Cerintele culturii de porumb fata de umiditate si fata de sol

Cerintele culturii de porumb. Umiditate si sol

Cerinţele faţă de umiditate Porumbul este o plantă rezistentă la secetă. Această însuşire este asigurată de un consum de apă redus, de sistemul radicular foarte dezvoltat şi profund (mai ales la hibrizi) şi de capacitatea plantei de a se adapta la condiţii de secetă, prin reducerea suprafeţei de transpiraţie. După V. Velican (1965) citat de Gh. Bîlteanu şi V. Bârnaure (1979), pentru o producţie minimă de 30 qintale/hectar boabe sunt necesari 250-270 mm de precipitaţii. Cerinţele porumbului faţă de umiditate sunt diferite de-a lungul perioadei de vegetaţie a plantei. Pentru germinaţie, la temperatura de 8-10 grade Celsius, boabele de porumb absorb o cantitate de apă egală cu 27-34% din greutatea lor.

---

În condiţii corespunzătoare de temperatură, timpul de încolţire se scurtează pe măsură ce creşte umiditatea solului (până la 80% din capacitatea totală pentru apă). Necesarul de apă al porumbului se măreşte pe măsură ce plantele înaintează în vegetaţie, consumul maxim înregistrându-se în perioada începând dinaintea înspicatului şi până la faza de coacere în ceară. Umiditatea solului din această perioadă asigură fecundarea şi formarea bobului, migrarea substanţelor asimilate din frunze spre bob, aprovizionarea plantei în cele mai bune condiţii cu substanţe minerale. Din faza de coacere în ceară înainte, cerinţele porumbului faţă de umiditate se reduc simţitor, rolul preponderent în maturarea deplină revenind temperaturii. Perioada critică pentru apă la porumb durează în jur de 50 de zile, cerinţa maximă înregistrându-se la apariţia inflorescenţei mascule. F. Angelini (1965), citat de aceiaşi autori, consideră ca perioadă critică începutul înfloritului şi următoarele zece zile. În acelaşi timp, consumul de apă atinge 1,5-4,5 litri pe zi la o singură plantă de porumb.

Consumul de apă la porumb, luând în considerare atât transpiraţia, cât şi evaporaţia la suprafaţa solului (evapotranspiraţia), înregistrează pe timpul vegetaţiei o creştere până la nivelul lunilor iulie şi august, adică atunci când au loc înspicatul, fecundarea şi formarea bobului, după care descreşte. În perioada de consum maxim, suprafaţa foliară a porumbului se ridică la 30-40 de mii metri pătraţi/hectar (indice foliar 3-4). Din consumul total de apă, 70-90% revine procesului de transpiraţie şi numai 10-30% evaporaţiei la suprafaţa solului. În timpul înspicării şi fecundării şi imediat după fecundare, consumul de apă la porumb reprezintă zilnic 5-6 mm/hectar, în zile deosebit de calde, cu insolaţie puternică, atingând 9-10 mm/hectar. Cerinţele porumbului faţă de apă rămân ridicate în continuare, în perioada de formare a boabelor. Zilnic, în această perioadă se acumulează în boabe 200-300 kilograme/hectar substanţă uscată.

Scăderea umidităţii solului începând de la formarea frunzei a opta se răsfrânge negativ asupra producţiei de boabe, mai accentuat sau mai puţin accentuat, în funcţie de durata secetei. Astfel, din experienţele efectuate în România de Gh. Popovici (1959) şi citat de autorii amintiţi, în vase de vegetaţie cu capacitatea de 37 de litri, a reieşit că un regim de umiditate moderat până la înspicare determină o reducere a producţiei de 23%, cu toate că de la înspicare înainte plantele vegetează în condiţii optime de umiditate. Umiditatea moderată de la apariţia celei de a opta frunze până la înspicare şi scăzută (secetă) de la înspicare înainte reduce producţia de porumb la jumătate. Producţia scade la jumătate şi atunci când plantele cresc în condiţii de secetă până la formarea primelor opt frunze şi în condiţii de umiditate moderată până la înspicare, chiar dacă în continuare beneficiază de umiditate optimă. Se poate trage concluzia că recolta porumbului este asigurată nu atât de cantitatea anuală de precipitaţii, cât mai ales de repartizarea acestora în perioada de vegetaţie a plantelor.

În România, în partea de sud, cu deosebire în Bărăgan, secetele de vară sunt foarte frecvente. În ultimii ani, arşiţele puternice, asociate cu o umiditate în sol insuficientă, în perioada de formare a bobului, determină la porumb recolte scăzute, dar şi o şiştăvire accentuată. Şiştăvirea boabelor de porumb se evidenţiază şi în Câmpia Română, Câmpia Siretului de Jos, partea de vest a Dobrogei şi Câmpia de Vest a ţării. Între cantitatea anuală de precipitaţii şi producţia de porumb există o corelaţie pozitivă. Asemenea corelaţii se constată şi între cantitatea de precipitaţii căzută de la 1 ianuarie până la 31 august sau de la 1 mai la 31 august. Există, de asemenea, o corelaţie pozitivă între numărul ploilor mai mari de 10 mm ce cad în principalele luni de vegetaţie şi producţia de porumb. După I. Safta, cele mai bune condiţii de vegetaţie pentru porumb, sub aspectul regimului de umiditate, sunt realizate atunci când plouă peste 500 mm anual, peste 250 mm de la 1 mai la 31 august, sau peste 350 mm între 1 ianuarie şi 31 august, cu condiţia ca precipitaţiile să fie bine repartizate în principalele luni de vegetaţie şi să cadă câte 2-3 ploi abundente în fiecare lună. Deosebit de importante sunt ploile din mai, iunie şi iulie. Este, de asemenea, important ca până la 1 mai să cadă cel puţin 100 mm precipitaţii.

Pentru condiţiile din România, J. Humlum a stabilit că producţia de boabe la hectar depăşeşte media când cantitatea de precipitaţii este mai mare de 40 mm în luna mai, de 60 mm în luna iunie, de 60 mm în luna iulie şi sub 80 mm în luna august. După acelaşi autor, este considerată optimă următoarea repartizare a precipitaţiilor: mai = 60-80 mm; iunie = 100-120 mm; iulie = 100-120 mm; august = 20-60 mm. Ploile căzute în cantitate mare în luna septembrie nu contribuie la creşterea producţiei de porumb. Din contră, ele sunt dăunătoare, prin prelungirea perioadei de coacere. O deosebită importanţă practică o prezintă rezerva de apă a solului în primăvară. O cantitate mare de apă acumulată în sol prin precipitaţiile din lunile de iarnă poate asigura, după G. Montgomeri, vegetaţia porumbului în primele două luni (mai-iunie). Cunoaşterea rezervei de apă a solului în primăvară are importanţă în România (mai ales în principala zonă de cultură a porumbului) pentru stabilirea densităţii plantelor la hectar. Grindina aduce pagube însemnate producţiei de porumb când plantele sunt mai avansate în vegetaţie.

Observaţiile şi experimentele efectuate în România de N. Zamfirescu şi colaboratorii (1959) au scos în evidenţă că plantele de porumb, în faza de 6-8 frunze, lovite de grindină se refac în scurt timp, dacă imediat după aceea se execută prăşitul şi se aplică îngrăşăminte azotate. Experienţele din SUA, cu defolierea artificială a porumbului în mai multe faze de creştere, au evidenţiat capacitatea mare de refacere a plantelor înainte de înspicare. Astfel, la o defoliere a plantelor de 50% în faza de 11-12 frunze, producţia a reprezentat 75% din producţia plantelor-martor. O dată cu apariţia paniculului, efectul negativ al grindinei asupra producţiei de porumb se accentuează foarte mult.

Cerinţe faţă de sol

Porumbul nu trebuie considerat o plantă cu cerinţe deosebite faţă de sol. El se cultivă pe soluri foarte diferite din punct de vedere textural şi din punctul de vedere al pH-ului. În România, porumbul se întâlneşte în cultură pe toate solurile din seria cernoziomurilor, pe brun-roşcat şi pe alte soluri. „Dintre toate plantele, porumbul este acela care valorifică pământurile slabe cel mai bine“ (Gheorghe Ionescu-Şişeşti, 1955). Porumbul întâlneşte cele mai bune condiţii de vegetaţie pe solurile profunde cu textură mijlocie. Pe solurile argiloase, în unii ani este împiedicată executarea lucrărilor de semănat, este întârziată germinaţia seminţelor, rădăcinile se dezvoltă greu şi cresc superficial, după cum este întârziată şi creşterea părţii aeriene.

Din punct de vedere textural şi din punctul de vedere al fertilităţii, cele mai potrivite soluri pentru porumb sunt cernoziomul levigat şi solurile aluviale uşoare ( nisipo-lutoase şi luto-nisipoase) din Lunca Dunării şi alte lunci, unde apa freatică, aflată la mică adâncime, permite aprovizionarea plantelor cu apă pe toată perioada de vegetaţie. Porumbul dă rezultate bune şi pe solurile brun-roşcate, deşi aceste soluri au o textură spre argiloasă. Porumbul dă recolte ridicate pe toate solurile din seria cernoziomurilor, dacă se iau toate măsurile pentru o bună aprovizionare a acestor soluri cu apă. Prin irigaţie, asemenea soluri, care au o textură mijlocie, asigură porumbului condiţii optime de vegetaţie. Suprafeţe mari de porumb se cultivă pe podzoluri argiloiluviale, soluri cu fertilitate redusă şi în cele mai multe cazuri compacte, reci şi greu permeabile. Pe asemenea soluri se pot obţine totuşi producţii ridicate dacă se folosesc îngrăşămintele minerale şi organice, se cultivă hibrizi timpurii şi se stabilesc densităţi mai mari. În zona solurilor argilo-iluviale, porumbul este, în general, bine asigurat cu apă. Regimul de precipitaţii din această zonă determină o foarte bună valorificare a îngrăşămintelor.

Porumbul este extins şi pe terenurile nisipoase din sudul Olteniei şi din alte regiuni ale ţării; poate fi însă cultivat economic numai pe nisipurile cu mai mult de 1% material fin şi care nu sunt supuse spulberării de către vânt. Pe nisipurile din Lunca Dunării, reuşita culturilor de porumb este asigurată de apa freatică ce se găseşte la mică adâncime. Porumbul ocupă suprafeţe însemnate în România şi pe solurile gleice (lacovişti), soluri întâlnite mai ales în zona culturii porumbului din Banat, Câmpia Someşului, în alte câmpii joase, precum şi în luncile principalelor râuri, inclusiv Lunca Dunării. Pe aceste soluri, a căror textură este fină, luto-argiloasă sau extrem argiloasă, porumbul dă producţii ridicate dacă lucrările se efectuează la timpul potrivit şi dacă se iau măsurile pentru combaterea buruienilor. Porumbul dă rezultate slabe pe soluri subţiri, formate pe roci pietroase. Pe aceste soluri, sistemul radicular al porumbului se dezvoltă superficial, iar în timpul vegetaţiei plantele sunt puternic afectate de secetă. De asemenea, pe pantele prea înclinate, sudice, care pierd repede apa prin scurgere la suprafaţă şi prin evaporare, porumbul nu reuşeşte. O deosebită însemnătate prezintă pentru porumb şi adâncimea apei freatice. Optimul adâncimii apei freatice se încadrează pentru porumb între 1,5 şi 3,5 metri.

O amplitudine mare suportă porumbul în privinţa reacţiei solului. În România, porumbul se cultivă, de asemenea, pe soluri cu reacţie de la acidă până la alcalină. Cele mai bune rezultate se obţin însă pe solurile cu reacţie uşor acidă sau neutră (pH = 6,5-7,0). Pe solurile foarte acide (pH-ul mai mic ca 5), porumbul se dezvoltă slab şi nu poate da producţii mari fără amendamente. Când solul este echilibrat aprovizionat cu elemente nutritive, porumbul nu înregistrează fenomene negative determinate de aciditatea solului decât atunci când pH-ul coboară sub 5,6.

Victor VĂTĂMANU