Consumatorii cer căpşune mari şi lucioase

În câteva zile vor apărea pe piaţă primele căpşune din producţie internă. Unul dintre cultivatorii din zona de sud, judeţul Giurgiu, cu o plantaţie de 1,5 ha, spune că are o producţie frumoasă, dar şi el se teme anul acesta că nu va putea să o vândă la un preţ care să-i asigure rentabilitatea. 2019 a fost un an bun, dar preţul cel mai mare a reuşit să îl obţină în toamnă, după 1 septembrie, mai ales că vremea i-a permis să recolteze până aproape de Crăciun.

Ştefan Anghel cultivă căpşuni de mai mult de 10 ani, în comuna Bucşani. Are câteva hectare pe care a mai pus cireşi şi ceva cereale. S-a îndrăgostit de cultura de căpşuni după ce a lucrat în Italia ca şofer timp de vreo 18 ani, deşi la bază a fost ofiţer în poliţie. Întors în România, în satul natal, a cumpărat în 20082009 o maşină de bilonat pe care a dat aproximativ 7.000 de euro (cu transport). A început cu o suprafaţă de 5.000 mp, minimum pentru o cultură comercială, spune cultivatorul, iar acum are 15.000 mp. Primele soiuri au fost achiziţionate de la Institutul Pomicol de la Mărăcineni. Erau soiuri gustoase, se vindeau „binişor“, afirmă el, dar nu rezistau două zile la piaţă. Şi nici producţia nu mai acoperea cheltuielile de întreţinere a plantaţiei.  

Căpşunul, în cultură anuală

După câţiva ani însă cererea s-a schimbat. Consumatorii doreau căpşuni mari, frumoase. Şi s-a adaptat: l-a întâlnit pe cel care îi furnizează şi acum materialul săditor, Vasile Fonoage, de la Planasa, de la care cumpără în fiecare an soiuri străine: Alba, Kimberly, Donna, Amandine. Sunt mai rezistente, mai atractive (mari şi de culoare roşu aprins, lucioase) şi cu producţie dublă pe plantă, explică Ştefan Anghel. În funcţie de evoluţia vremii, reuşeşte să vândă cam 23-24 de tone pe an, mai spune el, primele fructe recoltate fiind la început de mai. Cultura este în întregime protejată, la tunele. Pentru că nu are pregătire în domeniul agricol, dar şi-a dorit să aplice cât mai corect tehnologia şi să obţină maximul posibil din soiurile sale, are de mai mulţi ani un consultant inginer horticol. Cultura este reînnoită în fiecare an, deşi pare o cheltuială în plus. „Eu plantez în fiecare an. Aceste varietăţi nu le poţi ţine mai mulţi ani. Căpşunile nu sunt plante la care să te zgârceşti. Am încercat cu Alba: au făcut foarte multe flori, dar fructele au rămas mai mici, mai urâţele. Nu mai sunt soiurile de altădată, să le înlocuieşti la câţiva ani. Cine vrea cultură comercială, trebuie să planteze în fiecare an. Dacă nu, cheltuiala cu întreţinerea plantelor este mai mare: cultura trebuie curăţată foarte bine de resturile vegetale (surse de infectare), tuburile de picurare trebuie înlocuite pentru că se deterioarează sau sunt roase de animale, plus alte neajunsuri legate de producţie şi/sau de calitatea fructelor“, spune cultivatorul. Plantele sunt puse câte 2 rânduri/bilon, în zig-zag şi la distanţă de 30 cm între ele pe rând. Între biloane - 1,6 m la coamă. Un alt sfat al său este ca la picurare să se folosească tot două rânduri de furtun, cu orificii la 10 cm distanţă, altfel plantele nu vor primi apă îndeajuns.

Vânzarea, o continuă problemă

Ştefan Anghel s-a adaptat din mers, a schimbat soiurile şi a respectat tehnologia. Dar provocarea cea mai mare rămâne tot vânzarea, mai ales dacă nu te bazezi pe o cerere concretă. „Avem probleme cu unii aşa-zişi producători din pieţele de gros, unde nu există spaţii dedicate pentru producătorul care vine cu marfa proprie. Intermediarul face legea. Ne este mai teamă acum cu vânzarea, pentru că nu am fost pregătiţi pentru ambalare în casolete, cum se preferă perioada aceasta. Avantajul pe care îl avem totuşi este distanţa mică faţă de Capitală şi faptul că transportul nu este cost semnificativ. Avem şi clienţii proprii, care ne cunosc şi vin în fiecare primăvară. Astfel, anul trecut căpşunele au plecat din fermă cu un preţ mediu de 6 lei, iar în toamnă chiar şi 9 lei. La final a fost destul de bine, am putut reinvesti în sistemul de fertirigare, plante etc.“, a spus el.

La acestea se adaugă binenţeles problemele legate de mâna de lucru pentru că în sezonul de recoltare aducea zilnic 7-8 oameni de la circa 40 km distanţă, ceea ce acum este mult mai complicat de făcut. Probabil că va lucra cu mai puţini primăvara acesta şi va livra la intervale mai mari, însă nu ştia exact cum sau cu cine. Dar cultivatorul nu este descurajat pentru că ştie ce calitate au fructele sale, ştie că oferă ceea ce se doreşte pe piaţă şi, la nevoie, le va şi ambala.

Roxana DRĂGHICI