Cerinţele legumelor faţă de sol şi hrană

Solul este sursa principală pentru asigurarea hranei plantelor, influenţând acest proces prin însuşirile lui fizico- chimice, biologice, determinând potenţialul său de fertilitate.

Plantele legumicole au nevoie de terenuri reavene, bogate în substanţe nutritive şi cu un conţinut ridicat de humus. Conţinutul în humus este hotărâtor în alegerea terenului destinat culturilor leggumicole şi trebuie să fie de 3-4% în terenul de grădină, 7% la culturile de tomate şi ardei cultivate în serta şi 10% la culturile de castraveţi de seră. Pretenţiile plantelor legumicole faţă de sol variază în funcţie de specia cultivată şi de felul culturilor.

Cele mai mari pretenţii faţă de sol le au culturile timpurii. Acestea solicită terenurile cele mai fertile, bine însorite, ferite de vânturile puternice şi curenţii reci şi să nu fie expuse la brume timpurii sau târzii, dăunătoare acestor culturi. Solurile mijlocii luto-nisipoase, lutoase, bogate în humus sunt cele
mai favorabile culturii legumelor. Solurile uşoare nisipoase sau nisipo-lutoase au capacitate slabă de reţinere a apei şi a substanţelor minerale, se încălzesc însă uşor, putând fi lucrate mai repede. Aceste soluri sunt recomandate culturilor timpurii de plante termofile şi pentru culturile de rădacinoase şi tuberculifere. După Becker - Dilingen, acest tip de sol este favorabil pentru următoarele specii de legume: fasolea oloagă, mazărea, varza de frunze, gulia, salata de căpăţâna, morcovul, ridichea, reventul, sfecla roşie, scorţonera, sparanghelul, napul, spanacul, tomatele, cicoarea creaţă etc. Solurile semigrele (luto-argiloase) au capacitatea mare de reţinere a apei şi a substanţelor minerale, dar sunt reci şi slab aerisite. Ele pot fi folosite în legumicultură numai dacă au un conţinut ridicat în humus şi structura bună pentru culturi de vară şi târzii (varză, conopidă, ţelină, praz). Reacţia chimică a solului, optimă pentru majoritatea speciilor legumicole, este cea apropiată de neutru (pH = 6,3-7,4). Sunt însă şi specii care preferă o reacţie uşor acidă (pH = 5,5-7) a solului (tomate, ardei, dovlecel), iar altele uşor alcalină (ceapă, varză, fasole, sparanghel).

Plantele legumicole se caracterizează prin cerinţe mari în raport cu hrana din sol şi accesibilitatea elementelor nutritive. Pătrunderea elementelor nutritive din sol în rădăcinile plantelor are loc numai în prezenţa apei şi a aerului necesar respiraţiei. De aceea, numai într-un sol afânat se poate realiza şi o hrănire normală a plantelor.

Faţă de alte culturi, speciile legumicole prezintă cerinţe mult mai mari faţă de substanţele nutritive. Tomatele, morcovul, ceapa consumă azot de două ori mai mult, iar varza de cinci ori mai mult decât culturile cerealiere. Consumul mare de elemente nutritive se datorează producţiei mari de biomasă, 30-60 t/ha (tomate, ardei, varză). Cerinţele faţă de hrană se deosebesc de la specie la specie în funcţie de producţia la unitatea de suprafaţă şi consumul specific. Speciile legumicole cu perioadă scurtă de vegetaţie au un ritm mai intens de consum al elementelor nutritive. Astfel, salata consumă într-o zi 12 grame de elemente nutritive pentru 100 grame recoltă, în timp ce tomatele consumă numai 4,4 grame, iar varza de toamnă 5,5 grame pentru 100 grame recoltă. Aceste date relevă faptul că solurile pe care se cultivă legume cu perioadă scurtă de vegetaţie trebuie să fie bine fertilizate şi cu îngrăşăminte care se dizolvă uşor în apă.

Unele plante legumicole care au sistemul radicular mai bine dezvoltat (sfecla, dovlecelul) pot extrage din sol cantităţi mari de hrană, chiar şi din soluri sărace, pe când altele (salata, ceapa), care au sistemul radicular slab dezvoltat, dau recolte bune numai cultivate pe soluri bogate. Plantele legumicole au cerinţe diferite faţă de hrană în perioada creşterii şi fructificării lor. Se deosebesc mai multe perioade critice când lipsa sau insuficienţă hranei influenţează negativ creşterea.

La tomate, perioadele critice corespund cu formare primei frunze adevărate, formarea bobocilor florali, începutul coacerii primelor fructe şi coacerea în masă a fructelor. La ceapă, prin semănat direct, hrana trebuie asigurată la formarea primei frunze adevărate la începutul formării şi în faza de creştere intensă a acestuia.

Există şi o perioadă de consum maxim, când plantele legumicole extrag cantităţi mari de hrană din sol. În perioada îngroşării rădăcinilor (morcov, pătrunjel), a formării căpăţânilor (varză), a creşterii intense a fructelor (castraveţi) trebuie asigurate cantităţi optime de hrană în raport cu capacitatea de consum. Legumele sunt mari consumatoare de azot, fosfor, potasiu, magneziu, precum şi microelemente, ca: bor, cupru, mangan, molibden, fier şi zinc, care, deşi sunt absorbite în cantităţi foarte mici, au o mare influenţă asupra creşterii şi fructificării plantelor.

Azotul are rolul esenţial în creşterea vegetativă, care uneori constituie produsul recoltabil (salată, spanac, varză), alteori susţine formarea organelelor comestibile: fructe, rădăcini, bulbi (tomate, ardei, morcov, ceapă). Atât insuficienţa, cât şi excesul de azot influenţează volumul şi calitatea recoltei.

Insuficienţa azotului determină creşteri slabe, iar inflorescenţele, fructele şi seminţele rămân mici, nedezvoltate corespunzător. Excesul de azot conduce la creşteri vegetative bogate în defavoarea înfloririi şi fructificării. Cea mai gravă consecinţă a excesului de azot o constituie acumularea acestuia în părţile comestibile ale plantelor sub formă minerală, care apoi sunt consumate de către om.

Acumularea nitraţilor în părţile comestibile nu depinde numai de prezenţa lor în sol, ci şi de folosirea lor de către organismul vegetal, în funcţie de energia luminoasă. Astfel, în perioadele de toamnă, iarnă şi începutul primăverii, când zilele sunt scurte şi intensitatea luminoasă scăzută, transformarea nitraţilor în substanţe complexe (enzime, aminoacizi etc.) se produce cu dificultate, aceştia acumulându-se în ţesuturile organelor plantei. Fosforul influenţează creşterea, înflorirea, fructificarea, precocitatea şi calitatea produselor legumicole, reglând acumularea substanţelor de rezervă în fructe şi seminţe. Insuficienţa fosforului se manifestă prin creşteri slabe şi frunze de culoare închisă, violacee pe partea inferioară. Potasiul influenţează calitatea şi coloraţia, favorizând sinteza hidraţilor de carbon şi îmbunătăţind compoziţia chimică a produselor legumicole. Insuficienţa potasiului slăbeşte rezistenţa la secetă şi la ger şi scade producţia, în special la legumele rădacinoase, bulboase, tomate, castraveţi şi varză. La tomate, insuficienţa aprovizionării cu potasiu conduce la o depreciere a calităţii fructelor, influenţând nefavorabil gustul, aciditatea şi fermitatea acestora.

Calciul intră în compoziţia ţesuturilor de susţinere a plantelor, influenţând producţia prin neutralizarea acidităţii solului şi implicit a sucului celular. De asemenea, calciul contribuie la formarea de noi perişori absorbanţi şi la îmbunătăţirea procesului de absorbţie a apei şi a hranei. Magneziul intră în constituţia clorofilei şi a unor enzime, favorizând creşterea şi dezvoltarea plantelor legumicole. Carenţa magneziului determină stagnări în creştere şi împiedică fructificarea normală. Obţinerea de producţii sporite de legume este legată direct de intervenţia cultivatorului, care printr-o fertilizare anuală şi combinată a îngrăşămintelor minerale şi organice realizează o concordanţă a factorilor: apă, căldură, lumină, dioxid de carbon şi substanţe minerale.

Victor VĂTĂMANU