Cand trebuie date la monta sau insamantate vitelele?

Viţelele sunt apte din punct de vedere fiziologic pentru reproducere de la o vârstă tânără. În general, primele călduri la viţele apar la vârsta de 8-12 luni, uneori chiar mai devreme. Pentru a obţine însă, încă de la prima fătare, o producţie mare de lapte şi viţei viguroşi, bine dezvoltaţi, viţelele vor fi montate sau însămânţate artificial doar atunci când au atins 65% din greutatea corporală pe care acestea o vor avea la vârsta dezvoltării de adult, respectiv la vârsta de circa 4 ani.

---

Ca atare, introducerea viţelelor la repreducţie nu are loc la întâmplare, iar factorul  determinant care trebuie avut în vedere nu este vârsta acestora, aşa cum încă mai  procedează mulţi fermieri individuali, ci greutatea corporală. Vârsta la care viţelele ating greutatea corporală optimă pentru a fi montate nu este aceeaşi în toate gospodăriile  particulare, fiind determinate de doi factori principali. Unul dintre aceşti factori este rasa care se creşte de către producătorul agricol individual, întrucât unele rase cresc mai repede faţă de altele, sunt deci mai precoce decât altele. Cel de-al doilea factor important îl
constituie modul de hrănire şi de întreţinere a viţelelor încă din perioada alăptării. În gospodăriile individuale, în care condiţiile de creştere a tineretului sunt corespunzătoare, viţelele sunt admise la reproducţie, în funcţie de rasă, după cum urmează: cele din rasa Balţată românească la greutatea de 380-390 de kilograme şi vârsta de 18-19 luni; viţelele din rasa Balţata cu negru românească la 370-380 de kilograme şi vârsta de 17-18 luni; viţelele din rasa Brună de Maramureş la greutatea de 350-360 de kilograme şi vârsta de 18-19 luni; viţelele din rasa Pinzgau de Transilvania la greutatea de 330-350 de kilograme şi vârsta de 20-21 de luni. Dacă condiţiile din timpul creşterii, îndeosebi cele de hrănire, sunt deficitare, viţelele nu ating greutatea necesară pentru montă la vârsta specifică rasei din care fac parte. Tehnologic, la aceste viţele, deşi îndeplinesc condiţia de vârstă, neavând
greutatea necesară, se impune amânarea montei cu câteva luni, respectiv până ajung la greutatea optimă de montă. Amânarea montei reduce însă veniturile fermierului individual, proporţional cu numărul lunilor respective, întrucât se prelungeşte perioada de creştere a viţelelor şi se reduce în aceeaşi măsură perioada de exploatare a viitoarelor vaci. Prelungirea perioadei de creştere necesită cheltuieli suplimentare cu asigurarea hranei şi îngrijirea viţelelor, iar reducerea duratei de exploatare afectează producţia totală de lapte şi numărul de viţei obţinuţi. Pagubele economice sunt însă mult mai mari dacă viţelele sunt montate la o greutate mai mică, indiferent de vârsta acestora. Juninca este insuficient dezvoltată la fătare, apărând fătări grele, care sunt urmate frecvent de boli ale aparatului de reproducţie, greu de tratat, care pot duce la fenomenul de sterilitate. Uneori fătările grele pun în pericol viaţa viţelului sau chiar a vacii. Producţia de lapte obţinută de la aceste vaci în primele două lactaţii este mai mică cu până la 25% decât cea pe care ar fi realizat-o dacă ar fi fost montată la greutatea corporală optimă. De asemenea, de cele mai multe ori, viţeii
obţinuţi de la aceste vaci, la prima fătare, sunt mai sensibili la boli, au o vitalitate mai redusă faţă de viţeii normali născuţi conform tehnologiei de creştere a acestora. Nu se recomandă nici amânarea montei peste termenul optim, întrucât se măresc nejustificat cheltuielile de creştere a viţelelor, fără efect favorabil asupra producţiei de lapte care se va obţine după fătare. Mai mult decât atât, viţelele la care se amână monta ajung adesea în stare de îngrăşare, ceea ce determină tulburări ale funcţiei de reproducere, manifestată prin scăderea fecundităţii, iar dacă rămân gestante apar dificultăţi la fătare. În final,  sintetizăm câteva recomandări pe care fermierul român trebuie să le aibă în vedere în  procesul de reproducţie a viţelelor:
• asigurarea condiţiilor corespunzătoare de hrănire şi de întreţinere a viţelelor pe toată perioada de creştere, pentru ca la vârsta caracteristică rasei să atingă greutatea optimă pentru montă;
• urmărirea procesului de creştere a viţelelor prin cântăriri periodice şi luarea din timp a măsurilor care se impun, dacă acesta este necorespunzător. Se va avea în vedere, mai ales, îmbunătaţirea furajării;
• creşterea separată a viţelelor de tăuraşi încă de la vârsta de 6 luni, pentru a preveni montele nedorite. Dacă accidental, viţelele au rămas gestante la o greutate mult sub cea normală, ceea ce ar duce la aşa-numitele „fătări de neleapcă”, reducerea efectelor negative menţionate necesită următoarele măsuri:
• îmbunătăţirea substanţială a furajării, atât în perioada de gestaţie a junincii, cât şi pe parcursul primei lactaţii;
• vacile respective vor fi montate după prima fătare mai târziu, la 5 luni, fiind înţărcate după 7 luni de lactaţie, indiferent de producţia lor zilnică de lapte. Prin aceste măsuri se evită reducerea duratei de exploatare a vacii în fermă şi a producţiei de lapte în lactaţiile următoare.
Victor VĂTĂMANU