Consideraţii generale privind înfiinţarea plantaţiilor viticole

Plantaţiile viticole ce se vor înfiinţa necesită încadrarea în conceptele moderne de viticultură ecologică, viticultura de extensivitate relativă şi cea de viticultură de intensitate tehnologico-economică. Plantaţiile artizanale, din gospodăriile populaţiei, trebuie încadrate în aceste concepte. Obiectivele articolului nu-şi propun dezvoltarea acestor concepte, dar în cele ce urmează vom face precizările necesare care să asigure un nivel mediu de înţelegere.

Tehnologiile de înfiinţare a plantaţiilor viticole roditoare au în vedere respectarea legilor biosferei privind gestionarea calităţii mediului, pe de o parte, şi realizarea echilibrului mediu-plantă, care prin tehnici specifice să realizeze în dinamică subordonarea potenţialului vegetativ de creştere în favoarea productivităţii şi calităţii. Înfiinţarea plantaţiilor de vii roditoare implică un consum mare de forţă de muncă, dar şi cheltuieli mari de investiţii, pentru realizarea unor producţii ridicate de struguri de calitate superioară, fără să afecteze negativ biosfera în care omul, sănătatea acestuia ocupă locul cel mai important. Promovarea tehnologiilor moderne de cultură a viţei-de-vie trebuie să asigure în plus o eficienţă economică maximă, fără să diminueze aspectele sociale (ocuparea unei forţe de muncă, dezvoltarea unor ramuri industriale, a comerţului etc.) şi psihologice, după cum prezintă E. Vişoiu şi colaboratorii. Pentru suprafeţe mari, înfiinţarea plantaţiilor viticole se realizează pe baza unor proiecte de execuţie elaborate de unităţi specializate. Aceste proiecte au la bază studii complexe asupra terenurilor destinate amplasării plantaţiilor viticole (studii topografice, hidrologice, pedologice, agrochimice), asupra aspectelor climatic (temperaturi maxime şi minime, durata perioadei de vegetaţie, suma gradelor de temperatură utilă, accidente climatice, număr de ore de insolaţie din perioada de vegetaţie etc.), asupra structurii sociale şi, nu în ultimul rând, asupra sortimentului de soiuri şi valorificare a producţiei vitivinicole. În rezumat, problemele care trebuie rezolvate prin proiectare sunt următoarele: stabilirea sistemului de cultură şi a tipului de plantaţie viticolă; alegerea judicioasă a terenului pentru amplasarea plantaţiilor în areale favorabile culturii viţei-de-vie; proiectarea lucrărilor hidroameliorative care să asigure o folosinţă îndelungată a terenului prin cultura viţei-de-vie; organizarea terenului în unităţi de exploatare, urmărindu-se folosirea raţională a pământului, asigurarea condiţiilor optime de mecanizare a lucrărilor, a transporturilor; amenajarea antierozională a terenului pentru conservarea solului şi crearea condiţiilor favorabile (prin lucrări pedoameliorative) pentru creşterea şi rodirea viţei-de-vie; pregătirea terenului în vederea plantării viţei-de-vie; alegerea soiurilor şi amplasarea acestora pe teren; stabilirea distanţelor de plantare şi a direcţiei rândurilor; plantarea viţei-de-vie; impactul social; studiu de piaţă, studiu de fezabilitate şi planul de afaceri; costurile realizării investiţiei. În cele ce urmează încercăm să dezvoltăm aceste probleme ce interesează micul producător, care are intenţia de a realiza o plantaţie artizanală, în scopul satisfacerii consumului familiar, sau pentru realizarea unui disponibil de recoltă în vederea valorificării pe piaţa liberă.

Stabilirea sistemului de cultură a viţei-de-vie

Frecvenţa accidentelor climatice, factorii naturali de mediu, soiurile cultivate, lucrările de întreţinere şi formele de conducere impun în practica viticolă trei sisteme de cultură a viţei-de-vie: protejată, semiprotejată şi neprotejată.

Sistemul de cultură protejată - este specific zonelor climatice cu temperaturi minime absolute în timpul iernii sub minus 18 grade Celsius la soiurile de masă şi sub minus 20 de grade Celsius la soiurile pentru struguri de vin. Atunci când frecvenţa acestor accidente climatice este mai mare de 4 ani din 10, pagubele realizate atât la mugurii roditori (peste 60%), cât şi la elementele multianuale ale butucului (cordoane, braţe, tulpină) nu pot fi compensate prin tăieri. Forma de conducere specifică acestui sistem este cea joasă, care permite acoperirea totală sau parţială a butucilor cu pământ peste iarnă. Pentru uşurarea executării protejării prin acoperire a butucilor cu pământ, se realizează o tăiere de uşurare de 40-50% din elementele de creştere anuală. Îngroparea butucilor se face sub un strat de pământ de 20-30 cm, iar tăierea definitivă se realizează primăvara, după lucrarea de dezgropat. Acest sistem de cultură s-a realizat în România numai după invazia filoxerei (secolul al XIX-lea), când pentru refacerea viticulturii au fost introduse în cultură soiuri noi, din zone mai călduroase, care prezintă o sensibilitate mărită la ger. În prezent, din cauza cheltuielilor mari cu forţa de muncă şi cu întreţinerea, sistemul a fost abandonat în bună parte în arealele distinate viticulturii. Se mai menţine numai o anumită microzonă (văi înguste, depresiuni, expoziţii nefavorabile etc.).

Sistemul de cultură semiprotejată - este răspândit în zonele în care accidentele climatice care pun în pericol cultura viţei-de-vie cu o frecvenţă mai mare de 3 ani din 10, iar pierderile de muguri de rod cauzate sunt cuprinse între 40 şi 60% şi sunt mai greu de compensat prin tăieri. Protecţia peste iarnă se realizează prin acoperirea parţială cu pământ a elementelor aflate la baza butucului (punctul de altoire, baza tulpinii, cepii de rezervă şi cepii de siguranţă). În acest sistem sunt amplasate soiurile cu rezistenţă mai bună la ger, iar forma de conducere este semiînaltă şi înaltă. La baza tulpinii, se menţine prin tăiere în fiecare an unul sau doi cepi de siguranţă a câte doi ochi. Coardele rezultate din aceşti cepi se orientează toamna, de-a lungul rândului, şi se protejează prin îngropare cu pământ. În funcţie de condiţiile de iernare (pagubele produse mugurilor de rod), primăvara, la tăiere, coardele de la baza butucului pot fi înlăturate prin transformarea lor în cepi de siguranţă sau folosite ca elemente de rod, pentru compensarea pierderilor de muguri, sau de refacere a formei de conducere a butucului.

Sistemul de cultură neprotejată - s-a extins în cultură în regiunile cu climat mai cald, din sudul ţării, unde temperaturile minime din timpul iernii (periculoase pentru mugurii de rod) au o frecvenţă mică, cel mult 2 ani din 10. În zona delaurilor înalte, în Transilvania şi Moldova, acest sistem de cultură se practică numai în areale restrânse, cu climat mai blând. Pierderile de muguri de rod nu sunt mai mari de 20-30%, în funcţie de soi acestea putând fi compensate prin tăieri fără afectarea producţiilor. Forma de conducere a butucilor în cadrul sistemului de cultură neprotejat este fie semiînaltă, fie înaltă (sau chiar combinate), în care elementele de rod se găsesc la înălţimi de până la 2 m faţă de nivelul solului. Prin ridicarea de la sol a elementelor de rod se realizează o protecţie suplimentară prin faptul că la nivelul solului sau al zăpezii se înregistrează cele mai scăzute temperaturi, iar la nivelul de 1,5-2 m se înregistrează, în aceleaşi condiţii, o creştere de 4-6 grade Celsius. Plantaţiile cu distanţe mari între rânduri se înfiinţează pe terenuri plane sau cu pante mai mici de 8%, pe soluri cu fertilitate ridicată, în sistemul de cultură neprotejată şi semiprotejată a viţei-de-vie. Sunt recomandate pentru soiuri de masă şi cele de mare producţie pentru vinuri curente.

Plantaţii viticole cu densităţi medii - au distanţe de plantare de 2,2 m între rânduri şi 1-1,4 m între butuci pe rând, asigurând densităţi cuprinse între 3.246 şi 4.545 butuci/ha. Sunt amplasate pe terenuri cu pante moderate de 5-15% şi pe soluri cu fertilitate mijlocie. Lucrările mecanice pot fi executate cu tractoarele viticole V 445 sau SV 445. În România, acest tip de plantaţii este cel mai răspândit. Se pot cultiva atât soiuri pentru struguri de vin, cât şi soiuri pentru struguri de masă. Se pot utiliza atât forme joase de conducere, cât şi cele semiînalte şi înalte. Producţiile de struguri obţinute sunt mari şi foarte mari (12-15 tone/hectar). Plantaţii viticole cu distanţe mici - sunt mai puţin extinse în unele centre viticole din Banat ( Teremia, Tomnatic) şi în unele gospodării pe suprafeţe mici. Distanţele de plantare sunt de 1-1,2 m între rânduri şi tot atât între plante pe rând, revenind 8.000-10.000 butuci/ha. Forma de conducere este în general joasă, caracteristică zonelor unde viţa se protejează prin îngropare. Tăierile sunt scurte (cepi şi/sau cordiţe de rod), iar producţiile obţinute sunt relativ ridicate, dar mai slabe din punct de vedere calitativ. Când sunt amplasate pe pante nu se pot mecaniza, iar când sunt amplasate pe teren relativ plan se pot efectua lucrări mecanice numai cu un tractor încălecător şi agregatele corespunzătoare. Plantaţii viticole cu distanţe foarte mici şi densităţi foarte mari (30-40 mii butuci/ha).

Plantaţii viticole pentru producţii record (40 tone/ha) - nu se practică în România. Plantaţii viticole pe terase - amenajate pe terenuri cu pante mai mari de 12% şi soluri cu fertilitate scăzută. Distanţele de plantare sunt de 2-2,2 m între rânduri şi 1-1,4 m între butuci pe rând, realizându-se densităţi cuprinse între 3.570 şi 5.000 butuci/ha. Sunt cultivate soiuri pentru vin de calitate superioară, cu vigoare mijlocie sau mare. Se practică forma de conducere semiînaltă a butucilor, iar producţiile de struguri obţinute sunt, în general, mici, de 6-12 tone/ha. Când lăţimea teraselor o permite, mecanizarea lucrărilor în aceste plantaţii se face prin folosirea maşinilor aflate în dotare pentru tractoarele SV 445 şi V 445. Plantaţii viticole pe nisipuri - sunt răspândite în sudul Olteniei, sudul Moldovei, nord-vestul Transilvaniei (Valea lui Mihai), în Banat (Teremia) etc. Pentru a da un randament mai bun, nisipurile cultivate cu viţă-de-vie sunt ameliorate şi prevăzute cu sistem de irigaţie. Distanţele de plantare sunt de 1,8-2,5 m între rânduri şi 1-1,4 m între butuci, realizându-se densităţi cuprinse între 2.850 şi 4.000 butuci/ha. Se pot cultiva soiuri pentru vinuri cu vigoare mijlocie şi mare. În funcţie de zonă, pot fi utilizate formele de conducere semiînaltă a butucilor. Mecanizarea lucrărilor se realizează cu tractoare cu dublă tracţiune (V 445 DT). Plantaţii viticole de tip gospodăresc (familiar) - sunt înfiinţate pentru satisfacerea consumului familial şi ocupă suprafeţe mici de teren. Distanţele de plantare sunt cuprinse între 1,5 şi 1,8 m între rânduri şi 1-1,4 m între butuci pe rând, realizându-se densităţi mari la unitatea de suprafaţă (3.968-6.666 butuci/hectar). Aceste plantaţii se pot lucra manual, cu tracţiune animală, ori mecanizat, cu motocultoare. Viticultura de curte cu scop mixt - producţie, parc, protejarea construcţiilor etc. Se realizează sub diferite forme: garduri, copertine, pergole, umbrele, console etc. Se pretează soiuri viguroase, mixte sau de masă, rezistente la ger. Se pot cultiva atât soiuri pentru struguri de vin, cât şi cele pentru struguri de masă. Producţiile realizate variază în limite foarte largi în funcţie de soiurile cultivate, densităţile realizate, dar mai ales în funcţie de agrotehnica aplicată.

Plantaţii viticole pe terenuri degradate - se amplasează peste haldele de cărbuni, de cenuşă de termocentrală sau pe terenuri care, din diferite motive, au fost decopertate. Sunt necesare lucrări importante agropedoameliorative, altfel reuşita este incertă.

Victor VĂTĂMANU