Controlul starii de fertilitate a solului

Cunoaşterea permanentă a potenţialului de fertilitate a solurilor, dirijarea evoluţiei agrochimice a acestora spre nivelurile şi domenii opţionale sunt, aşa după cum prezintă Ana Maria Dodocioiu şi colaboratorii (2009), cerinţe nu neapărat ale unei agriculturi intensive, ci ale unui sistem în care fiecare factor trebuie să aibă un aport substanţial.

---

Pe baza unui volum imens de date acumulate în ultima jumătate de veac şi o dată cu intensificarea agriculturii şi accentuarea crizei energetice s-a trecut, în toate ţările cu agricultură intensivă, la o etapă nouă, ştiinţifică, de control al factorilor de vegetaţie, pe baza analizelor de laborator sau a testelor chimice de teren, corelate cu factori de mediu, pentru stabilirea diagnosticului stării actuale de nutriţie şi de corectare prin măsuri agrochimice, precum şi pentru prognoza recoltei pe baza analizei chimice a plantei.

Metodele de control a fertilităţii solului nu sunt simple acte tehnice de rutină sau o cercetare unilaterală a stării momentane de aprovizionare a solului cu anumite elemente cu caracter fertilizant, ci aceste mijloace de cercetare şi investigare formează un complex de metode, ce vizează atât analizele de sol, pe cele de plantă, o testare riguroasă a fertilităţii prin experienţe cu îngrăşăminte şi amendamente, ca şi executarea acestor teste agrochimice de soluri şi plante în mod periodic şi sistematic, prin cartarea agrochimică. Fertilitatea solului, subliniază D. Davidescu (1992), este un sistem multidimensional.

Metodele de analiză a solurilor permit să se pună în evidenţă o serie de însuşiri agrochimice ale acestuia (pH, conţinut în săruri, humus), cu rol în mobilitatea şi accesibilitatea elementelor nutritive, precum şi valabilitatea unor legi ale fertilităţii. Analiza solului trebuie să pună în evidenţă rezerva potenţială a acestuia în diferite elemente, ca şi rezerva momentană, precum şi ritmul de eliberare a acestora din rezerva solului.

Analiza solului singură nu este suficientă, întrucât ea nu poate evidenţia viteza de pătrundere a elementelor nutritive în plante, fapt pentru care ea trebuie corelată cu analiza chimică a plantei. Analiza solului se efectuează în România prin lucrările de cartare agrochimică, lucrări care au avut un caracter permanent înainte de anul 1989, fiind efectuate la o perioadă de 4-5 ani de către Oficiile Judeţene de Studii Pedologice şi Agrochimice (OJSPA).

Reuşita lucrărilor de cartare agrochimică, în vederea caracterizării fertilităţii solurilor, depinde în principal de 5 factori, care sunt: ridicarea corectă a probelor reprezentative de sol; pregătirea probelor pentru analiză; alegerea celei mai adecvate metode de analiză; interpretarea corectă a rezultatelor analizelor, pe baza unor indici de referinţă (limite de interpretare) etalonate prin experienţe de câmp de lungă durată; elaborarea recomandărilor privind fertilizarea şi ameliorarea agrochimică a solurilor cartate. Pentru realizarea acestor cerinţe, lucrările de cartare agrochimică se execută în 4 faze: pregătitoare, de teren, de laborator şi de birou.

Faza pregătitoare este compusă din următoarele etape: se ia legătura cu societăţile comerciale agricole sau proprietarii de teren care doresc să efectueze această lucrare, pentru a se vedea ce documente posedă în legătură cu terenul care urmează a fi cartat agrochimic; se procură baza materială necesară lucrărilor de cartare agrochimică, compusă din: sonde agrochimice, cutii pentru probele de sol, baza topografică a terenului. Baza topografică este formată din hărţi şi planuri topopedologice la scara 1:100.000 pentru terenurile plane; 1:5000 pentru terenuri neuniforme din cultura mare şi pentru plantaţiile de viţă-de-vie şi de pomi; 1:2000 sau 1:1000 pentru culturile legumicole de câmp, sere şi solarii.

Faza de teren - în această fază, cu ajutorul hărţilor sau planurilor de situaţie se studiază nemijlocit terenul şi se împarte în unităţi analitice sau parcele agrochimice. Mărimea parcelelor agrochimice depinde de complexitatea pedologică, de modul de folosire şi de istoricul fertilităţii, astfel: pentru culturi de câmp situate pe terenuri plane sau slab înclinate = 2-5 ha; pentru soluri erodate până la 2 ha; pentru soluri puternic erodate până la 1 ha; pentru culturi irigate, culturi de legume, de câmp, orezării = 0,25-2 ha; pentru plantaţii de pomi şi viţă-de-vie = 0,5-2 ha; pentru sere cultivate cu legume = 0,05-0,2 ha; pentru sere cultivate cu flori sau solarii = 0,01-0,05 ha.

Din parcelele agrochimice constituite în acest mod se recoltează probe medii agrochimice. Proba medie agrochimică se alcătuieşte dintr-un număr de probe parţiale, şi anume: 25 de probe parţiale pentru terenuri fertilizate uniform; 30 de probe parţiale pentru terenuri slab şi moderat erodate; 40 de probe parţiale pentru solurile puternic erodate fertilizate neuniform, solurile sărăturate şi organice, plantaţii pomicole şi viticole, sere şi solarii.

Adâncimea de recoltare a probelor de sol depinde de cultura care acoperă terenul. Ea are următoarele valori: 0-10 cm pentru păşuni şi fâneţe; 0-20 cm pentru terenurile arabile ocupate cu culturi de câmp, sere şi solarii; 0-20 cm şi 20-40 cm pentru plantaţiile de pomi şi vie.

Probele de sol se recoltează cu sonda agrochimică. Fiecare probă parţial colectată se introduce într-o cutie, constituindu-se astfel proba medie agrochimică. Probele medii agrochimice, ambalate în cutii de lemn, se expediază către laborator.

Faza de laborator - probele medii agrochimice aduse în laborator suferă următoarele două operaţii importante: condiţionarea şi analiza agrochimică. Prin operaţiunea de condiţionare, probele de sol sunt uscate la aer timp de 3 zile (prin întinderea uniformă în scafe de carton), sunt îndepărtate resturile organice şi mojarate.

După condiţionarea probelor de sol, asupra lor se execută următorul set de analize: pH-ul suspensiei apoase; aciditatea de schimb şi aluminiul schimbabil la soluri cu pH-ul mai mic de 5,8; carbonaţii şi hidraţii alcalinopământoşi şi calciul activ la solurile cu pH-ul mai mare de 8,4; conţinutul de săruri solubile la solurile cu pH-ul mai mare de 7,5; suma bazelor şi aciditatea hidrolitică la 10% din probe, la care se determină şi conţinutul de humus la 10% din probe; conţinutul de potasiu asimilabil.

La solurile de seră se execută un set aparte de analize chimice, şi anume: pH-ul suspensiei apoase la un raport sol/soluţie 1:5; carbonaţii alcalinopământoşi prin metoda gaz volumetrică Scheibler; conţinutul de materie organică prin calcinare la 600 de grade Celsius; conţinutul total de săruri solubile; formele hidrosolubile ale azotului, fosforului, potasiului şi magneziului.

Faza de birou - în această fază, rezultatele analizelor agrochimice se înscriu în diferite tabele, se alcătuiesc cartogramele agrochimice, se face interpretarea rezultatelor analizelor agrochimice, stabilindu-se planul de fertilizare şi amendare a solurilor. Cartograma chimică este o reprezentare în culori conform unei legende a modului cum variază un indice agrochimic. Aceasta se efectuează la scara la care s-a făcut cartograma (1:5000 sau 1:2000 etc.). Ele cuprind elementele topografice, limitele unităţilor de sol şi a parcelelor de recoltare a probelor medii agrochimice.

Se alcătuiesc cartograme pentru fiecare indicator agrochimic testat: pH, gradul de asigurare cu azot (prin indicele de azot), cu fosfor şi cu potasiu etc. În fiecare unitate analitică trasată pe planurile de situaţie sunt înscrise numerele de ordine ale probelor şi rezultatele analitice obţinute. Pe cartograma reacţiei solului, încadrate într-un cerc, se înscriu sub formă de fracţii valorile gradului de saturaţie în baze la numărător şi valoarea (Al/Sb) x100 la numitor, acolo unde au fost efectuate determinări. La solurile cu pH-ul mai mare de 6,5, valorile fosforului se corectează cu un factor de reacţie.

Pentru redarea contrastantă a stării de asigurare a solului cu azot, fosfor sau potasiu, se colorează suprafaţa parcelei agrochimice din cadrul planului de situaţie în roşu, galben sau albastru, în funcţie de nivelul scăzut, mijlociu sau ridicat cu elementul analizat. De regulă, culoarea roşie este culoarea de avertizare, ea arată fie reacţia acidă, fie gradul scăzut de aprovizionare cu elemente nutritive.

Recomandările de fertilizare se fac atât prin planul de fertilizare, cât şi pe baza unei cartograme agrochimice de sinteză, pe care sunt delimitate parcelele de fertilizare şi amendare. Acestea reprezintă suprafeţele omogene din punct de vedere al încadrării în clase de reacţie şi de asigurare cu elemente de nutriţie. În cadrul fiecărei astfel de parcele se înscriu valorile medii ale indicatorilor agrochimici: pH, IN, P (Al), K (Al).

După Lăcătuşu (2000), citat de Ana Maria Dodocioiu, Mihai Susinski şi Romulus Mocanu (2009), caracterizarea sintetică a stării de fertilitate se mai poate realiza şi prin calcularea unor indici agrochimici, cum ar fi: indicele Riehm (I.R.): = a + b/2, în care: a = % soluri cu aprovizionare ridicată şi foarte ridicată, faţă de suprafaţa totală; b = % soluri cu aprovizionare mijlocie faţă de suprafaţa totală. Solurile se grupează în 5 clase de fertilitate, notate din 20 în 20, de la 0 la 100.

Indicele agrochimic global (IAG) propus de D. Davidescu şi Velicica Davidescu (1981) reprezintă o însumare algebrică codificată a însuşirilor principale ale solurilor. Codificarea stării de fertilitate după parametrii agrochimici se face cu -2 pentru fertilitate redusă, -1 pentru fertilitate mijlocie, 0 fertilitate normală, +1 fertilitate ridicată, +2 fertilitate foarte ridicată.

Victor VĂTĂMANU