul rădăcinilor, care ajunge să se desprindă foarte ușor atunci când se trage de el; Rhizoctonia determină apariția unor necroze importante la nivelul rădăcinilor principale (necroze vizibile mai ales la rădăcinile de ancorare, care pot dispărea aproape complet), care prezintă o culoare neagră, caracteristică. Ciupercile genului Fusarium produc un putregai brun al rădăcinilor. La nivelul solei, primele simptome apar la finele acumulării rezervelor de amidon din bob. Într-un inteval de cateva zile, frunzele se decolorează, trecând de la verde la verde-cenușiu, apoi la roz, după care se usucă complet: planta este atunci fragilă, ușor de smuls și foarte sensibilă la cădere, din cauza proastei stări a sistemului radicular de ancorare. Situațiile riscante se intalnesc mai des pe solurile nisipoase, pe suprafețele irigate, dar și în majoritatea monoculturilor de porumb unde aratul solului și gestionarea irigațiilor nu sunt realizate la nivel optim. Pentru a restrange riscul apariției necrozelor radiculare, este importantă respectarea unei tehnologii agricole bune: lucrările solului și aratul trebuie să se desfășoare în condiții bune, alături de o reluare a acestora pe un sol suficient zvantat. Pe lângă aceste precauții, combaterea prin tratamente locale, pe linia semănăturii, cu Amistar, oferă o soluție bună, în special impotriva Rhizoctoniei.
Helmintosporioza
Helmintosporioza este cauzată de Exserohilum turcicum și este o boală foliară endemică, frecventă în Alsacia, Achitania și pe valea raului Isere, precum și în departamentele din vestul Franței, din Bretania.
Această boală se manifestă în mod vizibil după momentul infloririi, prezentandu-se sub forma unor necroze fusiforme mari, tipice, de formă alungită, dispuse pe direcția nervurilor și care pot provoca o uscare prematură a frunzelor. Pe vreme umedă, se dezvoltă niște fructificări maro-inchis, care provoacă noi contaminări. Diseminarea atmosferică a sporilor (prin campuri invecinate, plante-ștafetă etc.) afectează direct frunzele de la etajele superioare. Prezența acestor necroze diminuează activitatea fotosintetică a porumbului. În situațiile cele mai grave, cu dezvoltare timpurie și rapidă, pierderile de producție medie pot ajunge la 20-50% la porumbul boabe.
Pentru a se dezvolta, patogenul are nevoie de temperaturi ridicate (18-27°C) și de o umiditate relativă importantă (peste 95%). Roua abundentă și luminozitatea slabă sunt propice proliferării acestei boli. În condiții climatice favorabile, intervalul dintre infecție și apariția simptomelor este destul de scurt, de 5-12 zile. Cunoașterea situațiilor care comportă riscuri constituie elementul prealabil al aplicării unor măsuri de prevenție adaptate.
Riscul afectării la nivel de parcelă este maxim atunci când se reunesc următorii factori:
• zonă cu dezvoltare endemică de helmintosporioză;
• atac puternic în anul precedent;
• monocultură de porumb sau proximitatea unor parcele cu precedent de porumb afectat de helmintosporioză;
• proximitatea porumbarelor sau uscătoarelor.
Combaterea helmintosporiozei presupune mai intai niște precauții de ordin agronomic:
• zdrobirea fină și ingroparea reziduurilor de porumb;
• alegerea unor hibrizi cu sensibilitate scăzută.
Indicii de rezistență la helmintosporioză a hibrizilor de porumb sunt difuzați anual în documentele „ARVALIS – CETIOM info, Resultats des varietes de mais” și „Choisir mais”, pe ianuarie. O aducere la zi a acestor materiale a fost realizată în edițiile din ianuarie 2011 și 2012.
Helmintosporioza «punctată»
Mult mai rară, helmintosporioza cauzată de Bipolaris zeicola (formă sexuată a dăunătorului Cochliobolus carbonum) se transmite prin semințe. Din cauza acestui fapt, este ușor de recunoscut în cultură, pentru că afectează tulpini izolate, lăsand neafectate plantele vecine. Pe frunze, teci și pănuși apar pete ovale de culoare crem, până când ajung pe știulete, care se innegrește. Aceste necroze se unesc și dau aspectul punctat clasic al acestei boli.
Pe vreme umedă și cu temperaturi ridicate (28-30°C), ciuperca fructifică în interiorul necrozelor (conidiofore – deci purtătoare de conidii), dandu-le un aspect negricios. Cu toate acestea, sporulația dăunătorului Bipolaris zeicola este net inferioară celei a dăunătorului Exserohilum turcicum, limitand puternic dezvoltarea bolii în ansamblul culturii.
Această boală anecdotică poate fi favorizată de:
• semințele contaminate;
• o monocultură de porumb în care sunt prezente reziduuri;
• un climat cald și umed.
Celelalte helmintosporioze
Mai există două specii de ciuperci care pot fi responsabile pentru această boală în cadrul culturii, însă prezența lor pe teritoriul francez nu a fost Încă dovedită formal. Este vorba de Bipolaris maydis (formă sexuată a dăunătorului Cochliobolus heterostrophus) și Exserohilum rostratum (formă sexuată a dăunătorului Setosphaeria rostrata). Simptomele generate de aceste două specii sunt apropiate, determinand apariția unor mici necroze alungite, la nivelul limbului (de circa 1-2 cm lungime pe 0,5 cm lățime), având uneori o margine de culoare mai inchisă, maro-violacee. Arvalis, institutul sectorului vegetal, investighează actualmente posibilitatea prezenței acestor fungi patogeni pe teritoriul Franței.
Rugina porumbului
Ca multe alte specii de plante, porumbul are și el rugina lui – Puccinia sorghi – insoțită de simptomele tipice. Această boală este dăunătoare pentru hibrizii de porumb doar în cazuri excepționale. În producția de semințe, ea poate implica un tratament de protecție fungicidă. Boala este prezentă în principal în zonele sudice ale Franței, însă din cauza temperaturilor ridicate inregistrate în ultimii ani în această țară, boala s-a extins pe intreg teritoriul acesteia.
Pustulele caracteristice, maro-portocalii, sunt dispersate pe frunzele, tulpinile și pănușile expuse luminii. Ele evoluează treptat spre un colorit negru, cu aspect crustos, care corespunde, practic, producției de spori rezultați în urma reproducției sexuate a acestei ciuperci (teleutospori). Boala apare adesea în stadii tarzii ale porumbului, după inflorire, fiind favorizată de temperaturile blande, de 16-25°C, și de nivelul de umiditate ridicat (șase ore de umiditate sunt suficiente pentru germinația sporilor pe suprafața frunzei).
În 2011, pe fondul unui climat propice, boala a fost constatată frecvent, având simptome mai discrete uneori (necroze în jurul unor pustule neieșite). Este probabil ca planta să-și fi declanșat un sistem de apărare. Sporii produși din reziduurile de cultură sunt răspandiți în atmosferă imediat ce condițiile climatice favorizează acest lucru. Ciclul biologic al ruginei porumbului este foarte scurt (sporulația durează 7 zile după infectare), ceea ce permite realizarea mai multor cicluri pe parcursul perioadei de vegetație a porumbului. Ingroparea reziduurilor de cultură este necesară pentru a limita potențialul de infecție.
S-au constatat diferențe de manifestare a simptomelor între hibrizi, dar frecvența slabă a bolii și efectul dăunător sesizat asupra hibrizilor nu au justificat până acum selectarea și evaluarea specifică a gradului de toleranță, știut fiind că, în cazul simptomelor, comparațiile de producție medie între hibrizi în cadrul testelor pe hibrizi iau în considerare și acest efect.
