Cerinţele culturii de grâu comun faţă de climă şi sol

Cerinţele culturii de grâu comun faţă de climă şi sol

Cerinţe faţă de temperatură Cerinţele grâului faţă de acest factor de vegetaţie sunt diferite, în funcţie de fenofaza parcursă. Astfel, cele mai bune producţii s-au obţinut în zonele unde temperatura este scăzută la începutul vegetaţiei, moderată în perioada de creştere intensivă şi relativ ridicată în perioada de coacere. Suma gradelor de temperatură pentru întreaga perioadă de vegetaţie este de 1.800-2.300 grade Celsius la formele de grâu de toamnă şi de 1.500 grade Celsius la cele de primăvară. Temperatura minimă de germinaţie este de 1-3 grade Celsius, temperatură care pentru România se întâlneşte numai în cazul formelor de primăvara sau atunci când se seamănă foarte târziu în toamnă. În mod obişnuit, în perioada optimă de semănat a grâului în România, temperatura înregistrată este de 14-15 grade Celsius, apropiată de optim, fapt ce face ca grâul să răsară în 8-10 zile dacă are asigurată şi umiditatea în optim. În funcţie de numărul de zile necesare unei răsăriri complete, la grâu, aceasta se poate aprecia astfel: foarte bună (după 8-10 zile de la semănat); bună (până la 15 zile de la semănat); satisfăcătoare (între 16 şi 20 de zile de la semănat); nefavorabilă (între 21 şi 30 de zile şi peste 30 de zile de la semănat). În perioada de înrădăcinare-înfrăţire, plantele de grâu necesită temperaturi moderate, de 8-12 grade Celsius, procesul de înfrăţire oprindu-se atunci când temperatura scade sub valoarea de plus 5 grade Celsius. În perioada rece, plantele de grâu bine călite, rezistă fără strat protector de zăpadă până la temperaturi de -15...-20 de grade Celsius la nivelul nodului de înfrăţire, iar cu strat protector de zăpadă rezistă chiar până la -25 de grade Celsius. (Muntean menţionează -30 de grade Celsius la gerurile de scurtă durată.)

Formele de primăvară prezintă o rezistenţă mai scăzută la temperaturile negative din perioda de vegetaţie, rezistând până la -7 grade Celsius la culturile semănate mai timpuriu. În primăvară, cerinţele plantelor de grâu cresc odată cu avansarea în vegetaţie, necesitând pentru înfrăţirea din primăvara 8-10 grade Celsius, pentru alungirea paiului 14-16 grade Celsius, pentru înspicare 16-18 grade Celsius, pentru înflorire 18-20 grade Celsius, iar pentru umplerea şi coacerea bobului, temperaturi medii de 20 grade Celsius. Valorile mari ale temperaturii din perioada de înflorire, de peste 35 de grade Celsius, duc la sterilizarea polenului şi a ovulelor. De asemenea, temperaturile ridicate din faza de umplere a bobului, când are loc migraţia asimilatelor din frunză în bob, asociate cu stresul hidric, conduc la apariţia fenomenului de şiştăvire a boabelor şi reduc calităţile de panificaţie ale boabelor.

Cerinţe faţă de umiditate

Grâul este o specie cu cerinţe moderate faţă de acest factor de vegetaţie, având un coeficient de transpiraţie de 350-400. Se apreciază că pentru reuşita culturii, în perioada de vegetaţie trebuie să cadă cel puţin 225 mm precipitaţii, optimul fiind de 600 mm. Pentru germinare, bobul are nevoie de 40-50% apă din greutatea bobului uscat, iar pentru a se asigura acest necesar umiditatea solului trebuie să fie la 70-80% din capacitatea de apă a acestuia.

Toamnele mai secetoase sunt dăunătoare culturii grâului, deoarece limitează şi întârzie mult răsărirea, determinând o neuniformitate a răsăririi şi influenţează negativ înfrăţirea. Aceste aspect evidenţiază importanţa mangementului apei din sol, care trebuie avut în vedere atunci când se stabilesc lucrările de pregătire a patului germinativ (tipul de lucrare, agregatul cu care se execută, adâncimea de lucru, numărul de treceri etc.). Lipsa apei în sol în perioada de răsărire din toamnă are repercusiuni nu numai asupra numărului de plante răsărite, ci şi asupra gradului şi ritmului de dezvoltare al plantelor, acestea formând un sistem radicular slab dezvoltat, superficial, cu frunze mici, înguste, insuficient dezvoltate, cu o cantitate mică de hidraţi de carbon acumulaţi la nivelul nodului de înfrăţire şi rezistenţă scăzută la temperaturile negative din anotimpul rece. În aceste condiţii şi înfrăţirea este afectată, numărul de fraţi/plantă formaţi fiind foarte mic, iar procentul acelora care parcurg perioada rece este foarte redus. În primăvară, cerinţele plantelor de grâu faţă de umiditate cresc treptat, atingând un maximum în fazele de înspicat, formarea şi umplerea bobului, care constituie perioada critică pentru apă. Insuficienţa apei în sol, coroborată cu seceta atmosferică, determină în primăvară grăbirea vegetaţiei, parcurgerea fenofazelor fiind mai rapidă decât în condiţii normale, plantele rămân mici, elementele de productivitate sunt afectate, producţiile mici şi de calitate slabă. În aceste condiţii apare, cu frecvenţă ridicată, fenomenul de şiştăvire (boabele rămân mici şi zbârcite, endospermul are o proporţie redusă raportat la masa bobului), fenomen care apare ca rezultat al dezechilibrului realizat între ritmul de absorbţie a apei din sol şi apa pierdută prin transpiraţie. Perioada critică pentru şiştăvire durează aproximativ 10 zile şi se suprapune peste perioada de migrare a substanţelor de rezervă din frunze şi tulpină către bob (interval numit palier hidric). Fenomenul se întâlneşte mai frecvent în zonele din sud-vestul ţării, Bărăgan, sudul Moldovei şi Banat, iar în condiţiile unui an nefavorabil şi în Podişul Transilvaniei.

Cerinţe faţă de sol

Faţă de sol, grâul este o plantă pretenţioasă. Din cauza unui sistem radicular mai slab dezvoltat decât al altor cereale, grâul solicită soluri fertile, mijlocii, lutoase şi luto-argiloase, cu capacitate bună de reţinere a apei, permeabile, cu un pH de 6-7,5. În condiţiile din România, solurile cele mai favorabile pentru cultura grâului sunt: cernoziomurile, cernoziomurile cambice, cernoziomurile argice, Kastanoziomurile, preluvisolurile roşcate. Nu sunt indicate solurile cu permeabilitate ridicată şi cu conţinut mic de materie organică (psamosolurile), dar nici solurile grele, gleizate, cu conţinut ridicat de argilă, impermeabile. Aceste soluri necesită lucrări de ameliorare prin corectarea reacţiei acide, fertilizare organică, irigare, afânare adâncă etc.

Cerinţe faţă de lumină

Grâul este o plantă de zi lungă ce preferă zonele cu luminozitate ridicată. S-a stabilit că acest factor influenţează călirea, rezistenţa la iernare, aceste mărindu-se în condiţiile unei fotoperioade mai lungi. De asemenea, o intensitate scăzută a luminii reduce gradul de înfrăţire al plantelor de grâu.

Zonele de cultivare

Având în vedere caracteristicile climatice din România şi cerinţele grâului faţă de factorii de vegetaţie, Gh. Bîlteanu apreciază că pe aproximativ 20% din suprafaţa arabilă se întâlnesc condiţii foarte favorabile, pe 70% - condiţii favorabile şi numai 7% oferă condiţii mai puţin favorabile sau nefavorabile. Astfel, zonele de cultivare a grâului sunt: Zonă foarte favorabilă - cuprinde suprafeţe mari din toate câmpiile ţării: Câmpia de Vest (Câmpia Banatului, Câmpia Crişurilor) cu soluri de tip cernoziom în cea mai mare parte şi frecvenţă redusă a anilor secetoşi; Câmpia Dunării (sudul Olteniei, terasele Dunării din stânga Oltului, din Câmpia Teleormanului, suprafeţele dintre Bucureşti, Giurgiu, Călăraşi şi Urziceni, vestul Bărăganului) cu cernoziomuri şi preluvosoluri roşcate, cu o frecvenţă mai ridicată în anii secetoşi; Câmpia Transilvaniei, Podişul Târnavelor şi Ţara Bârsei cu cernoziomuri levigate, soluri brune, aluviale cu regim pluviometric normal în perioada de semănat şi formare a bobului; nord-estul Moldovei (Depresiunea Jijiei), cu precipitaţii reduse, cu cernoziomuri cu textură grea, cu secetă manifestată mai ales în perioada rece. Zona favorabilă - care este împărţită în două subzone (favorabilă I şi favorabilă II), ce se întinde în imediata vecinătate a zonei foarte favorabile şi include următoarele regiuni: partea estică a Câmpiei de Vest - cu soluri mai puţin fertile decât restul Câmpiei de Vest de tip aluviosoluri, luvosoluri, preluvosoluri, stagnosoluri şi gleisoluri şi climă asemănătoare celei din zona foarte favorabilă; sudul ţării - Câmpia Română şi Bărăganul - cu cernoziomuri şi preluvosoluri roşcate în cea mai mare parte; Dobrogea - zona cu soluri cernoziomice, cu frecvente perioade de secetă la formarea şi umplerea bobului; Transilvania - bazinele Târnavelor, Mureşului, Oltului şi depresiunile Bârsei, Făgăraşului şi Ciucului; Moldova - judeţele Iaşi, Botoşani, Galaţi şi o porţiune din dreapta Siretului, unde toamnele sunt frecvent secetoase, iernile sunt grele, iar solurile - cernoziomuri, soluri de luncă, soluri argilo-iluviale - erodate, care necesită măsuri ameliorative.

Victor VĂTĂMANU