Ce facem cu o strategie agricola?

Cei 21 de ani care au trecut de la prăbuşirea comunismului au însemnat pentru agricultura României o perioadă marcată de transformări radicale. În ultimii 21 de ani, s-a simţit permanent nevoia identifi cării unor noi direcţii strategice fundamentate pentru politicile agricole, iar tranziţia spre economia de piaţă a României a fost un fenomen inedit şi atractiv pentru întreg mediul economic.






Foto: Valeriu STERIU, preşedintele Comisiei
Prezidenţiale pentru Politici Publice
de Dezvoltare a Agriculturii

---

Pe parcursul ultimelor două decenii, se pot considera două decade: „deceniul reformelor” şi „deceniul aderării”, în care s-au elaborat peste 25 de documente şi rapoarte denumite generic „strategie pentru agricultură sau dezvoltare rurală.”

În domeniul politicilor agricole şi a instrumentelor de aplicare, România a fost într-o permanentă căutare şi încercare de a răspunde unor provocări pe termen scurt, la obiective politice cu caracter mai mult sau mai puţin electoral, la condiţionalităţi impuse de organisme financiare internaţionale sau de organizaţii internaţionale din care ţara noastră aspiră să facă parte. Aceste provocări pe termen scurt şi mediu au ţinut loc de strategii, dar, mai bine-zis, au fost argumente pentru a justifica lipsa unei abordări politice clare pe termen lung în domeniul agriculturii.

Strategiile agricole elaborate până acum în România au avut, în general, o abordare sectorială pornind de la materiile prime cereale, lapte, carne, legume-fructe, viticultură etc., cu legături mai mult sau mai puţin bine definite între sectoare sau pe filiera agroalimentară. Au fost omise însă modalităţile de valorificare a materiei prime vegetale în sectorul animal sau transformarea materiei prime agricole în produse finite prin sectorul de procesare agroalimentară. Sistematic, au fost neglijate tematicile cu caracter orizontal, care vizează întregul sector agricol şi care stau la baza unei reforme reale a agriculturii.

De ce ar reuşi România să-şi valideze o strategie în condiţiile actuale? Cum ar putea fi valorificat mult anunţatul potenţial agricol al ţării astfel încât importurile de produse agricole să fie mai mici decât exporturile? Spre deosebire de perioada de dinainte de aderarea la UE, dar şi de perioada 2007-2012, România va avea, din 2013, banii europeni destinaţi ei din bugetul UE. Adică ştim din 2011 câţi bani primeşte agricultura pentru 2013-2020 şi cum îi putem utiliza şi în zona rurală.

Noua propunere privind Politica Agricolă Comună este realizată de un român, care se află în fruntea agriculturii europene şi care cunoaşte realităţile ruralului est-european. Astfel, proiectarea modului în care se folosesc aceşti bani s-a făcut mai apropiat de nevoile ţăranului român. Cum poate însă produce mai mult şi mai ieftin fermierul român? Cum şi unde poate vinde mai bine produsele agricole româneşti? Cum poate fi subvenţionat mai eficient agricultorul român? Ce influenţă mai poate avea politicianul român în anii următori în organizarea agriculturii şi a dezvoltării rurale pentru a răspunde la aceste întrebări?

Probabil că eşecul creşterii competitivităţii agriculturii româneşti din ultimii 21 de ani este strâns legat şi de politic. De cele mai multe ori, politicile agricole elaborate de politicieni au urmărit doar obţinerea de voturi. Paradoxal însă, dacă se analizează alternanţa la guvernare din aceşti 21 de ani constatăm că acest obiectiv nu a fost obţinut în toţi aceşti ani. Rezultatul actual al fragmentării terenurilor agricole derivă însă de la începutul anilor ’90. Atunci au fost desfăcute terenurile agricole în peste 40 de milioane de parcele şi nimeni nu a mai reuşit să identifice o comasare avantajoasă, în primul rând pentru noii proprietari. Aceasta rămâne principala cauză de astăzi pentru o producţie la hectar modestă pe mai mult de jumătate din terenul arabil românesc, dar şi una dintre cauzele pentru care an de an suprafeţe mici, dar multe, rămân nelucrate.

Lipsa unei viziuni pentru următorii 20 de ani a dus la actuala fragmentare a terenurilor agricole. De asemenea, îmbătrânirea populaţiei din mediul rural, creditarea modestă a agriculturii sau slaba absorbţie actuală a fondurilor europene ar fi putut fi evitate dacă la începutul deceniului trecut politicienii dezvoltau o viziune clară pentru perspectiva spaţiului rural din România. Această viziune nu poate fi concepută din birouri sau redată de organizaţii străine. Fără a locui la ţară sau a te confrunta zilnic cu problemele fermierilor, ale lucrătorilor din agricultura românească, nu poţi şti punctul de plecare pentru o strategie coerentă. O astfel de viziune poate şi trebuie să fie realizată cât mai curând, ţinând cont de realităţile actuale, între care şi apartenenţa României ca stat membru la Uniunea Europeană. Acest aspect ne oferă şansa de a cunoaşte sumele alocate şi politicile susţinute de UE, însă acest aspect nu este suficient pentru a rezolva în întregime valorificarea potenţialului agricol românesc.

Viziunea trebuie urmată de construcţia unei strategii pentru dezvoltarea durabilă a spaţiului rural. Printre obiectivele acestei strategii se află: creşterea economică şi sustenabilă, prin investiţii pe termen mediu şi lung, consolidarea expolataţiilor agricole, dar şi a industriei alimentare, echiparea adecvată a teritoriului agricol prin sisteme de irigaţii, desecări, perdele forestiere pentru protecţie împotriva eventualelor inundaţii, circuite comerciale competitive. Obiectivele dezvoltării rurale durabile trebuie să includă o administrare raţională a resurselor majore ale vieţii, în condiţiile în care clima este în schimbare la nivel global şi local, populaţia este într-o continuă creştere, iar resursele naturale sunt limitate. Rezolvarea marilor probleme din agricultura României este mai degrabă posibilă prin politici orizontale de dezvoltare, precum: politica funciară, politica fiscală şi de creditare în agricultură, politica socioprofesională, politica de dezvoltare a serviciilor de bază. Toate acestea sunt însoţite de permanenta modernizare a administraţiei agricole - reforma instituţională. Orice strategie rămâne un simplu document dacă nu este pusă în practică. După ce este agreat de factorul politic, este necesară o transpunere a politicilor de atingere a obiectivelor în legi. Fără aceste legi, orice altă intenţie rămâne doar un principiu anunţat în mass-media, fără nici o urmare.