Cerințele plantelor legumicole față de apă

Plantele legumicole se caracterizează, în general, prin cerințe ridicate față de apă, atât în desfășurarea normală a proceselor vitale, cât și în dezvoltarea normală a părții comestibile. Conținutul în apă reprezintă 75-95% din greutatea totală a plantei și de aceea în timpul verii sunt necesare cantități mari de apă, în special pentru formarea părților care se consumă.

​Lipsa apei sau existența acesteia în cantități insuficiente influențează negativ desfășurarea normală a fotosintezei, intensifică respirația determinând în final scăderea producției și deprecierea calitativă a acesteia.
Consumul neuniform, diferit de la o specie la alta și chiar de la un soi la altul, depinde de biomasa produsă la unitatea de suprafață și de coeficientul de transpirație specific fiecărei specii. De exemplu, la varză, la o producție biologică de 600 kg./100 m2. consumul de apă se ridică la 44 m3., în timp ce fasolea verde, la o producție biologică de 300 kg./100 m2 consumă numai 28 m3 apă, deși fasolea are un coeficient de transpirație mai mare.
Consumul de apă al legumelor depinde și de condițiile de cultură. Astfel, frunzele și fructele se caracterizează printr-un conținut mai mic de apă decât rădăcinile și tulpinile, iar semințele conțin numai 7-17% apă.
Rădăcinile îngroșate (morcov, pătrunjel, păstârnac, sfeclă roșie, țelină) oarecum și bulbii de ceapă au un conținut mai ridicat de apă, iar pepenii verzi și castraveții au cel mai mare conținut de apă în fructele lor.
Prin intermediul apei, țesuturile își păstrează frăgezimea. Există însă multe specii legumicole care își pierd cu ușurință frăgezimea, în cazul unei umidități scăzute, ofilindu-se și depreciindu-se sub raport calitativ. Așa este cazul castraveților, rădăcinoaselor, salatei, spanacului, fasolei pentru păstăi.
Mecanismul principal prin intermediul căruia se reglează circulația apei în plantă este capacitatea de absorbție și de pierdere a apei. Acestea sunt determinate, pe de o parte, de gradul de dezvoltare a sistemului radicular și, pe de altă parte, de mărimea, numărul și dimensiunea stomatelor din frunze.
Marea majoritate a speciilor legumicole au sistemul radicular superficial dezvoltat și răspândit în stratul de la suprafața solului, unde de altfel și activitatea microbiană și schimbul de substanțe este mai activ. De aceea, pentru o creștere și dezvoltare normală a plantelor, este necesar ca stratul superficial al solului să aibă o umiditate optimă realizată prin aplicarea unor udări repetate.
Sistemul radicular este diferit dezvoltat la speciile legumicole. Astfel, dovleacul explorează până la 100 m3 de sol, sfecla roșie 10-16 m3, iar ceapa numai 0,3 m3., majoritatea speciilor legumicole având un sistem radicular slab dezvoltat.
Aparatul foliar la unele specii (dovleac, dovlecel, castravete, varză) este mai dezvoltat decât la altele (ceapă, usturoi, morcov), cu toate că, în general, se constată la unele și adaptări xeromorfe. Astfel, forma și segmentarea frunzelor la ceapă, usturoi, sparanghel, morcov, pepene verde, dimensiunea mică a stomatelor la unele soiuri de varză și fasole verde, ca și prezența stratului de ceară la ceapă și usturoi, sunt adaptări ce contribuie la reducerea transpirației și la o relativă rezistență la uscăciune.
Plantele legumicole cer o cantitate de apă cu atât mai mare cu cât căldura este mai mare și lumina mai puternică.
Mișcările aerului (vânturile uscate) determină pierderi exagerate de apă și un consum mărit de apă. Prin asigurarea unui potențial ridicat de fertilitate al solului, prin fertilizări raționale se poate micșora conținutul de apă cu 25-30%.
În cantitate prea mare, apa micșorează rezistența plantelor la boli și dăunători, determinând crăparea și putrezirea fructelor la tomate, crăparea căpățânilor la varză, apariția tulpinilor florifere la gulie.
Dacă apa băltește un timp mai îndelungat va provoca asfixierea rădăcinilor și chiar moartea plantelor. Iată de ce este necesară o atenție sporită acordată atât irigării prin brazde, cât și irigării prin aspersiune și picurare, nivelării și modelării terenurilor.
Consumul de apă variază în funcție de faza de vegetație, înregistrând o creștere de la germinare și până la recoltare. Astfel, conținutul zilnic la început este redus, de 10-30 grame/plantă și crește pe măsura formării aparatului de absorbție și de asimilare, ajungând în perioada de vară la 240 g. la morcov, 340 g. la fasole, 480 g. la varza timpurie și 640 g. la tomate.
Cerințele față de umiditate sunt diferite în cadrul unei specii legumicole, în funcție de cultivare. Se constată, în general, că soiurile precoce au nevoie de o umiditate mai mare decât cele tardive.
Morcovul are nevoie de o cantitate de apă mai mare în sol în timpul răsăritului și a acumulării substanțelor de rezervă în rădăcini. Alternanța unor perioade de uscăciune și umiditate conduce la crăparea rădăcinilor tuberizate.
Țelina pentru rădăcini, o mare consumatoare de apă, necesită umiditate suficientă pe o adâncime în sol de 25-40cm.
Ceapa necesită o umiditate ridicată în stratul superficial al solului, reacționând favorabil la udări dese și cu norme mici în perioadele secetoase. Excesul de umiditate în atmosferă favorizează atacul de mană, iar dacă după înmuierea tulpinilor false umiditatea în sol este ridicată, se produce o depreciere și o scădere a rezistenței la păstrare a bulbilor, cauzată de formarea de noi rădăcini.
Tomatele au cerințe moderate până la formarea fructelor, după care nevoia de apă crește.
Nu se aplică udări cu cantități mari de apă în perioada maturării fructelor, deoarece se produce crăparea lor. Ardeiul preferă irigarea permanentă cu cantități mici, dar frecvente.
Cerințele unei specii legumicole față de umiditate depinde și de tehnologia aplicată. Astfel, plantele de tomate, varză, castraveți, dovlecei provenite din răsad sunt mai pretențioase față de umiditate decât cele realizate prin semănatul direct în câmp.
Acest fapt se explică prin aceea că în timpul transplantării răsadurilor se produce ruperea rădăcinilor principale, iar plantele formează rădăcini noi doar în stratul superficial al solului. Plantele legumicole realizate prin răsad direct în câmp dezvoltă un sistem radicular în profunzime, aprovizionând mai bine plantele cu apă și hrană minerală.
Necesarul de apă al plantelor legumicole este mai mare, atunci când culturile de legume se efectuează pe soluri foarte fertile, bine aprovizionate cu materie organică.
Speciile legumicole sunt afectate atât de lipsa apei din sol cât și de seceta atmosferică (umiditatea relativă).
În cazul în care cerințele față de apă nu sunt asigurate pe cale naturală, prin precipitații, culturile trebuie irigate.
Oricum, pentru a asigura o creștere și fructificare normală, trebuie ca în sol și în aer să se mențină o umiditate corespunzătoare care să permită un consum la nivelul cerințelor plantelor.
În general, din aprilie până în mai, udările se fac la intervale de 10-12 zile cu norme de 3-4 m3./100 m2., în perioada caldă, iar din mai până în septembrie cu norme de 3,5-5 m3./100 m2. la intervale de 4-10 zile.
Toamna, în perioada septembrie-noiembrie, udările se fac cu norme de 4-5 m3./100 m2. și la intervale mai mari, de 10-20 de zile. Aceste valori sunt orientative și pot fi modificate în funcție de aportul precipitațiilor căzute.
Apa utilizată pentru udatul culturilor legumicole trebuie să aibă o temperatură apropiată de temperatura solului, vara având valori de 20-22 grade C și toamna de 10-15 grade C.
Cele mai bune ape utilizate la udarea culturilor de legume sunt cele provenite din iazuri, cursuri de apă, bazine mari de acumulare. Apa scoasă din fântâni și puțuri forate, fiind rece și neaerisită, poate fi folosită la udarea plantelor legumicole numai după ce este încălzită în bazine sau condusă pe canale pentru aerisire și încălzire.
Apele provenite din rețelele de canalizare a marilor orașe pot fi utilizate numai după epurare la udatul acelor culturi legumicole de la care produsul util se consumă după o prealabila fierbere. Aceasta, deoarece ele pot conține germeni patogeni dăunători organismului uman.
Nu sunt bune pentru irigatul legumelor apele care conțin reziduuri chimice sau petroliere. Cantitatea de apă utilizată în udatul legumelor depinde și de tipul și structura solului. Astfel, pe solurile ușoare se aplică cantități mai mari decât pe cele grele. Nu se recomandă ca udările să se facă pe timp călduros (la ora prânzului), deoarece șocul produs plantelor de apa mai rece conduce la o sensibilizare a plantelor. De aceea este bine ca udatul să se facă dimineața sau seara și uneori chiar noaptea.
 
Victor Vătămanu