Contributia cercetarii romanesti la imbogatirea cunostintelor legate de eroziunea solului15/11/2013 Cercetările privind pierderile de elemente fertilizante sunt strict legate de fenomenul de eroziune, deoarece, aşa după cum prezintă E. Filiche (2011), cantităţile cele mai mari de substanţe nutritive se pierd o dată cu materialul solid transportat ca urmare a acţiunii agenţilor erozivi. Efortul cercetătorilor români în domeniul eroziunii solului nu trebuie privit separat, ci ca o contribuţie la efortul mondial general de soluţionarea acestei probleme. În România, problema eroziunii solurilor a prezentat un mare interes din partea specialiştilor din domeniu, interes justificat prin faptul că, din cele circa 15 milioane de hectare de teren agricol, peste 6 milioane de hectare de tren se află pe pante mai mari de 5%. România, din cauza condiţiilor sale natural-sociale, se numără printre ţările din zona temperată cu cele mai variate şi intense procese de eroziune prin apă. Mircea Moţoc (1983) estimează că terenurile agricole cu potenţial de eroziune se extind pe 6,4 milioane de hectare (43,3% din total) şi, prin cele 106,6 tone de material solid furnizate anual, reprezintă contribuabilul major la formarea eroziunii totale de 126 de milioane de tone din România.
În 1982, academicianul M. Moţoc, citat de către E. Filiche, referindu-se la situaţia terenurilor agricole în raport cu intensitatea eroziunii, aprecia că, în România, avem următoarea distribuţie: eroziune neapreciabilă = 54,7% din suprafaţa agricolă; eroziune slabă = 3% din suprafaţa agricolă; eroziune moderată = 19% din suprafaţa agricolă; eroziune puternică = 18% din suprafaţa agricolă; eroziune foarte puternică şi excesivă = 2,6 din suprafaţa agricolă. Ţinând cont numai de trei elemente - panta terenului, Cercetările privind pierderile de elemente fertilizante sunt strict legate de fenomenul de eroziune, deoarece, aşa după cum prezintă E. Filiche (2011), cantităţile cele mai mari de substanţe nutritive se pierd o dată cu materialul solid transportat ca urmare a acţiunii agenţilor erozivi. categoria de folosinţă şi procesele de eroziune -, rezultă că valorificarea superioară a terenurilor agricole presupune nu doar obţinerea unor producţii bune, ci să se realizeze şi o protecţie împotriva oricăror forme de degradare, respectiv de pierdere a potenţialului productiv, de poluare a mediului ambiant, de producere a altor pagube agriculturii sau altor sectoare economice (Dumitrescu N., Popa A., 1979; Florescu Gh., 1991). Din datele furnizate de Sistemul Naţional de Monitoring al calităţii solurilor agricole rezultă că, în România, sunt afectate de eroziune 6 milioane de hectare, la care se adaugă 700.000 de hectare afectate de alunecări. Anual, se pierd prin eroziune 150 de milioane de tone de sol fertil, cu valori cuprinse între 3,2 şi 51,5 tone/hectar/an. Numai în anul 1970, în urma inundaţiilor din mai-iunie, au fost depuse pe câmpii şi în lunci peste 246 de milioane de tone de aluviuni aduse din zonele colinare, fără a mai socoti şi solul transportat în afara graniţelor de cele 10 miliarde de metri cubi de apă, care au avut o turbiditate medie de 4 g/l, ceea ce înseamnă 4 milioane de tone de sol (Preda A., 1974). Luând în considerare aluviunile transportate de râuri în 1980, Băcăuanu şi colaboratorii apreciază că nordul şi centrul Moldovei extracarpatice sunt erodate în medie cu 0,5-1 t/ha/an, iar în sud se ajunge până la 5,4 t/ha/an în bazinul Covurluiului, ceea ce duce la pierderea anuală a unui strat gros de 0,05-0,32 cm, conferind Podişului Moldovei statutul de zonă cu potenţial de eroziune printre cele mai ridicate din ţară. Din rezultatele cercetărilor efectuate la Perieni în ultimii 50 de ani, s-a constatat că în această zonă peste 47% din totalul anual al precipitaţiilor cad în sezon critic de eroziune, adesea sub formă de ploi torenţiale, pierderile anuale de sol prin eroziune fiind diferite în funcţie de panta şi natura culturii. Astfel, la cultura porumbului, pierderile de sol sunt de 14 -16 ori mai mari decât la ierburi perene, anul II, iar la grâul de toamnă de 2-7 ori. Cercetările efectuate la Perieni au dus la concluzia că pe versanţi cu pante de 15-18% se pierd de pe suprafeţele cultivate cu porumb 66,5 t/ha/an, la cultura grâului se îndepărtează anual 8,4 t/ha/an, în timp ce la ierburile perene se pierd 1,1 t/ha/an. Valoarea limită a pantelor pe care se pot cultiva terenurile este de 25%, dar în acest caz pierderile pot ajunge până la 107 t/ha/an la porumb, 49,2 t/ha/an la grâu şi 7,2 t/ha/an, când solul este acoperit cu ierburi perene. Lungimea şi forma versanţilor, mărimea pantelor, tipul genetic de sol, modul de execuţie a lucrărilor agricole etc. modifică mult aceste valori (Neamţu T., 1977, Popa A. şi colab., 1984). Pentru a stabili influenţa metodelor de protejare şi de lucrare a solului asupra eroziunii, pentru prima dată în România s-a organizat un poligon experimental cu parcele pentru controlul scurgerilor la Perieni. Parcelele au fost amplasate pe un cernoziom cambic, cu pantă cuprinsă între 10 şi 12%, având dimensiunile de 50 m lungime şi 8 m lăţime, pentru a putea fi lucrate mecanizat. Fiecare parcelă a fost echipată cu câte două bazine colectoare de 2.000, respectiv 1.000 de litri. Pe aceste parcele, în perioada 1976-1980 s-a studiat influenţa diferitelor tehnologii de cultivare a porumbului asupra producţiei şi eroziunii. În condiţiile specifice Staţiunii Perieni s-a constatat că, faţă de tehnologia convenţională, tehnologia No-tillage conduce la reducerea eroziunii cu peste 90%, iar renunţarea parţială la arătură (minim tillage) conduce la micşorarea pierderilor de sol prin eroziune cu aproximativ 50%. Experienţele au fost reluate în 1992, la un nivel superior, folosind pentru fiecare variantă experimentală (neprotejat, protejat parţial şi protejat cu mirişte de grâu) două niveluri de fertilizare (N100 P80 şi N200 P 160). Sintetizând rezultatele experimentale obţinute în perioada 1978-1996, Doina Nistor şi D. Nistor ajung la concluzia că lucrările solului care menţin la suprafaţa solului o parte din resturile vegetale ale culturii precedente constituie o modalitate de luptă împotriva eroziunii. Înlocuirea arăturii (tehnologie convenţională) prin lucrarea cu chisel-ul, care afânează solul fără a întoarce brazda şi menţine la suprafaţa solului aproximativ 50% din resturile vegetale ale culturii precedente, contribuie la încadrarea pierderilor de sol în limite accesibile (6-8 t/ha/an), iar renunţarea la arătura de semănare a porumbului direct în mirişte reduce eroziunea cu 70-80% (Doina Nistor şi D. Nistor). La Podu Iloaiei, eroziunea la cultura porumbului, la o ploaie simulată timp de 35 de minute, pe un teren cu pantă de 16%, a fost apreciată în valori relative cu 41,6% mai mare decât la grâu. În urma determinărilor efectuate de specialişti, rezultă că anual, în ţara noastră, se pierd prin eroziune circa 160 de milioane de tone de sol fertil, aceasta însemnând echivalentul a 320.000 de tone de îngrăşăminte cu azot şi 240.000 de tone de îngrăşăminte cu fosfor (Neamţu T., 1996). Valoarea medie a pierderilor cauzate economiei naţionale de eroziune sunt greu de precizat. La nivelul anului 1982, aceste pierderi sunt apreciate la peste 3 miliarde de lei, din care peste 2,5 miliarde de lei numai agriculturii, prin scăderea producţiei agricole pe terenurile erodate, în comparaţie cu cele neerodate (Popa A. şi colab., 1984). Tehnica utilizării izotopului Cesiu - 137 în studiul eroziunii şi sedimentării constituie o alternativă recentă, dar atrăgătoare, în depăşirea multor limitări asociate metodelor clasice de monitorizare a proceselor de eroziune. În anul 1996, Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică de la Viena, prin două secţiuni ale sale (Soil and Water Management & Crop Nutrition Section Isotope Hydrology Section) din cadrul diviziei FAO/IAEA, a iniţiat un program internaţional de cercetare privind evaluarea eroziunii solului şi a sedimentării cu ajutorul radionucleelor din mediul înconjurător. Meritul principal în organizarea şi derularea acestui program de cercetare ştiinţifică revine prof. dr. doc. Cristian Hera, care a reuşit să reunească specialişti din 18 ţări, printre care şi România. Arealul de studiu selectat în ţara noastră cuprinde partea sudică a Podişului Moldovei, îndeosebi împrejurimile Staţiunii Centrale de Cercetări pentru Combaterea Eroziunii Solului Perieni-Bârlad. S-au avut în vedere trei tipuri de procese: eroziunea de suprafaţă, eroziunea de adâncime şi colmatarea lacurilor de acumulare. Activitatea de cercetare a fost efectuată de un colectiv de cerecetători coordonat de dr. I. Ioniţă. În cazul eroziunii de suprafaţă, datele obţinute prin realizarea unui profil transversal în bazinul superior al Văii Ţarinei au condus la următoarele constatări: diferenţierea clară a activităţii 137 Cs, în funcţie de modul de folosinţă a terenului, respectiv înregistrarea unei valori medii a concentraţiei de 137 Cs de aproape patru ori mai mare pe păşune în raport cu situaţia de pe terenul arabil. Această diferenţiere se poate explica prin rugozitatea mai mare a ierburilor faţă de terenul arabil, la sfârşitul lunii aprilie 1986; apariţia unor valori mai ridicate, în jur de 20 Bq/kg, pe versantul drept cu expoziţie estică, în aval de perdelele de protecţie. Prezenţa acestor valori maxime, secundare, evidenţiază rolul de adăpost al perdelelor, dar mai ales justifică direcţia predominantă de deplasare a norului radioactiv dinspre V, N-V spre E, S-E şi nu invers; variaţiile reduse, între 10 şi 20 Bq/kg, pe terenurile arabile sunt determinate de pulsaţiile microcurenţilor de apă la suprafaţa solului şi de influenţa antierozională a lucrărilor agrotehnice. Datele obţinute în parcelele de control al scurgerilor au scos în evidenţă existenţa unor legături strânse între pierderile de 137 Cs şi cele de sol erodat la parcela-martor, de ogor negru permanent, pentru cele 10 evenimente pluviale din anul 1997. Cea mai semnificativă contribuţie românească este cea deviată din utilizarea tehnicii 137 Cs în domeniul eroziunii de adâncime şi a sedimentării lacurilor de acumulare. Cercetările de lungă durată efectuate de I. Ioniţă (1997) prin metode convenţionale asupra evoluţiei ravenelor au subliniat sincronismul proceselor de eroziune în zona vârfului activ şi de sedimentare pe fundul ravenei discontinue. Avantajele şi valoarea potenţială a abordării cu izotopul 137 Cs în stabilirea ritmului de ravenare discontinuă pe termen lung (circa 40 de ani) au fost demonstrate prin câteva exemple dintrun studiu întreprins în bazinul superior al Văii Roşcani, situat la N-V de satul Perieni din judeţul Vaslui. Distribuţia de adâncime a 137 Cs conţinut de aluviunile depuse pe fundul unei mici ravene discontinue, mai precis la ieşirea din această ravenă scurtă, ilustrează legătura remarcabil de strânsă dintre ritmul de agradare a fundului ravenei dicontinue (ridicare prin aluvionare) şi principalele evenimente nucleare mondiale: maximul primar, de 56,9 Bq/kg, situat la adâncimea de 25-30 cm, provocat de accidentul de la Cernobâl, din aprilie 1986; maximul secundar, de 9,2 Bq/kg, plasat la 145-150 cm adâncime, care coincide cu intensificarea testelor cu arme nucleare de la începutul anilor '60, în special din 1963; maximul terţiar, de 3,9 Bq/kg, apărut la 170-175 cm, din cauza creşterii depunerilor radioactive din anii '50, mai precis în anul 1959. Pentru o perioadă de 43 de ani (1954-1996) sau pentru un interval de 34 de ani (1963-1996) a rezultat un ritm mediu de agradare a fundului ravenei discontinue de 4,4 cm/an. Pe baza datelor obţinute prin măsurători clasice a rezultat o rată medie de material erodat din zona vârfului activ de 9,8 tone/an (I. Ioniţă, 1997). Valorile apropiate ale eroziunii şi sedimentării medii anuale sugerează faptul că ravenele discontinue îşi autofurnizează cea mai mare parte a aluviunilor noi care se depun pe fund. Valorile foarte scăzute ale concentraţiei de 137 Cs, pe adâncimea de 0-55 cm, din aluviunile depuse ulterior accidentului de la Cernobâl, demonstrează că materialul solid provine dintr-un vârf mai activ, care incizează sedimente primare, slab contaminate. Dacă valorile ar fi fost relativ ridicate, atunci eroziunea de suprafaţă din bazinul de recepţie ar fi reprezentat sursa dominantă. Victor VĂTĂMANU
0 Comments
Your comment will be posted after it is approved.
Leave a Reply. |
|