Combaterea integrata a bolilor si a daunatorilor, cerinta majora a tehnologiilor agricole moderne

_Efectele secundare negative ale utilizării pe scară largă, uneori abuzivă, a pesticidelor în agricultură și, în mod deosebit, fenomenele de poluare a mediului și acumulare reziduală, precum și dificultățile practice crescânde în rezolvarea unor probleme de combatere, prin apariția unor rase rezistente la boli și dăunători, au determinat orientarea cercetării în direcția găsirii unor noi procedee de protecție a plantelor.

---

_În aceste condiții, a apărut conceptul de combatere integrată, ca o modalitate de reglare și combatere a organismului dăunător, bazată pe elementele tehnologice, ecologice și economice. Înțeleasă inițial ca un complex de măsuri, noțiunea de combatere integrată se regăsește în perioada anilor 1950-1960, ca o îmbinare a mijloacelor chimice de combatere cu cele biologice, pentru ca ulterior conceptul să fie lărgit și oficializat ca sistem de combatere în anul 1967, în cadrul unui grup de experți FAO.

În prezent, combaterea integrată poate fi definită ca un sistem de reglare și combatere a populațiilor de organisme dăunătoare, care se bazează pe îmbinarea tuturor metodelor de combatere (chimice, biologice, fizice și agrotehnice) și a factorilor naturali de combatere, astfel încât să nu depășească PED (pragul economic de dăunare).

Dacă măsurile agrotehnice se înscriu în cadrul componentelor tehnologiei culturii, și deci pot fi integrate relativ ușor, metoda chimică de combatere este deseori examinată de pe poziții antagoniste, chiar și în cadrul acestui nou concept. Combaterea integrată nu exclude posibilitatea utilizării metodei chimice de combatere, ceea ce se cere cu insistență fiind reducerea la minimum a tuturor efectelor negative ce ar putea rezulta din folosirea substanțelor chimice de protecție. Aceasta presupune folosirea unor produse selective de aplicare, ceea ce necesită o continuă perfecționare în domeniul cercetării, producerii și utilizării pesticidelor.

Combaterea rațională a bolilor și dăunătorilor în conceptul integrat include patru faze distincte: evidența complexului de boli și dăunători pe culturi, estimarea densității numerice a fiecărei specii, prognoza apariției dăunătorilor în masă pe teritoriul examinat și avertizarea tratamentelor, la depășirea PED a stadiilor dăunătoare.

Având informația pentru fiecare cultură, pentru fiecare specie principală de dăunători și agenți patogeni pot fi alese, în procesele tehnologice de protecția plantelor, metodele cele mai compatibile, realizând astfel sisteme de combatere integrată eficiente.

Rezistența dăunătorilor la pesticide
Folosirea îndelungată a pesticidelor cu aceeași substanță activă, mai ales în concentrații mari, poate duce la apariția unor dăunători rezistenți față de produsele aplicate. Rezistența poate fi definită ca însușirea unor populații de insecte, acarieni, rozătoare etc. de a tolera o doză de pesticide, care pentru majoritatea populațiilor normale din aceeași specie este letală (produce moartea). În general, se consideră că o populație este rezistentă atunci când suportă fără probleme o doză dublă de produs toxic, în comparație cu populațiile obișnuite, sensibile. Rezistența dăunătorilor poate fi cauzată de caracteristicile speciei, de modificarea comportamentului normal al dăunătorului în prezența pesticidului, de anumite particularități ale corpului dăunătorului, care împiedică contactul cu produsul, cu anumite părți sensibile sau a selectării unor indivizi care se dezvoltă și se reproduc normal, deși au fost tratați cu pesticide.

De exemplu, dacă dintr-o populație de 100.000 de indivizi tratați cu un pesticid care a fost folosit în mod repetat și în doze sau concentrații mari rămân vii 1.000, aceștia vor putea da naștere în continuare la indivizi rezistenți. Astfel, omul însuși, prin procedee nechibzuite, determină apariția acestui fenomen nedorit. Populațiile rezistente pot fi selectate dintre populațiile obișnuite, care se dezvoltă în culturi din cauza utilizării produselor cu aceeași substanță activă, o perioadă mai îndelungată, ceea ce favorizează formarea în corpul insectei a unor mecanisme de inactivare a pesticidului și, în consecință, de diminuare sau anulare a acțiunii toxice a acestuia.

Trebuie menționat, de asemenea, că, în afara rezistenței câștigate în urma aplicării tratamentelor repetate cu aceeași substanta activă, poate apărea rezistența încrucișată. În acest din urmă caz, eficacitatea scade nu numai față de substanța care a determinat apariția acestui fenomen, ci și față de substanțele înrudite. În țara noastră se cunosc mai mult de 300 de specii de insecte și acarieni (păianjeni) care au devenit rezistente la pesticide. Sunt semnalate, de asemenea, 7 specii de rozătoare rezistente la rodenticide anticoagulante.

Gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata) prezintă rezistență față de produsele pe bază de lindan, carbanil, metilclor, malation și parțial față de triclorfon și deltametrin.

Păduchele verde al piersicului (Myzodes persicae) și ploșnița cerealelor (Eurygaster intergriceps) sunt rezistente la substanțe pe bază de dimetoat și malation.

Musculița albă de seră (Trialeurodes vaporariorum) este rezistentă la produse pe bază de DDVP.

Păianjenul roșu comun (Tetranychus urticae) este rezistent față de produsele pe bază de etion, dicofol, propargit etc.

Pentru prevenirea fenomenului de rezistență se recomandă reducerea numărului de tratamente la strictul necesar și aplicarea lor la momentul optim. Foarte importantă este alternarea substanțelor active de combatere, pentru evitarea folosirii îndelungate și repetate a produselor cu aceeași substanță activă. O însemnătate majoră o prezintă aplicarea pesticidelor în dozele sau, respectiv, concentrațiile recomandate. Utilizarea unor doze sau concentrații sporite nu mărește eficacitatea tratamentului. În cel mai frecvent caz, contribuie la apariția fenomenului de rezistență. Se recomandă, de asemenea, folosirea de produse selective și, nu în ultimul rând, utilizarea metodelor biologice de combatere, utilizarea de soiuri rezistente etc.

În consecință, este bine de reținut că, pentru eficiență, și deci pentru a se obține o mortalitate ridicată a daunătorilor, prin aplicarea tratamentelor chimice trebuie evitată, pe cât posibil, apariția fenomenului de rezistență, respectând cele câteva recomandări prezentate mai sus.

Protecția cerealelor păioase de toamnă față de atacul gândacului ghebos
An de an, la cultura de grâu de toamnă și de orz și orzoaică de toamnă este semnalat atacul gândacului ghebos (Zabrus tenebrioides). El este mai frecvent fie în solele unde s-a practicat monocultura cerealelor păioase mai mulți ani, fie rotația grâu-orz sau orz-grâu a existat ani la rând.

Dăunătorul atacă atât ca adult, cât și ca larvă, dar cele mai mari pagube le provoacă larvele, care se hrănesc cu frunzele cerealelor, începând din toamnă. Adulții consumă florile și boabele în diferite faze de coacere, iar uneori toamna, după diapauza estivală, rod frunzele cerealelor. Larvele trag frunzele plantelor tinere în galerii și le sfâșie, astfel că nervurile rămase se usucă și iau aspectul unor bucle, în final plantele atacate fiind complet distruse. Atacul larvelor are loc în vetre, care uneori se pot extinde și cuprinde întreaga cultură.

Adulții au corpul masiv, bombat, de culoare neagră pe partea dorsală și brun-roșcată ventral. Lungimea corpului este de 10-16 mm. Larva este de culoare alb-cenușie, cu capul brun și plavi cafenii pe corp. Lungimea corpului este de 30-35 mm. Dăunătorul are o generație pe an și iernează în stadiul de larvă, în sol. Adulții apar la sfârșitul lunii mai, începutul lunii iunie și, după o perioadă de hrănire, când se recoltează cerealele, se retrag în sol pentru diapauza estivală. Spre sfârșitul lunii august, începutul lunii septembrie, după ploi sau nopți răcoroase, adulții reapar, se hrănesc intens, copulează și depun ouăle eșalonat, până în luna octombrie. După circa 2-3 săptămâni apar larvele, care sapă galerii în apropierea plantelor și încep să se hrănească, proces care durează până la temperaturi de 2-3 grade Celsius sau chiar 0 grade Celsius, dacă solul nu este acoperit cu zăpadă. În ferestrele iernii, și ulterior în primăvară, larvele reiau atacul, care se continuă până la sfârșitul lunii aprilie, începutul lunii mai, când are loc transformarea în pupă, în sol. După 3-4 săptămâni, la sfârșitul lunii mai, începutul lunii iunie, apar noi adulți. Protecția culturilor de cereale păioase față de atacul gândacului ghebos (Zabrus tenebrioides) impune câteva măsuri tehnologice cu caracter obligatoriu. Pe solele infestate anterior cu peste 5 larve la metrul pătrat se exclude cultura grâului și a orzului sau rotația acestora. Evacuarea baloților și a resturilor de paie, efectuarea arăturilor imediat după recoltare, dar și distrugerea samulastrei constitue măsuri prin care se creează condiții nefavorabile dezvoltării dăunătorului. Pentru prevenirea atacului și combaterea lui, în zonele infestate devine obligatorie tratarea seminței cu substanțele și dozele indicate de specialiștii Laboratoarelor județene de Protecția Plantelor. De asemenea, tratamentele efectuate trebuie să conțină și substanțe care să combată întreg spectrul de boli, în special față de malura comună (Tilletia foetida).

revista, agricultura, vegetal, pesticide, fertilitatea solului, tehnologii, protectia plantelor, fitosanitar, fitotehnie, combatere daunatori