Cerințele culturii de grâu de toamnă față de temperatură și sol

Aria de cultură a grâului se întinde pe glob între 30 și 60 de grade latitudine nordică și între 25 și 40 latitudine sudică. R. Peterson menționează extinderea culturii grâului până la 67 grade latitudine nordică (în Norvegia și Finlanda) și 45 grade latitudine sudică în Argentina. Ocupând un areal atât de larg, grâul ajunge la maturitate, undeva pe glob, în fiecare lună a anului.

În zonele lui de cultură, grâul întâlnește climatele cele mai diferite (subtropical, mediteranean, oceanic, continental), putându-se acomoda acestora datorită în primul rând plasticității ecologice deosebite ce caracterizează specia Triticum aestivum.
Acolo unde spre nord nu se mai poate cultiva grâul de toamnă, din cauza temperaturilor foarte scăzute din timpul iernii, începe zona grâului de primăvară, care rezistă bine la secetă și vânturi uscate și ajunge uneori la maturitate în numai 85 de zile de la semănat. În zonele aride din sudul Italiei, în Spania și nordul Africii se extinde cultura grâului “durum”, rezistent la secetă și arșiță. În regiuni cu condiții mai vitrege se cultivă alte specii și forme de grâu, care, prin producțiile lor, deși scăzute, satisfac cerințele de pâine ale populațiilor din aceste regiuni.
Perioada de vegetație a grâului de toamnă, în condițiile din România, se încadrează, în general, între 270 și 300 de zile, depinzând de sol, dar mai ales de condițiile în care se cultivă. În partea de sud a țării, grâul se seamănă după 25 septembrie și se recoltează la sfârșitul lunii iunie, începutul lunii iulie, iar în partea de nord se seamănă după 15 septembrie și se recoltează în a doua jumătate a lunii iulie și în prima jumătate a lunii august. În această perioadă lungă de vegetație, asupra grâului de toamnă acționează factorii climatici, într-o amplitudine de variație deosebit de largă.
 
Cerințele culturii de grâu de toamnă față de temperatură.
Grâul asigură producții ridicate în zonele unde temperatura este scăzută la începutul vegetației, moderată în perioada de creștere intensă și relativ ridicată în perioada de coacere.
În condițiile corespunzătoare de umiditate (aproximativ 15–20 mm apă în stratul arabil), durata procesului de răsărire este determinată de nivelul temperaturilor. Cercetările efectuate în România (O. Berbecel) au evidențiat pentru răsărire un necesar de 119 grade Celsius, temperaturi mai mari de 0 grade Celsius, cu limite de variație între 100–140 grade Celsius. Pentru același proces sunt necesare 67 grade Celsius, temperaturi acumulate peste limita a 5 grade Celsius.
La temperatura de 15–18 grade Celsius răsărirea este energică, plantele sunt viguroase, cu potențial biologic ridicat. La asemenea temperatură, cu 30 mm umiditate accesibilă în stratul arabil, răsărirea grâului poate avea loc în numai 4–5 zile. În general, însă, în condițiile ce se pot realiza în perioada de semănat a grâului de toamnă, durata optimă a răsăririi este de 10 zile. Durata rasăririi de 10–15 zile se poate aprecia cu calificativul bine; durata de 16–20 de zile cu calificativul satisfăcător; o durată mai mare (21–30 de zile sau peste 30 de zile) se apreciază cu calificativul puțin favorabil sau nefavorabil.
După germinație are loc înfrățirea grâului, care se petrece în condiții optime de temperaturi mai scăzute (8–10 grade Celsius). Temperaturile mai ridicate din timpul perioadei de înfrățire sunt dăunătoare plantelor de grâu, în sensul că determină o prea mare creștere vegetativă și formarea nodului de înfrățire prea aproape de suprafața solului. În ambele situații se reduce rezistența la ger a grâului de toamnă.
Grâul de toamnă rezistă în perioada de iarnă la temperaturi scăzute de minus 15, minus 18 grade Celsius, iar soiurile mai rezistente, chiar la minus 20 grade Celsius, la nivelul nodului de înfrățire. În zonele de cultură a grâului de toamnă sunt relativ rare cazurile când la nivelul nodului de înfrățire se înregistrează temperaturi atât de scăzute. Nodul de înfrățire este protejat de un strat subțire de pământ, iar când peste plante se așterne și un strat de zăpadă, pericolul scăderii temperaturii la limita critică este și mai redus, sau complet înlăturat. Nu trebuie pierdut din vedere în aprecierea datelor menționate că rezistența la temperaturi scăzute este strâns legată de factorii genetici. Țesuturile aeriene ale plantelor de grâu se comportă diferit față de temperaturile scăzute. Astfel, frunzele mai bătrâne de la baza plantei sunt mai puternic vătămate decât frunzele tinere. Frunzele de la bază nu se mai pot reface, ele pierzându-se spre primăvară în proporție de 85–90%. Frunzele mai tinere, din mijloc, au însă o capacitate de refacere mai bună.
Înainte de intrarea în iarnă, plantele de grâu trec printr-un proces de adaptare la noile condiții de vegetație, proces care a primit denumirea de călire. Sunt mult mai rezistente la ger soiurile de grâu de toamnă la care stadiul de iarovizare se petrece într-un timp mai lung și la temperaturi mai scăzute. Soiurile de tipul tardivo-precoce sau tardivo-tardive, adică soiurile cu însușirea de “toamnă” foarte pronunțată, rezistă la ger mai bine și o durată mai lungă de timp.
Trecerea din faza de rezistență în faza de nerezistență are loc mai târziu spre primăvară, fapt deosebit de important pentru regiunile cu ierni mai lungi, întâlnite în cea mai mare parte din regiunile în care se cultivă grâul în România. Pericolul cel mai mare pentru plantele de grâu de toamnă nu-l prezintă de fapt temperaturile scăzute din timpul iernii, mai ales când solul este acoperit cu zăpadă, ci temperaturile scăzute venite brusc, înainte ca plantele să-și fi parcurs întregul proces de călire, precum și temperaturile scăzute, venite de asemenea brusc primăvara, după ce plantele au trecut din faza de rezistență în faza de nerezistență, când plantele și-au reluat procesele de creștere și au trecut în stadiul de lumină.
La ieșirea din iarnă, grâul de toamnă suferă într-o măsură mai mare la temperaturile scăzute și din cauza duratei lungi de “repaus”, durata în care plantele slăbesc, consumând din substanțele de rezervă pe care nu le pot reface total în timpul iernii.
Primăvara, când plantele intră în stadiul de lumină, cresc și cerințele față de temperatură. Astfel, până la alungirea paiului sunt favorabile temperaturile de 8–10 grade Celsius, în perioada alungirii paiului de 14–18 grade Celsius, iar la înspicare de 16-18 grade Celsius. Înflorirea, polenizarea și fecundarea se desfășoară normal și când în timpul acestor faze temperatura aerului oscilează între 11 grade Celsius (noaptea) și 25 grade Celsius (ziua).
Cele mai prielnice temperaturi sunt considerate însă cele cuprinse între 16 și 20 grade Celsius. În perioada de umplere a bobului, temperaturile de 20 grade Celsius asigură condiții optime pentru acumularea substanțelor de rezervă și maturarea treptată a boabelor.
Temperaturile prea ridicate din perioada de formare a paiului și până la sfârșitul vegetației sunt dăunătoare grâului și efectul lor negativ se accentuează mai puternic dacă sunt însoțite de insuficiența umidității în sol și aer.
Astfel, în perioada de alungire a paiului temperatura ridicată mărește ritmul de creștere al acestuia, fapt ce determină o slăbire a rezistenței la cădere, din cauza dezvoltării slabe a țesuturilor.
Temperatura prea ridicată din perioada înspicatului și umplerii bobului împiedică o bună polenizare și fecundare și respectiv accentuează fenomenul de pălire.
 
Cerințele grâului față de sol
Grâul are producții ridicate pe solurile lutoase și argilo-lutoase, soluri cu capacitate mare de reținere a apei și cu subsol permeabil.
Solurile pe care stagnează apa sunt nepotrivite pentru grâu, deoarece pe asemenea soluri plantele sunt expuse în timpul iernii la degerare și asfixiere. Sunt nepotrivite și solurile nisipoase, cu permeabilitate ridicată, pe care plantele pot suferi de secetă, iar în timpul iernii pot fi expuse dezrădăcinării.
Pe solurile prea acide sau prea alcaline, plantele de grâu se dezvoltă slab și dau producții mici. Cel mai potrivit pH se încadrează în limitele 6–7,5.
Luând în considerare tipurile genetice de soluri, cele mai ridicate producții de grâu se obțin pe solurile de stepă (balane si cernoziomuri) și pe solurile brun-roșcate.
Deși solurile din seria cernoziomurilor și solul brun-roșcat sunt cele mai potrivite pentru grâu, totuși cultura acestei plante se extinde și pe alte soluri.
Astfel, suprafețe întinse se întâlnesc pe toate solurile argilo-iluviale (cenușii brun argilice, brun podzolite, podzolice argilo-iluviale etc.), pe soluri brune, pseudorendzine, lacovisti, gleice, aluviuni, pe soluri erodate etc., unde condițiile climatice sunt în multe cazuri deosebit de favorabile; pe aceste soluri grâul dă producții foarte ridicate dacă se corectează aciditatea și se utilizează îngrășămintele, mai ales cele azotate. Aplicarea amendamentelor și a îngrășămintelor ridică producția de grâu și pe aceste soluri.
Pe solurile ușoare, cu mult pietriș, din unele depresiuni, unde umiditatea este optimă, soiurile intensive de grâu dau producții foarte mari prin aplicarea îngrășămintelor. Cercetările efectuate în România au pus în evidență faptul că grâul de toamnă dă producții ridicate și pe sărăturile de coastă sau de luncă și că manifestă o însemnată toleranță la salinitate.
În general, trebuie reținut că în condiții favorabile de umiditate și prin folosirea îngrășămintelor și a amendamentelor grâul își extinde mult aria de cultură și pe solurile mai puțin fertile, cu însușiri fizice și chimice mai puțin favorabile.
Un rol deosebit în obținerea de producții mari și sigure îl are însă apa freatică din solul pe care s-a cultivat grâul de toamnă
 
Victor Vătămanu