Cerinţele culturii de păr faţă de condiţiile de mediu

În climatul României, factorii principali care condiţionează repartizarea teritorială şi reuşita culturii părului sunt gerurile din cursul iernii şi căldura din cursul perioadei de vegetaţie. Condiţiile de climă din România sunt destul de favorabile, în linii mari pentru cultura părului  (N. Ghenă şi Şt. Coman).

Cerinţele faţă de lumină

Lumina este unul dintre cei mai importanţi factori de mediu în care trăiesc pomii. În prezenţa luminii, în frunze are loc fotosinteza, adică fabricarea substanţelor organice de care au nevoie pomii pentru creştere şi dezvoltare. De lumină depinde gradul de transpiraţie al frunzelor, precum şi intensitatea creşterii lăstarilor. Faţă de lumină, părul este ceva mai pretenţios decât mărul. El dă rezultatele cele mai bune pe expoziţiile bine luminate. Cultivat în regiuni cu luminozitate redusă, părul nu-şi coace bine lemnul şi degeră cu uşurinţă iarna, iar fructele nu sunt de calitate. În linii mari nevoia de lumină a părului poate fi satisfăcută în toate regiunile pomicole ale ţării. Cerinţe mari pentru lumină are părul în perioada de tinereţe şi în timpul înfloritului când reclamă o lumină mai intensă. În anii cu luminozitate normală, organele părului reuşesc să parcurgă ciclul anual de creştere şi dezvoltare. O luminare mai bună a frunzelor şi fructelor asigură o coloraţie mai atrăgătoare, gust şi aromă plăcute fructelor, ceea ce le ridică considerabil valoarea comercială. Acest lucru trebuie avut în vedere la stabilirea distanţelor optime de plantare şi la alegerea modului de conducere a pomilor.

Cerinţe faţă de căldură

Părul necesită mai multă căldură decât mărul în cursul perioadei de vegetaţie şi este puţin rezistent la ger. În general, perii vegetează şi rodesc bine în zonele unde în perioada de vegetaţie se înregistrează o temperatură medie de 16-18 grade Celsius. Aceste cerinţe variază de la un grup de soiuri la altul. Faţă de temperaturile scăzute din timpul iernii, soiurile de păr se comportă diferit şi nu se recomandă să fie extinse în cultură în zonele unde temperatura scade sub -28...-30 de grade Celsius. Indicate pentru cultura părului sunt regiunile cu o temperatură medie anuală de 9,5-19,5 grade Celsius. Faţă de căldură, principalele organe ale părului se comporta diferit. Astfel, rădăcinile încep să crească când temperatura solului depăşeşte 2,5 grade Celsius şi atinge un maxim de 15-20 grade Celsius, în timp ce partea aeriană începe să crească la temperatura de 8 grade Celsius. În anii când pomii intră slab pregătiţi în perioada de repaus şi în iernile grele multe soiuri suferă de ger, dar pomii posedă particularitatea de a se reface uşor. În aceste condiţii mugurii floriferi degeră la foarte multe soiuri.

Există însă şi soiuri aflate în cultură care se comportă mai bine faţă de ger. Căldura din timpul verii influenţează calitatea recoltei, ceea ce este caracteristic pentru toate soiurile de pere de calitate superioară. Unele soiuri dau cele mai bune fructe în regiunile cu veri călduroase; în zonele mai răcoroase, coacerea fructelor este inegală, pulpa lasă de dorit, fructele fiind bune în general numai pentru industrie. Unele soiuri sunt adaptate şi la veri mai răcoroase, care în România urcă la altitudinea de 800-900 metri. Unele soiuri de păr cu coacere târzie dau cele mai bune rezultate în regiunile cu toamne calde şi lungi. În anii răcoroşi, fructele lor rămân insuficient de dulci, astringente şi cu multe clereide. Îngheţurile târzii de primăvară pot produce părului pagube mult mai mari decât mărului. Bobocii florali degeră la -3 grade Celsius, iar florile sunt distruse la temperaturi mai mici de -1,5 grade Celsius. Fructele mature, recoltate, suportă o temperatură ce variază între -2 şi -4 grade Celsius, iar cele abia legate îngheaţă la -1,5 grade Celsius.

Cerinţele faţă de apă

Cerinţele părului faţă de apa din sol sunt moderate, situându-se după măr şi prun. După studiile efectuate până în prezent, s-a constatat că părul reuşeşte în regiuni cu 600-750 mm precipitaţii anual şi cu o umiditate relativă a aerului de 70-80%, prezentând totodată o rezistenţă mai bună atât la secetă, cât şi la excesul de umiditate, comparativ cu mărul. Este de remarcat însă că fructe mari, recolte abundente şi constante se obţin de regulă în zonele cu precipitaţii mai ridicate, dacă nevoia de căldură este satisfăcută. În anii şi în zonele cu precipitaţii scăzute, irigarea în epocile secetoase îmbunătăţeşte calitatea fructelor şi sporeşte recolta. Cele mai pretenţioase faţă de umiditate sunt soiurile de toamnă şi iarna. În condiţii de secetă, fructele acestora rămân de calitate inferioară şi formează multe celule pietroase în jurul ovarului. Unele soiuri s-au adaptat, în cursul dezvoltării lor, la condiţii de umiditate mai reduse, fapt ce face posibilă cultura lor şi în zona de silvostepă, unde precipitaţiile ajung la 350-600 mm anual. Satisfacerea cu apă a părului depinde într-o măsură mare şi de portaltoi, cunoscut fiind faptul că gutuiul, ale cărui rădăcini se află repartizate în sol superficial, necesită mult mai multă umiditate decât părul sălbatic şi părul franc.

Cerinţe faţă de sol

Din punct de vedere al cerinţelor faţă de sol, părul creşte şi fructifică cel mai bine pe soluri cu textură mijlocie, adânci, fertile, revene şi cu umiditate suficientă. Foarte pretenţios în această privinţă este părul altoit pe gutui. Pe soluri mijlocii, structurale, chiar rădăcinile părului pe gutui pot pătrunde până la 1,5 metri adâncime. Părul altoit pe sălbatic, având sistem radicular pivotant şi puţin ramificat, are nevoie de un sol adânc, luto-nisipos, suficient de afânat şi de reavăn. Solurile argiloase, compacte însă, sunt necorespunzătoare pentru păr, întrucât rădăcinile se dispun în stratul superficial de 30-40 cm, iar fructele sunt de calitate inferioară.

Neprielnice pentru păr sunt solurile uşoare, nisipoase, unde majoritatea rădăcinilor se extind în stratul superficial de sol, mai ales în cazul folosirii gutuiului ca portaltoi. Părul este mai puţin pretenţios la aeraţia solului şi mai rezistent la asfixie, ceea ce îi permite să reuşească pe solurile mai grele şi să suporte perioade mai lungi de umiditate excesivă la care mărul piere. Această ultimă însuşire este valabilă îndeosebi pentru părul altoit pe gutui. Pe lângă portaltoi, cerinţele faţă de sol variază şi cu soiul cultivat, multe dintre acestea reuşind în condiţii variate de sol (unele cer soluri milocii spre grele, fertile şi umede). În ceea ce priveşte reacţia solului pH-ul optim pentru păr este în jur de 7. Bogăţia solului în hrană hotărăşte în cele din urmă rodnicia perilor. De pe un sol sărac nu vom reuşi niciodată să strângem recolte bune, chiar dacă lumina, apa şi căldura sunt îndestulătoare pentru pomi. Aceasta nu înseamnă însă că pe solurile mai sărace nu vom putea planta peri. Lucrul acesta este cu putinţă, dar cu condiţia să îmbunătăţim solul prin îngrăşăminte. A face dintr-un sol sărac un pământ destul de bogat în substanţe hrănitoare este un lucru care stă în puterea omului şi de aceea se spune că „nu sunt pământuri rele şi pământuri bune, cu sunt pământuri nemuncite şi pământuri muncite“.

Cele mai însemnate substanţe hrănitoare de care pomii au nevoie şi care trebuie să existe în sol în cantităţi îndestulătoare sunt azotul, fosforul şi potasiul. Azotul este substanţa care ajută la creşterea pomilor, formarea mugurilor florali şi legarea fructelor. Insuficienţa azotului are următoarele neajunsuri: creşterea perilor este încetinită, iar când lipsa de azot este mare pomii se opresc din creştere; frunzele rămân mici şi capătă o culoare verde-deschis; părul, deşi are flori multe, leagă fructe puţine; perii îşi formează puţini muguri de flori pentru anul următor sau nu formează deloc. Perii au cea mai mare nevoie de azot primăvară şi în prima jumătate a verii. Pentru ca ei să nu ducă lipsă de această substanţă, este nevoie ca în fiecare an sau cel mult la 2 ani o dată, să se administreze în sol îngrăşăminte cu azot.

Deşi fără azot perii nu pot creşte şi rodi, trebuie să se ştie că această substanţă poate fi dăunătoare când se găseşte în cantitate mare în sol în a doua jumătate a verii. În acest caz, ea forţează creşterea până toamna târziu şi gerul, prinzând lăstarii cu lemnul necopt, îi omoară. Fosforul este de asemenea o substanţă de trebuinţă creşterii şi rodirii perilor. Insuficienţa fosforului aduce următoarele neajunsuri: creşterea lăstarilor şi a frunzelor este stânjenită; pe frunze apar pete de culoare violet, care împiedică fabricarea hranei; formarea mugurilor de flori este stânjenită. Dimpotrivă, excesul de fosfor înlesneşte legarea fructelor, grăbeşte coacerea lăstarilor toamna şi face ca fructele să fie mai dulci. Pentru ca pomii să aibă fosforul de trebuinţă, este nevoie ca acesta să se administreze în sol sub formă de îngrăşăminte, ca şi azotul. Potasiul, ca şi primele două substanţe, este de mare trebuinţă părului.

Deficitul de potasiu stânjeneşte fabricarea hranei în frunze. Lipsa potasiului poate produce arsura frunzelor, care începe de la margini către mijloc. Dimpotrivă, administrarea îngrăşămintelor cu potasiu ajută la formarea mugurilor de flori, coacerea lemnului şi colorarea mai puternică a fructelor. Prin urmare, alături de azot şi fosfor trebuie să administrăm în sol şi potasiu. Aceste trei substanţe formează hrana de temei a perilor. Ele se găsesc în pământ în cantităţi mai mari sau mai mici, după felul acestuia.

De pildă, pământurile de culoare mai închisă din câmpie sunt bogate în azot, fosfor şi potasiu decât pământurile din regiunea dealurilor. Oricum ar fi însă, pentru a strânge recolte mari de la plantele cultivate, este nevoie să completăm lipsa aceste substanţe în sol prin administrarea cât mai regulată de îngrăşăminte. Lucrul acesta îl înţelegem mai uşor dacă amintim că, după fiecare recoltă, noi aducem de pe un hectar, o dată cu fructele recoltate, sute de kilograme de azot, fosfor şi potasiu. De unde iei mereu şi nu mai pui nimic în loc, este de la sine înţeles că după un timp nu mai ai ce lua. Readucerea în pământ a azotului, fosforului şi potasiului scoase odată cu recolta este cu putinţă prin administrarea în sol de îngrăşăminte, singure sau asociate, sub formă de îngrăşăminte complexe.

Victor VĂTĂMANU