Combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor la cultura de floarea-soarelui

Floarea-soarelui este principala plantă producătoare de ulei, fapt ce a determinat creşterea continuă a suprafeţelor cultivate în România.

Floarea-soarelui reprezintă pentru România o plantă destul de importantă, putând-o numi „planta tranziţiei agriculturii“ din 1989 până în prezent, deoarece suprafaţa cultivată cu această plantă agricolă aproape s-a dublat. Dacă înainte de 1989 suprafaţa cultivată cu floarea-soarelui era de 480-520 mii hectare, după 1989 ea a ajuns şi chiar a depăşit 980-1.020 mii hectare. Creşterea suprafeţelor s-a datorat faptului că floarea-soarelui a avut un preţ bun pe piaţă şi poate din cauza faptului că uleiul, pe lângă consumul în hrana omului, începe să fie atractiv şi pentru folosirea lui ca biodisel. Creşterea suprafeţelor, nerespectarea asolamentelor, slaba informare a producătorilor, introducerea unor hibrizi netestaţi în condiţiile din România sau sensibili la anumiţi patogeni, dar şi nerespectarea verigilor tehnologice vor avea repercusiuni asupra stării fitosanitare a florii-soarelui în viitorii ani. Pe cât de frumoasă, tot pe atât de mult este atacată floarea-soarelui de diverse specii de patogeni, dăunători şi buruieni.

În cultura de floarea-soarelui se pot întâlni până la 11 patogeni, unii foarte periculoşi, şi până la 35 de specii de dăunători. Având în vedere multiplele probleme care apar din cauza atacului de patogeni şi dăunători, în special scăderile de producţie foarte semnificative, cercetătorii au încercat prin diferite metode ameliorarea florii-soarelui pentru a creşte producţia de seminţe şi de ulei la unitatea de suprafaţă, dar şi de a îmbunătăţi conţinutul în ulei al seminţelor. Principalii patogeni care atacă floarea-soarelui şi bolile pe care aceştia le produc sunt: Plasmopara helianthi Novot, var. helianthi Novot - produce mana florii-soarelui; Sclerotinia sclerotiorum - produce putregaiul alb; Botrytis cinerea - produce putregaiul cenuşiu; Septoria helianthi - produce pătarea frunzelor sau septorioza; Phoma macdonaldii sau Phoma oleracea var. helianthi tuberiosi - produce pătarea neagră a tulpinilor; Diaporthe helianthi cu formă conidiană Phomopsis helianthi - produce pătarea brună şi frângerea tulpinilor; Sclerotium bataticola Taub. - produce putrezirea rădăcinii şi a tulpinii; Alternaria zinniae, Alternaria helianthi, Altenaria Alternata produc alternarioza florii-soarelui; Puccinia helianthi Schw. - produce rugina florii-soarelui; Orobanche cumana, Orobanche Ramosa - produce lupoaia. Dăunătorii cei mai periculoşi pentru cultura de floarea-soarelui sunt: viermii-sârmă - Agriotes lineatus L., Agriotes ustulatus Schall., Agriotes obscurus L.; viermii-sârmă falşi - Opatrum sabulosum L., Pedinus femoralis L.; Gărgăriţa frunzelor - Tanymecus pallatus F.; Gărgăriţa neagră - Psalidium maxilosum F.; Cărăbuşul de mai - Melolontha melolontha L.; Cărăbuşul de stepa - Anoxia villosa F.; Forfecarul - Lethrus apterus Laxm.; Buha semănăturilor - Scoţia segetum Schuff.; Buha verzei - Mamestra brassicae L.; Molia florii-soarelui - Homeosoma nebulella Hb.; Omida de stepa - Loxostege sticticalis L.; Păduchele galben - Brachhhycaudus helichrysi Kalt.; Ploşniţele - Lygum sp.; Păduchele negru - Aphis fabae Scop.; Vrăbiile - Paser montanus N.; Paser domesticus L.; Cioara neagră de semănătura - Corvus frugilegus frugilegus L. Dezideratul principal al oricărei tehnologii de cultură, deci şi al florii-soarelui este reprezentat de obţinerea de recolte mari, sănătoase şi cu un atac al patogenilor şi dăunătorilor cât mai mic sau aflat sub pragul economic de dăunare. (PED). Prin aplicarea măsurilor tehnologice se are în vedere prevenirea atacului patogenilor, dăunătorilor, dar şi apariţia îmburuienării, fapt ce evită intervenţia costisitoare cu tratamente chimice, contribuie la protejarea mediului, la un preţ de cost cât mai redus şi în final la obţinerea de beneficii economice. Nu mai vorbim de păstrarea unui echilibru ecologic, care este mai important decât oricare dintre măsuri. Măsurile agrofitotehnice joacă un rol esenţial în realizarea tehnologiei la floarea-soarelui.

În primul rând, contează asolamentul, care este veriga tehnologică cea mai ieftină şi care are un rol deosebit, mai ales pentru controlul unor patogeni deosebit de periculoşi. Revenirea culturii florii-soarelui pe aceeaşi suprafaţă nu trebuie să aibă loc mai devreme de 6-7 ani, deoarece acesta este intervalul de timp necesar pentru pierderea viabilităţii scleroţilor aparţinând patogenilor Slerotinia sclerotiorum şi Sclerotium bataticola, a oosporilor aparţinând speciei Plasmopara helianthi Novot. var. helianthi Novot, precum şi pentru epuizarea seminţelor aparţinând speciei Orobanche cumana, care este o antofită. Introducerea în asolament a unor culturi care nu au patogeni şi specii de dăunători comuni cu floarea-soarelui face ca rezerva biologică mai sus amintită să se epuizeze proporţional cu numărul de ani cu care planta nu mai revine pe aceeaşi suprafaţă. Această interdicţie de revenire se referă la cazul în care în cultură s-au observat plante atacate de patogenii periculoşi enumeraţi mai sus sau chiar şi alţii, la fel de periculoşi. Totuşi nu trebuie uitat că floarea-soarelui este o plantă mare consumatoare de substanţe din sol, motiv pentru care lasă solul epuizat în elemente nutritive.

​Culturi considerate ca bune premergătoare sunt cerealele de toamnă, care eliberează terenul devreme şi asigură o rezervă mai mare de apă în sol, sau porumbul, care şi el este o bună premergătoare, deoarece nu are patogeni şi dăunători comuni cu floarea-soarelui. Apare totuşi un impediment atunci când cultura de porumb este îmburuienată, pentru că se pot înmulţi viermii-sârmă, viermii albi sau alte specii dăunătoare care pot afecta mai târziu cultura de floarea-soarelui.

Leguminoasele pentru boabe (mazărea, fasolea, soia) sunt bune premergătoare cu condiţia ca atacul patogenului Sclerotinia sclerotiorum să nu se fi produs în perioada de vegetaţie anterioară culturii de floarea-soarelui. Mazărea şi cruciferele - în special rapiţă - contribuie la diminuarea numărului de larve delateride în sol prin hrănirea lor necorespunzătoare în sol.

Inul, sfecla, cartoful şi leguminoasele furajere sunt bune premergătoare numai în măsura în care nu lasă terenul infestat cu viermi-sârmă, dacă nu s-a manifestat atacul patogenului Sclerotinia sclerotiorum, iar în cazul sfeclei dacă nu s-a manifestat atacul dăunătorului Tanymecus palliatus. Monocultura nu este recomandată sub nici o formă pentru cultura de floarea-soarelui, dar asta nu înseamnă că ea nu se poate realiza. Dacă în cultura anterioară nu s-a manifestat atacul unor patogeni sau chiar al unor dăunători periculoşi, floarea-soarelui poate reveni, chiar după ea însăşi, dar riscurile trebuie asumate de fiecare fermier în parte.

Sămânţa şi semănatul - sămânţa are un rol hotărâtor în realizarea unei culturi productive şi sănătoase de floarea-soarelui. Prin sămânţă se transmit majoritatea patogenilor ce atacă floarea-soarelui. De aceea, sămânţa trebuie să provină din loturi certificate, să respecte condiţiile impuse de respectare a încărcăturii de patogeni de pe achene (număr maxim de scleroţi sau fragmente de scleroţi în 1.000 grame = 10, iar procentul maxim de seminţe contaminate cu Botrytis cinerea = 5%), să aparţină hibridului, să respecte puritatea de minim 98%, germinaţia minimă (% din seminţe pure) = 85% şi să fi fost produsă în condiţiile respectării spaţiului minim de izolare sau izolarea să se fi făcut în timp.

În cazul patogenilor prezenţi pe sau în achenă se recomandă punerea lor în evidenţă prin aşezarea la germinat în mai multe repetiţii a câte 100 de seminţe în vase Petri, pe mediul de cultură cartof-glucoză-agar (CGA) şi observarea patogenilor care fructifică. Evidenţierea sifonoplastului ciupercii Plasmopara helianthi se face prin colorare cu soluţie Bleu coton 0,5%. În preparatele microscopice, miceliul apare colorat în albastru, în contrast cu învelişul alb colorat sau incolor. Din seminţele infectate poate să germineze un miceliu alb, care după 1-2 săptămâni pe mediul de cultură poate produce scleroţi, dovada faptului că sămânţa a fost infectată cu patogenul Sclerotinia sclerotiorum. Tot pe mediul de cultură poate să apară de jur-împrejurul seminţelor un mucegai cenuşiu, care aparţine patogenului Botrytis cinerea.

De asemenea, se poate verifica dacă pe seminţe se află seminţele microscopice ale antofitelor Orobanche cumana sau Orobanche ramosa. Pentru a se verifica acest aspect, se iau 100 de seminţe şi se spală cu apă, prin agitare într-o fiolă conică. Apoi lichidul supernatant se absoarbe cu o pipetă şi se pune într-un vas Petri, după care se observă în preparatele microscopice obişnuite. Acest control poate fi efectuat de oricare dintre fermieri, ceea ce ar exclude orice tentativă de înşelătorie de către distribuitorii de seminţe. Semănatul se realizează când în sol sunt 7°C, la o adâncime de 4-6 cm, la 70 cm între rânduri şi cu o desime de 45-55 mii seminţe la hectar. Acest aspect depinde foarte mult de hibridul cultivat, de evoluţia climatică şi de zona geografică. S-a constatat din cercetările efectuate de-a lungul timpului că semănatul efectuat la epoca optimă permite evitarea atacului patogenilor Botrytis cinerea şi Sclerotinia sclerotiorum.

În cazul unui semănat mai timpuriu, atacul acestor patogeni creşte, iar în cazul unui semănat în epoca târzie creşte atacul dăunătorilor, dar şi al patogenilor Puccinia helianthi şi Plasmopara helianthi Novot. var. helianthi Novot. Respectarea desimilor optime de semănat recomandate pentru fiecare hibrid contribuie esenţial la realizarea unor atacuri ale patogenului Diaporthe helianthi, cu formă conidiană Phomopsis helianthi, cu valori mai mici decât în cazul unor desimi mai mari care, de regulă, prin mocroclimat, apropierea dintre plante, dar şi concurenţa pentru hrană favorizează valori ale atacului patogenilor cu mult mai mari, în special pentru Phomopsis helianthi.

Recoltarea trebuie realizată la umiditate redusă, fără pierderi şi fără spargerea achenelor. O umiditate ridicată şi achene sparte determină creşterea atacului patogenului Botrytis cinerea. Pierderile de sămânţă la recoltare permit apariţia ulterior a samulastrei, care are un rol esenţial în continuarea ciclului evolutiv al unor patogeni şi contribuie la transmiterea lor apoi în culturile de floarea-soarelui. De aceea o atenţie deosebită trebuie acordată combaterii samulastrei sau împiedicării apariţiei acesteia. După recoltare, resturile de plante fie se adună, realizându-se astfel o igienă culturală, fie sunt mărunţite şi încorporate pentru a se întrerupe ciclurile evolutive ale patogenilor.

Un rol deosebit revine şi alegerii hibrizilor de floarea-soarelui, care trebuie să aibă rezistenţă cât mai ridicată sau toleranţă faţă de atacul patogenilor şi al dăunătorilor. Tratamentul seminţelor - pentru a preveni atacul unor patogeni care se transmit prin intermediul seminţelor, respectiv al achenelor şi care în faza de germinare-răsărire ar putea cauza pierderi mari se recomandă tratarea seminţelor cu unul din produsele recomandate de specialiştii fitosanitari.

Un patogen periculos cu transmitere prin sămânţă este Plasmopara helianthi Novot. var. helianthi Novot. În timpul perioadei de vegetaţie, floarea-soarelui poate fi atacată de o serie de patogeni ce produc pierderi de producţie ce pot fi cuprinse între 30 şi 50% în anii de mare favorabilitate.

Momentul atacului depinde de mai mulţi factori, cum ar fi: existenţa sursei de infecţie, realizarea contaminării şi infecţiei, rezistenta hibridului, favorabilitatea condiţiilor de mediu şi suprapunerea ciclurilor biologice ale patogenilor peste fenofazele de susceptabilitate ale plantelor.

În funcţie de patogen, tratamentele trebuie efectuate în următoarele fenofaze: 6-8 perechi de frunze adevărate, la diferenţierea butonului floral, diametrul de 5-8 cm şi până la apariţia florilor ligulate şi la 10-15 zile de la terminarea înfloritului.

Tot în timpul perioadei de vegetaţie, o serie de dăunători pot ataca destul de puternic culturile de floarea-soarelui, influenţând semnificativ atât cantitatea, dar şi calitatea producţiei, cât şi a uleiului obţinut.

Deoarece în timpul înfloritului se recomandă cel puţin doi stupi de albine la hectar, înainte de a efectua orice tratament trebuie să se avertizeze crescătorii de albine, pentru închiderea stupilor.

De asemenea, o protejare a faunei utile şi păstrarea echilibrului natural este de dorit în detrimentul unor tratamente care să producă mari dezechilibre în agrosistem.

Victor VĂTĂMANU