Conserve românești, dar nu cu legume din producție internă. Marii producători renunță

Riscul mare de pierdere a recoltei din cauza capriciilor vremii, lipsa forței de muncă, precum și incertitudinile legate de sumele primite i-au determinat pe mulți dintre marii producători să înlocuiască legumele cu cereale. Unul dintre cei cu activitate îndelungată în acest sector este Ioan Loagăr, Tehnoplant, localitatea Scânteia, județul Ialomița. „Am renunțat de anul trecut. Am avut o suprafață foarte mare de legume pentru industrie, dar acum am semănat loturi de hibridare. De ce? Au tot luat din banii alocați legumelor și i-au dus către alte culturi. Anul trecut am avut doar 45 ha, distruse aproape în totalitate de grindină, iar cheltuielile sunt foarte mari pentru a putea obține o producție suficientă care să-ți asigure un minim de profit“, a explicat fermierul.

Și în județul Tulcea, unde există și o fabrică de conserve (deci costurile cu transportul sunt mici), sunt fermieri care înainte cultivau suprafețe mari cu legume și care au fost micșorate treptat. Cristia Nicolae, din Sabangia, a renunțat la câteva sute de hectare cu mazăre și fasole pentru industrializare, rădăcinoase, ardei etc. Anul acesta a păstrat doar 15 ha de ceapă, restul fiind înlocuit cu cereale. El spune că procesatorii cer marfă de top, aproape ca cei din retail, însă prețul este foarte mic. Înainte livra către fabrica din Tulcea 2.000-2.500 tone de legume per an. A lucrat cu ei mai bine de 15 ani. „Aveam aproximativ 400 ha cultivate cu leguminoase, ceapă, rădăcinoase cam 50 ha. Sprijinul cuplat, de exemplu la mazăre, a ajuns acum la 118 euro/ha, dar a fost gândit pentru 1.000 ha, cu o aplicare în primul an de vreo 180 euro/ha. La fasole, a fost luată în considerare numai fasolea boabe, nu și cea păstăi, deși avem mare deficit de fasole verde pentru conserve (pe care o importăm de la alte firme), și a ieșit notificarea, tot cu 180 euro/ha. După vreo 2 ani au cuplat fasolea boabe cu mazărea, au făcut o sumă și sprijinul a mai crescut puțin. Doar că la mazăre nu a rămas numărul de hectare înscris inițial și care nu a fost depășite niciodată. A intrat și mazărea furajeră, incorect încadrată pentru că diferă tehnologia și calitatea recoltei care intră la procesare. Cheltuiala pentru mazărea de grădină este mai mare dacă socotim doar costul seminței. La legumele în câmp riscurile sunt uriașe. Una este să faci legume pentru conserve pentru consum uman și alta este să le folosești ca furaj! Condiții și pretenții de calitate total diferite. Și astfel a scăzut suma per hectar foarte mult. Rezultatul? Cei mai mulți au renunțat. Asta s-a vrut?“, se întreabă dezamăgit fermierul din Tulcea, care spune că și procesatorii joacă de pe poziții de forță. „În plus, pe cele mai multe etichete nu se mai specifică sursa materiei prime. Dacă prețul de achiziție al fabricii ar fi fost puțin mai mare, cultivarea legumelor (de calitate) pentru procesare ar fi mai rentabilă. Pe de altă parte, și la raft este presiunea conservelor din import, de calitate inferioară de multe ori, aduse la prețuri foarte mici, cu care fabricile de aici nu pot concura. Aici intervine și alegerea consumatorului“, mai spune Cristia Nicolae.

Ivan Fedot, de la ferma Transmeteorit din Tulcea, are cultivate anul acesta 70 ha cu rădăcinoase (de la 150), 50 ha de fasole pentru boabe, 50 ha mazăre (de la 150 ha) și o suprafață mai mare de fasole păstăi, cultură pentru care însă nu există sprijin cuplat. „La momentul acesta situația este proastă pentru că prețul de achiziție al fabricii abia dacă acoperă costurile de producție. Iar în anul 2020/2021, cu seceta și restul fenomenelor climatice, cred că nici cheltuielile acestea nu vor fi acoperite din vânzare. Irigăm, dar în loc 1-2 udări, am udat până acum de 5-6 ori. Asta costă, iar prețu-i preț, nu poate fi mărit de către fabrică“, explică fermierul. El este nemulțumit și de faptul că mazărea pentru boabe a fost toată încadrată la aceeași categorie, indiferent de destinația ei. „Mazărea furajeră nu-i precum cea de grădină, nu sunt atâtea chetuieli. Numai sămânța ne costă 2.000-2.500 de lei. Plus tratamentele, pentru că pretențiile la recoltă sunt foarte mari: să nu aibă pete, găuri, să nu fie prea bătrână etc.“ Pentru anul următor, Ivan Fedot nici nu îndrăznește să își facă planuri privitor la cultura legumelor. Spera ca procesatorul, dacă a mai golit depozitul în această primăvară și are nevoie de marfă, să ofere un preț mai bun pe legume, măcar 1,4 lei/kg, dar la final a rămas la 1,2 lei/kg. Deși materia primă din producția internă nu este suficientă. Singura variantă rămâne importul, din țări ca Turcia, China etc.

Mai sunt și optimiști

Unul dintre puținii fermieri care au continuat să cultive și să păstreze suprafața este Aurel Gotea, din Scânteia, județul Ialomița, care are circa 100 ha de tomate și castraveți pentru industrializare, deși poate planta dublu. Cultivă legume de 10 ani și a făcut și investiții în utilaje cu gândul să se extindă. I-ar fi greu să renunțe acum și încearcă să mai cultive câțiva ani. Sprijinul cuplat spune că nu a fost cu adevarat un ajutor real, pentru că lipsa informaților și valoarea incertă a plafonului și sumei finale per hectar fac planificarea aproape imposibilă. „Aflăm mult prea târziu: ce am negociat anul trecut în toamnă livrăm anul acesta și abia la anul știm câți bani vom primi. Asta face ca să jucăm un fel de loterie. Doi ani a fost bine, următorii trei foarte rău. Ne-am bazat pe sume mai mari, cuantumul per hectar a scăzut pentru că mulți fermieri au dorit să încerce și ei când au văzut sumele inițiale. Apoi au renunțat. În acest fel au scăzut și suprafețele, chiar și la cultivatori mai vechi, ceea ce a dus la micșorarea per total și a plafonului. Cred că la anul abia dacă vor fi un sfert din cei de la început“, spune legumicultorul. Pentru că și în depozitele fabricilor s-au creat stocuri mari și au apărut blocaje, cantitatea de marfă cumpărată nu a mai fost la fel de mare, iar cultivatorii abia și-au acoperit cheltuielile de producție. În felul acesta se distruge un sector. „La castraveți, cheltuiești aproximativ 90.000 lei/ha, pentru o producție de 90 tone/ha. Anul acesta abia am reușit să vindem cu prețul de 1,2 lei/kg. Până acum era 1 leu/kg, adică doar cheltuiala. Sprijinul asigura ceva profit, dar acum nu mai putem vorbi nici de acesta. Problema este că, deși facem an de an investiție pentru producție maximă, nu reușim să o și obținem. Este riscant, putem pierde mult. La tomate, costurile sunt de circa 23.000 lei/ha, plus recoltatul și transportul la fabrică, se ajunge la aproape 30.000 de lei. Încasările din vânzarea producției sunt de circa 28.000 de lei. Sprijinul cuplat ne duce un pic pe plus“, face fermierul un calcul rapid. Problema este că în alte țări fermele au primit sprijin și sub alte forme (la transport, de exemplu), iar noi nu mai putem fi competitivi. „Abia anul acesta fabrica a mai scăpat de stocuri, dar nu știm cum va evolua piața“, mai spune Gotea, îngrijorat că nici ferma sa nu este departe de faliment. El este de părere că banii cheltuiți au fost mai degrabă irosiți pentru că nu au dus la dezvoltarea fermelor. Nici măcar la stagnare, ci dimpotrivă.

Fabricile de conserve nu par îngrijorate de scăderea suprafețelor

Viorica Buhuși, director achiziții la Contec Tecuci, spune că până acum nu au fost probleme deosebite la aprovizionarea cu unele legume proaspete materie primă, că nu se resimte (cel puțin deocamdată) scăderea suprafețelor, deși știe că acest lucru se întâmplă. Diversitatea produselor finite, a rețetelor, le permit să jongleze cu materia primă. Au contracte atât cu marii fermieri, cât și cu cei cu suprafețe mai mici care cultivă ardei, gogoșari, vinete etc., legume care cer mai multă manoperă. „Dacă nu se obțin producții mari la hectar, este mult mai dificil pentru ei să își acopere costurile. Ne axăm pe marii producători, dar încercăm să-i păstrăm și pe cei cu suprafețe mai mici pentru alte specii. Pentru că fermierii din zonă nu pot produce suficient suntem nevoiți să luăm de la distanțe mai mari, ceea ce afectează uneori calitatea mărfii. Pe de altă parte, noi producem în funcție de ce s-a vândut în anul precedent, de stocuri etc. Nu lucrăm la capacitate, am redus din cauza comenzilor mici. Nu lipsa legumelor pe plan intern este cauza. Avem o gamă foarte variată de produse și putem compensa lipsa unei legume“, explică directorul de la Tecuci. Pe de altă parte, recunoaște că prețul plătit fermierului este mic, pentru că, spune ea, la rândul lor li se impune un anumit nivel de preț din partea celor din retail. Dacă ar plăti mai mult, ar crește prețul la conservă. „De exemplu, la tomate, dacă nu li s-ar da sprijinul cuplat (n.a. – fermierilor), nu ar putea produce cu 100 euro/tonă cu cât putem noi să cumpărăm. Se importă mai ieftin, ni se impune același nivel de preț ca afară, dar ni se pretinde o calitate mai bună decât a celorlalți“, precizează Viorica Buhuși. Costul ambalajului, de cele mai multe ori adus din țări UE sau non-UE, este 15% din total preț, destul de mult, susține ea. Deși anul acesta este mult mai dificil pentru agricultori, nu au mărit prețul de achiziție. „Încercă“ să-i motiveze să obțină producții mai mari, însă nu se implică în procesul de producție sau transport. Crede că în 2020 producția va scădea cu 20-30%, din cauza secetei și a dificultăților cu forța de muncă, cheltuiala cu sezonierii fiind foarte mare.

O opinie similară are și Edi Deac, director comercial la fabrica de conserve Râureni, din Vâlcea. El crede că mare parte renunță din două motive principale: vremea și forța de muncă. Asta a făcut ca ei să piardă furnizori importanți și cu experiență în producerea de legume. „Noțiunea de industrie nu presupune marfă de calitate inferioară. Noi nu lucrăm cu cutii, doar cu borcane, deci ne trebuie legume curate, pentru că se vede orice defect. Nu ținem neapărat la forma perfectă, ci la un produs sănătos. Încercăm să luăm cât mai mult din ce se produce în țară, dar sunt culturi deficitare, cum sunt gogoșarul, ardeiul iute, spanacul etc.“, spune Deac. Tot el explică de ce un procesator român nu plătește fermierilor un tarif mai mare: „Suntem condiționați și noi de niște bugete, pentru că ceea ce fabricăm trebuie să și vindem. Intrăm în competiție directă cu marfa din diverse țări. De exemplu, în România ajung castraveți din… Vietnam. Și când nu sunt bani, pe cumpărător nu prea îl interesează de unde vine marfa. Trebuie să fim foarte atenți cu ce preț producem, ca să putem și vinde. Dezavantajul unei fabrici este că trebuie să lucreze pe stoc, la mare parte din conserve unde se folosesc produse de sezon. Le produci atunci când ele apar pe piață, produci cam cât crezi că vei vinde până în anul următor, dar nu ai o predictibilitate prea mare. Efortul financiar este mare: materie primă, salarii, energie etc., care sunt cheltuieli imediate pentru o marfă pe care o vinzi tot anul următor“.

Educarea consumatorului către consumul de produse locale, implicarea mai serioasă a mass-media în acest proces, legi care să încurajeze aprovizionarea de la o distanță maximă de 200-300 km sunt câteva dintre soluțiile pe care le propune Aurel Gotea. „Trebuie să vrem să facem asta, și nu costă statul sume mari. Este o industrie în colaps. Nu suntem ascultați, nu mai contăm prea mult, în ciuda numeroaselor intervenții. Fabricile fac volume mici. Este o strategie de țară dacă vrem să avem industrie de conserve de legume/fructe sau nu. Nu
poți crește un sector, falimentând altul.“

La ședința din 30 aprilie a fost votată suma totală alocată pentru SCV, în valoare de 85.506.500 de euro. Plafoanele finale au fost stablite la: 440.000 de euro pentru leguminoase boabe pentru industrializare/procesare: mazăre boabe și fasole boabe; 1.190.860 de euro tomate pentru industrializare cultivate în câmp; 9.340 de euro castraveți pentru industrializare cultivați în câmp; 6.316.200 de euro legume cultivate în sere și solarii: tomate pentru consum în stare proaspătă, castraveți pentru consum în stare proaspătă și/ sau pentru industrializare, ardei, varză și vinete pentru consum în stare proaspătă; 510. 000 de euro pentru fructe destinate industrializării: prune, mere, cireșe, vișine, caise și zarzăre.

Roxana DRĂGHICI