Ce s-a ales de cercetarea românească şi ce se va alege de ce a mai rămas?

Ideea că o ţară fără cercetare este sortită pieirii şi devine dependentă de alţii nu este nouă. Am ştiut cu toţii, dar nu ne-am implicat cât ar fi trebuit, ca de altfel în tot ce s-a întâmplat în ultimii 25 de ani.

Ce s-a întâmplat cu cercetarea românească se vede cu ochiul liber. Sporadic, pe ici, pe colo, unele instituţii au spupravieţuit cu greu şi încă mai au o şansă, dar în majoritatea sectoarelor cercetarea proprie nu mai există. Păcat! Mare păcat! Cine nu a respirat din aerul unei instituţii de cercetare sau cine nu a mâncat din pâinea cercetătorului poate nu înţelege ce s-a întâmplat. Un cercetător nu se creează într-un an, doi, uneori este nevoie de zeci de ani pentru a deveni un cercetător bun, un cercetător adevărat. Sunt sacrificii de mulţi ani şi o muncă asiduă, cărora le-am dat cu piciorul. Spun „le-am dat“ pentru că mă consider şi eu responsabil prin neimplicare. Acum cred că este cam târziu…

Mii de cercetători buni au plecat din cercetare, cei care au ajuns la vârsta pensionarii sau care au trecut într-o altă lume nu au fost înlocuiţi cu forţe tinere. Tinerii nu sunt încurajaţi să lucreze în cercetare. Dacă nu se iau măsuri de urgenţă, până nu este prea târziu, s-ar putea să nu mai aibă rost! Am auzit că se doreşte să se investească într-un „oraş al ştiinţei“ pentru a atrage copii şi tineri spre cercetare. Ideea este frumoasă, dar când cercetarea este subfinanţată, când cercetătorul este plătit cu un salariu de mizerie, uneori cu câteva luni întârziere, când în multe cazuri trebuie să-şi aducă de acasă apa sau hârtia igienică pentru toaletă… cum să-i atragi? Dacă nu se face nimic în acest sens, tot efortul este în zadar. Fermierii români deja cumpără totul de la firme străine: nu mai producem seminţe, ne batem joc de ce a mai rămas din materialul genetic, dar mâncăm roşii şi fructe fără gust din import. Cumpărăm totul: tehnologie, seminţe, pesticide.

Unele sunt bune şi „aclimatizate“ la noi, dar cu altele se fac experienţe pe pielea şi riscul fermierului român şi chiar pe sănătatea consumatorilor. Dacă ceva iese prost, este de vină tot fermierul, pentru că a aplicat greşit tehnologia. Se importă maşini, foarte necesare pentru modernizarea agriculturii, unele excelente, foarte performante şi de calitate, dar şi altele făcute pe te miri unde, care se experimentează aici, la noi. Înainte noi nu introduceam în fabricaţie nici o maşină netestată şi neomologată. Acum vin şi maşini care văd pământul pentru prima dată aici. Şi dacă nu merg, dacă nu sunt corespunzătoare solului şi condiţiilor de la noi? Nu are importanţă. Fermierul este oricând vinovat. El plăteşte, munceşte din zori şi până-n noapte şi când vinde recolta ia un preţ de nimic, pentru că nu este protejat de nimeni. Toţi vor să câştige de pe urma lui şi atât.

Fermierii români sunt, în general, bine pregătiţi şi documentaţi, de multe ori mai bine decât colegi de-ai lor din alte ţări. Acum, graţie internetului şi libertăţii de a călători, a participa la evenimente de profil şi a vizita cele mai mari târguri internaţionale, ei sunt la curent cu tot ce a apărut nou în lume în materie de tehnologie. Problema este că la noi fiecare fermier, dacă vrea ceva nou, de multe ori trebuie să o ia pe cont propriu, pe riscul lui. Se pretează tehnologia respectivă la condiţiile din România? Dar utilajele? Nu mai există staţiuni de încercări care să le verifice în condiţiile concrete din ţara noastră, să asigure consultanţa pentru fermieri şi să asigure extensia către ei. Cine-şi poate permite, trebuie să investească şi să meargă la risc. Deşi ştiu răspunsul, aş trece peste prima parte a întrebării din titlu, dar cred, şi o spun cu durere şi cu mare strângere de inimă, că tot ce se va alege din ce a rămas este... praful!

Şi nu vreau să vorbesc în general, ci despre un exemplu recent, la care se lucrează de câteva luni. Oare de ce Ministerul Agriculturii vrea să scoată de sub tutela Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice staţiunile de cercetare? Are Ministerul Agriculturii specialişti din mediul academic, din cercetare capabili să restructureze cercetarea? S-a gândit o strategie, s-au găsit surse de finanţare care nu existau până acum la ASAS, există bani în buget, există interes ca să se salveze ce a mai rămas sau vrem să distrugem tot pentru ca să facem jocurile unor cercuri particulare şi apoi să cumpărăm totul. Mă tot gândesc cum vrea Ministerul Agriculturii să sprijine cercetarea agricolă.

Chiar dacă acolo sunt şi oameni foarte bine pregătiţi, ei nu au experienţă academică. Cu tot respectul, dar cred că nu prea ştiu cu ce se mănâncă cercetarea. Cum pot ei să coordoneze acest sector pe care nu-l cunosc? Au ei fonduri pentru cercetare? Nu au nimic din tot ce ar fi necesar. Şi atunci, de ce? Să fie pentru a controla politic conducerile acestor institute sau staţiuni de cercetare? Să fie pentru cele circa 30.000 ha de pământ care au mai rămas în patrimoniul staţiunilor, care este folosit în scop de cercetare şi poate singura gură de oxigen pentru supravieţuire, când banii de la buget nu prea există (deşi, ca o altă aberaţie legislativă, aceste venituri se pot folosi doar că împrumut)?

După acel păgubos “nu ne vindem ţara“, când am alungat investitori mari, dar am „privatizat“ pentru terenuri întreprinderi cu mii de salariaţi, care au rămas pe drumuri, şi apoi a fost dat la fier vechi ce mai era de prăduit, am dat pe multe zeci de ani, cam pentru două-trei generaţii, sute de mii de hectare de teren agricol de la ADS unor „fermieri de tip nou“, care iau subvenţii, dar abia dacă-şi plătesc prea mica redevenţa. Acum vrem să le dăm şi pământul staţiunilor de cercetare? Generaţiile copiilor şi nepoţilor noştri ne vor mulţumi dacă salvăm ce se mai poate din aproape nimicul care mai este al nostru sau ne vor blestema dacă permitem ca sub ochii noştri să se distrugă totul şi nu facem nimic ca să oprim jaful. Nu este mai corect să se restructureze ceea ce trebuie restructurat şi să se sprijine redresarea şi dezvoltarea acestor staţiuni? Şi asta de către cei care se pricep şi sunt direct interesaţi de viitorul cercetării româneşti, nu mânaţi de interese personale sau de grup. Ne aude cineva? Are cineva răspunsul? Eu îl aştept. Şi sunt sigur că nu numai eu.

Florian MIHAIL