Conservarea lucernei

Lucerna se conservă prin uscare sau prin însilozare. Conservarea se poate face şi prin deshidratare, rezultând faină de lucernă, care se poate bricheta sau aceasta intră în alcătuirea nutreţurilor combinate.

În procesul de uscare a lucernei, după cum prezintă I. Moga şi colaboratorii, se disting două faze mai importante. În prima fază, care are loc imediat după cosirea plantelor, când celulele sunt încă vii, procesele de asimilaţie se reduc substanţial, devenind preponderente procesele de dezasimilare. În această fază are loc ofilirea plantelor de lucernă, prin care umiditatea se pierde treptat, aceasta ajungând la niveluri de 60-65%. Unele dintre proteine sunt scindate în aminoacizi; aşa se explică de ce conţinutul în lizină sporeşte cu până la 20%, iar cel în triptofan cu peste 100%, fapt care conduce la o mărire a digestibilităţii şi deci a valorii nutritive (Safta). În a doua fază are loc uscarea propriu-zisă, când intervin procese de oxidare, ce antrenează pierderi variabile ale substanţei organice. O parte din substanţele azotate se pot transforma în amoniac, care de regulă se pierde. În timpul uscării pot fi degradate şi substanţele carotenoide. Pentru diminuarea acestor pierderi, cea de-a doua fază a uscării trebuie să se producă într-un timp cât mai scurt posibil. Pentru uscarea lucernei se alege un timp favorabil. Pierderile cresc considerabil când, după cosire, urmează o perioadă umedă, care favorizează înmulţirea unor ciuperci şi bacterii. În condiţiile agriculturii privatizate, lucerna se cultivă, cu precădere, pe suprafeţe mici. Astfel, recoltarea plantelor se face cu coasa sau cu cositori care au capacitate mică. Plantele cosite sunt dispuse în brazde, în primul caz, sau sunt împrăştiate uniform pe toată suprafaţa, în cel de-al doilea caz; după 4-5 ore de la cosire, plantele se strâng în valuri de mărimea brazdelor recoltate cu coasa. În tehnologia tradiţională de preparare a fânului, după 8-10 ore de la recoltare, brazdele se întorc uşor, avându-se grijă să se evite scuturarea frunzelor. În partea a doua a zilei următoare, când umiditatea scade la 28-30%, plantele se grupează în căpiţe mici (de 150-200 de kilograme). În situaţia în care agricultorii dispun de o şură bine aerisită, înspre seară fânul se transportă şi se depozitează, procesul de uscare continuând în aceste condiţii. Când nu se dispune de şure aerisite, căpiţele rămân în câmp încă 15-24 de ore, după care se transportă în furajerie şi se clădesc în capiţe mari sau în şire.

În zonele relativ umede, fânul se usucă pe capre sau pe garduri. Caprele au, de regulă, formă de piramidă, constituită din 3-4 pari lungi de 2-2,5 metri; gardurile se compun din stâlpi înalţi de 2-2,5 metri, care se înfig în sol la distanţe de 2 metri, pe care se dispun scânduri late de 25-30 cm, la intervale de înălţime de 60-70 cm. Masa bine pălită (când umiditatea se apropie de 40-45%) se depozitează pe capre sau pe garduri. Fânul rămâne pe suporţi până când umiditatea se apropie de 16-18%, când se transportă în furajerie. În marile unităţi agricole sau în asociaţii privatizate, lucerna se cultivă pe sole mai mari, unde se pot folosi utilaje moderne de recoltare, de mare capacitate. S-au extins cu precădere cositorile strivitoare cunoscute sub denumirea de vindrovere, care realizează concomitent cositul, strivitul şi strânsul în brazde de dimensiuni variabile. Procesul de strivire are o importanţă deosebită deoarece acesta determină scurtarea timpului de expunere a plantelor în câmp, fapt ce reduce substanţial pierderile de frunze şi de substanţe nutritive (Manisor).

Valţurile de strivire cu care sunt dotate vindroverele răspund următoarelor cerinţe de bază (Manisor): realizează un debit maxim, cu un consum specific de energie minim; se obţine un grad de strivire maxim (peste 90% din plante strivite în minimum cinci locuri; se realizează o siguranţă tehnologică ridicată la orice nivel de producţie). Prin folosirea vindroverelor echipate cu strivitori pierderile totale se reduc de până la de două ori, iar cele de frunze de până la de patru ori. De asemenea, pierderile de carotenoizi sunt mai reduse cu 20-25% faţă de sistemul cositoare-greblă (Manisor). Recoltarea lucernei se face şi cu cositori de diferite tipuri, care lasă masa recoltată împrăştiată pe toată suprafaţa sau grupată în brazde largi. În aceste condiţii, uscare se produce mai repede, dar există riscul pierderii frunzelor. Când recoltarea se face cu vindroverul, în condiţii normale de temperatură, la 15-20 de ore după recoltare brazdele se întorc. Aceasta se face, de obicei, cu grebla rotativă, care dispune masa vegetală în brazde duble. Greblarea se face de preferinţă în prima parte a zilei, evitându-se astfel pierderea frunzelor; după încă 8-10 ore de timp frumos umiditatea furajului se apropie de 42-45%, când acesta se transportă din câmp la instalaţiile de uscare. Aranjarea lucernei în şiră se face în trei straturi. Din cantitatea depozitată, stratul I reprezintă 50-52%, stratul II, 30-32%, iar stratul III, 18-20%. Instalaţiile de uscare au capacitatea de depozitare de 80-100 de tone sau 230-240 de tone (Iliescu). Indiferent de capacitatea de depozitare, instalaţiile dispun de un canal semiîngropat sau de un canal trapezoidal la suprafaţă. Pentru pomparea aerului se folosesc ventilatoare axiale de 32.000-72.000 metri cubi/oră, cu o turaţie de 1.000-1.450 de rotaţii pe minut şi o presiune statică de 35-56 mm coloană de apă. Pentru instalaţii cu o capacitate de 85-100 de tone, puterea ventilatorului este de 7,5 kilowaţi, iar pentru instalaţiile de 230-240 de tone, puterea necesară este de 30 de kilowaţi (Iliescu). Iliescu recomandă extinderea procentului de uscare artificială prin curenţi de aer rece în fermele zootehnice cu peste 200 de vaci de lapte, situate în zonele de câmpie, unde temperatura medie anuală este mai mare de 9 grade Celsius. Într-un experiment efectuat de Iliescu, lucerna uscată pe cale artificială a conţinut cu 27,5% mai multă proteină, cu 27,9% mai mult calciu, cu 38% mai mult fosfor şi cu 27% mai mult caroten faţă de lucerna uscată în condiţii de câmp. După acelaşi autor, lucerna uscată cu ajutorul curenţilor de aer are o digestibilitate superioară cu 11,9-16,3% la substanţa organică, cu 8,8-11% la proteina brută, cu 8,5-14,4% la grăsimea brută, cu 10,3-13,2% la substanţele extractive neazotate şi cu 8-12% la celuloza brută, comparativ cu lucerna uscată în câmp în brazde. Iliescu a constatat că sistemul de uscare influenţează şi valoarea biologică a proteinei. Aceste rezultate sunt în concordanţă cu cele cunoscute în literatura de specialitate (Gouet, citat de Varga şi colaboratorii). Fânul se poate depozita şi sub formă de baloţi. Operaţia de balotare se face când umiditatea furajului este de 20-25%. Baloţii mai rămân în câmp încă 1-2 zile pentru scăderea umidităţii la 17-18%, după care aceştia sunt transportaţi în furajerie şi clădiţi în şire (Manisor).

Când se aplică metoda de ventilaţie activă furajul este presat la umiditatea de 30-35%, după care baloţii sunt transportaţi în instalaţiile de uscare, unde în câteva zile de folosire a curenţilor de aer umiditatea fânului coboară până la 16-17%. Lucerna se poate conserva şi prin însilozare. Au fost încercate mai multe metode de însilozare, printre care amintim recoltarea direct din lan şi însilozarea după o prealabilă tocare şi amestecare cu paie, dar şi folosirea unor conservanţi. În aceste situaţii, procesul de fermentare se desfăşoară greoi, dat fiind consumul scăzut în zaharuri solubile al lucernei (7-8%). În ultima perioadă s-a perfectat o nouă metodă de însilozare care constă în coborârea umidităţii, prin pălire, până la 55-65%, după care furajul se toacă mărunt şi se depozitează în silozuri; masa depozitată este apoi tasată, pentru crearea condiţiilor de anaerobioză, când fermenţii lactici se înmulţesc abundent, iar procesul de conservare se realizează într-un timp mai scurt, diminuându-se substanţial pierderile.

Limita umidităţii de însilozare de 55-65% ţine seama de necesitatea reducerii pierderilor în câmp, dar şi de faptul că un conţinut de umiditate mai mare de 65% favorizează fermentaţiile nedorite (butirica etc.), iar însilozarea sub umiditatea de 55% îngreunează procesul de tasare, fapt pentru care devine preponderentă fermentarea aerobă. Însilozarea lucernei la umiditatea de 55-65% în silozuri de suprafaţă asigură următoarele avantaje: păstrarea integrală a frunzelor în timpul lucrărilor de tocare, transportare şi însilozare; o bună tasare a straturilor de masă tocată, deci o anaerobioză aproape totală, condiţie esenţială pentru dezvoltarea proceselor biochimice favorabile conservării.

Victor VĂTĂMANU