Conserve româneşti, dar nu cu legume din producţie internă. Marii producători renunţă

Anul acesta sumele aprobate pentru acordarea sprijinului cuplat la legume (campania 2109) şi transferul care s-a tot făcut între culturi au iscat o adevărată furtună printre producători, în special la cei care cultivă legume pentru industrializare. Fermieri care până acum aveau suprafeţe mari cu tomate, castraveţi sau leguminoase pentru industrializare în câmp, le-au redus anul acesta cu 50% sau mai mult. Sau chiar au renunţat la aceste culturi.

Riscul mare de pierdere a recoltei din cauza capriciilor vremii, lipsa forţei de muncă, precum şi incertitudinile legate de sumele primite i-au determinat pe mulţi dintre marii producători să înlocuiască legumele cu cereale. Unul dintre cei cu activitate îndelungată în acest sector este Ioan Loagăr, Tehnoplant, localitatea Scânteia, judeţul Ialomiţa. „Am renunţat de anul trecut. Am avut o suprafaţă foarte mare de legume pentru industrie, dar acum am semănat loturi de hibridare. De ce? Au tot luat din banii alocaţi legumelor şi i-au dus către alte culturi. Anul trecut am avut doar 45 ha, distruse aproape în totalitate de grindină, iar cheltuielile sunt foarte mari pentru a putea obţine o producţie suficientă care să-ţi asigure un minim de profit“, a explicat fermierul. 

Şi în judeţul Tulcea, unde există şi o fabrică de conserve (deci costurile cu transportul sunt mici), sunt fermieri care înainte cultivau suprafeţe mari cu legume şi care au fost micşorate treptat. Cristia Nicolae, din Sabangia, a renunţat la câteva sute de hectare cu mazăre şi fasole pentru industrializare, rădăcinoase, ardei etc. Anul acesta a păstrat doar 15 ha de ceapă, restul fiind înlocuit cu cereale. El spune că procesatorii cer marfă de top, aproape ca cei din retail, însă preţul este foarte mic. Înainte livra către fabrica din Tulcea 2.000-2.500 tone de legume per an. A lucrat cu ei mai bine de 15 ani. „Aveam aproximativ 400 ha cultivate cu leguminoase, ceapă, rădăcinoase cam 50 ha. Sprijinul cuplat, de exemplu la mazăre, a ajuns acum la 118 euro/ha, dar a fost gândit pentru 1.000 ha, cu o aplicare în primul an de vreo 180 euro/ha. La fasole, a fost luată în considerare numai fasolea boabe, nu şi cea păstăi, deşi avem mare deficit de fasole verde pentru conserve (pe care o importăm de la alte firme), şi a ieşit notificarea, tot cu 180 euro/ha. După vreo 2 ani au cuplat fasolea boabe cu mazărea, au făcut o sumă şi sprijinul a mai crescut puţin. Doar că la mazăre nu a rămas numărul de hectare înscris iniţial şi care nu a fost depăşite niciodată. A intrat şi mazărea furajeră, incorect încadrată pentru că diferă tehnologia şi calitatea recoltei care intră la procesare. Cheltuiala pentru mazărea de grădină este mai mare dacă socotim doar costul seminţei. La legumele în câmp riscurile sunt uriaşe. Una este să faci legume pentru conserve pentru consum uman şi alta este să le foloseşti ca furaj! Condiţii şi pretenţii de calitate total diferite. Şi astfel a scăzut suma per hectar foarte mult. Rezultatul? Cei mai mulţi au renunţat. Asta s-a vrut?“, se întreabă dezamăgit fermierul din Tulcea, care spune că şi procesatorii joacă de pe poziţii de forţă. „În plus, pe cele mai multe etichete nu se mai specifică sursa materiei prime. Dacă preţul de achiziţie al fabricii ar fi fost puţin mai mare, cultivarea legumelor (de calitate) pentru procesare ar fi mai rentabilă. Pe de altă parte, şi la raft este presiunea conservelor din import, de calitate inferioară de multe ori, aduse la preţuri foarte mici, cu care fabricile de aici nu pot concura. Aici intervine şi alegerea consumatorului“, mai spune Cristia Nicolae. 

​Ivan Fedot, de la ferma Transmeteorit din Tulcea, are cultivate anul acesta 70 ha cu rădăcinoase (de la 150), 50 ha de fasole pentru boabe, 50 ha mazăre (de la 150 ha) şi o suprafaţă mai mare de fasole păstăi, cultură pentru care însă nu există sprijin cuplat. „La momentul acesta situaţia este proastă pentru că preţul de achiziţie al fabricii abia dacă acoperă costurile de producţie. Iar în anul 2020/2021, cu seceta şi restul fenomenelor climatice, cred că nici cheltuielile acestea nu vor fi acoperite din vânzare. Irigăm, dar în loc 1-2 udări, am udat până acum de 5-6 ori. Asta costă, iar preţu-i preţ, nu poate fi mărit de către fabrică“, explică fermierul. El este nemulţumit şi de faptul că mazărea pentru boabe a fost toată încadrată la aceeaşi categorie, indiferent de destinaţia ei. „Mazărea furajeră nu-i precum cea de grădină, nu sunt atâtea chetuieli. Numai sămânţa ne costă 2.000-2.500 de lei. Plus tratamentele, pentru că pretenţiile la recoltă sunt foarte mari: să nu aibă pete, găuri, să nu fie prea bătrână etc.“ Pentru anul următor, Ivan Fedot nici nu îndrăzneşte să îşi facă planuri privitor la cultura legumelor. Spera ca procesatorul, dacă a mai golit depozitul în această primăvară şi are nevoie de marfă, să ofere un preţ mai bun pe legume, măcar 1,4 lei/kg, dar la final a rămas la 1,2 lei/kg. Deşi materia primă din producţia internă nu este suficientă. Singura variantă rămâne importul, din ţări ca Turcia, China etc.

Mai sunt şi optimişti

Unul dintre puţinii fermieri care au continuat să cultive şi să păstreze suprafaţa este Aurel Gotea, din Scânteia, judeţul Ialomiţa, care are circa 100 ha de tomate şi castraveţi pentru industrializare, deşi poate planta dublu. Cultivă legume de 10 ani şi a făcut şi investiţii în utilaje cu gândul să se extindă. I-ar fi greu să renunţe acum şi încearcă să mai cultive câţiva ani. Sprijinul cuplat spune că nu a fost cu adevarat un ajutor real, pentru că lipsa informaţilor şi valoarea incertă a plafonului şi sumei finale per hectar fac planificarea aproape imposibilă. „Aflăm mult prea târziu: ce am negociat anul trecut în toamnă livrăm anul acesta şi abia la anul ştim câţi bani vom primi. Asta face ca să jucăm un fel de loterie. Doi ani a fost bine, următorii trei foarte rău. Ne-am bazat pe sume mai mari, cuantumul per hectar a scăzut pentru că mulţi fermieri au dorit să încerce şi ei când au văzut sumele iniţiale. Apoi au renunţat. În acest fel au scăzut şi suprafeţele, chiar şi la cultivatori mai vechi, ceea ce a dus la micşorarea per total şi a plafonului. Cred că la anul abia dacă vor fi un sfert din cei de la început“, spune legumicultorul. Pentru că şi în depozitele fabricilor s-au creat stocuri mari şi au apărut blocaje, cantitatea de marfă cumpărată nu a mai fost la fel de mare, iar cultivatorii abia şi-au acoperit cheltuielile de producţie. În felul acesta se distruge un sector. „La castraveţi, cheltuieşti aproximativ 90.000 lei/ha, pentru o producţie de 90 tone/ha. Anul acesta abia am reuşit să vindem cu preţul de 1,2 lei/kg. Până acum era 1 leu/kg, adică doar cheltuiala. Sprijinul asigura ceva profit, dar acum nu mai putem vorbi nici de acesta. Problema este că, deşi facem an de an investiţie pentru producţie maximă, nu reuşim să o şi obţinem. Este riscant, putem pierde mult. La tomate, costurile sunt de circa 23.000 lei/ha, plus recoltatul şi transportul la fabrică, se ajunge la aproape 30.000 de lei. Încasările din vânzarea producţiei sunt de circa 28.000 de lei. Sprijinul cuplat ne duce un pic pe plus“, face fermierul un calcul rapid. Problema este că în alte ţări fermele au primit sprijin şi sub alte forme (la transport, de exemplu), iar noi nu mai putem fi competitivi. „Abia anul acesta fabrica a mai scăpat de stocuri, dar nu ştim cum va evolua piaţa“, mai spune Gotea, îngrijorat că nici ferma sa nu este departe de faliment. El este de părere că banii cheltuiţi au fost mai degrabă irosiţi pentru că nu au dus la dezvoltarea fermelor. Nici măcar la stagnare, ci dimpotrivă.

Fabricile de conserve nu par îngrijorate de scăderea suprafeţelor

Viorica Buhuşi, director achiziţii la Contec Tecuci, spune că până acum nu au fost probleme deosebite la aprovizionarea cu unele legume proaspete materie primă, că nu se resimte (cel puţin deocamdată) scăderea suprafeţelor, deşi ştie că acest lucru se întâmplă. Diversitatea produselor finite, a reţetelor, le permit să jongleze cu materia primă. Au contracte atât cu marii fermieri, cât şi cu cei cu suprafeţe mai mici care cultivă ardei, gogoşari, vinete etc., legume care cer mai multă manoperă. „Dacă nu se obţin producţii mari la hectar, este mult mai dificil pentru ei să îşi acopere costurile. Ne axăm pe marii producători, dar încercăm să-i păstrăm şi pe cei cu suprafeţe mai mici pentru alte specii. Pentru că fermierii din zonă nu pot produce suficient suntem nevoiţi să luăm de la distanţe mai mari, ceea ce afectează uneori calitatea mărfii. Pe de altă parte, noi producem în funcţie de ce s-a vândut în anul precedent, de stocuri etc. Nu lucrăm la capacitate, am redus din cauza comenzilor mici. Nu lipsa legumelor pe plan intern este cauza. Avem o gamă foarte variată de produse şi putem compensa lipsa unei legume“, explică directorul de la Tecuci. Pe de altă parte, recunoaşte că preţul plătit fermierului este mic, pentru că, spune ea, la rândul lor li se impune un anumit nivel de preţ din partea celor din retail. Dacă ar plăti mai mult, ar creşte preţul la conservă. „De exemplu, la tomate, dacă nu li s-ar da sprijinul cuplat (n.a. - fermierilor), nu ar putea produce cu 100 euro/tonă cu cât putem noi să cumpărăm. Se importă mai ieftin, ni se impune acelaşi nivel de preţ ca afară, dar ni se pretinde o calitate mai bună decât a celorlalţi“, precizează Viorica Buhuşi. Costul ambalajului, de cele mai multe ori adus din ţări UE sau non-UE, este 15% din total preţ, destul de mult, susţine ea. Deşi anul acesta este mult mai dificil pentru agricultori, nu au mărit preţul de achiziţie. „Încercă“ să-i motiveze să obţină producţii mai mari, însă nu se implică în procesul de producţie sau transport. Crede că în 2020 producţia va scădea cu 20-30%, din cauza secetei şi a dificultăţilor cu forţa de muncă, cheltuiala cu sezonierii fiind foarte mare.

O opinie similară are şi Edi Deac, director comercial la fabrica de conserve Râureni, din Vâlcea. El crede că mare parte renunţă din două motive principale: vremea şi forţa de muncă. Asta a făcut ca ei să piardă furnizori importanţi şi cu experienţă în producerea de legume. „Noţiunea de industrie nu presupune marfă de calitate inferioară. Noi nu lucrăm cu cutii, doar cu borcane, deci ne trebuie legume curate, pentru că se vede orice defect. Nu ţinem neapărat la forma perfectă, ci la un produs sănătos. Încercăm să luăm cât mai mult din ce se produce în ţară, dar sunt culturi deficitare, cum sunt gogoşarul, ardeiul iute, spanacul etc.“, spune Deac. Tot el explică de ce un procesator român nu plăteşte fermierilor un tarif mai mare: „Suntem condiţionaţi şi noi de nişte bugete, pentru că ceea ce fabricăm trebuie să şi vindem. Intrăm în competiţie directă cu marfa din diverse ţări. De exemplu, în România ajung castraveţi din... Vietnam. Şi când nu sunt bani, pe cumpărător nu prea îl interesează de unde vine marfa. Trebuie să fim foarte atenţi cu ce preţ producem, ca să putem şi vinde. Dezavantajul unei fabrici este că trebuie să lucreze pe stoc, la mare parte din conserve unde se folosesc produse de sezon. Le produci atunci când ele apar pe piaţă, produci cam cât crezi că vei vinde până în anul următor, dar nu ai o predictibilitate prea mare. Efortul financiar este mare: materie primă, salarii, energie etc., care sunt cheltuieli imediate pentru o marfă pe care o vinzi tot anul următor“.

Educarea consumatorului către consumul de produse locale, implicarea mai serioasă a mass-media în acest proces, legi care să încurajeze aprovizionarea de la o distanţă maximă de 200-300 km sunt câteva dintre soluţiile pe care le propune Aurel Gotea. „Trebuie să vrem să facem asta, şi nu costă statul sume mari. Este o industrie în colaps. Nu suntem ascultaţi, nu mai contăm prea mult, în ciuda numeroaselor intervenţii. Fabricile fac volume mici. Este o strategie de ţară dacă vrem să avem industrie de conserve de legume/fructe sau nu. Nu
poţi creşte un sector, falimentând altul.“

La şedinţa din 30 aprilie a fost votată suma totală alocată pentru SCV, în valoare de 85.506.500 de euro. Plafoanele finale au fost stablite la: 440.000 de euro pentru leguminoase boabe pentru industrializare/procesare: mazăre boabe şi fasole boabe; 1.190.860 de euro tomate pentru industrializare cultivate în câmp; 9.340 de euro castraveţi pentru industrializare cultivaţi în câmp; 6.316.200 de euro legume cultivate în sere şi solarii: tomate pentru consum în stare proaspătă, castraveţi pentru consum în stare proaspătă şi/ sau pentru industrializare, ardei, varză şi vinete pentru consum în stare proaspătă; 510. 000 de euro pentru fructe destinate industrializării: prune, mere, cireşe, vişine, caise şi zarzăre.

Roxana DRĂGHICI