Criterii de stabilire a zonelor cu perdele forestiere

Stabilirea zonelor în care este necesară instalarea perdelelor forestiere de protecţie se face pe baza unui set de criterii (climatice, de vegetaţie, hidrologice, pedologice şi de importanţă socioeconomică a obiectivelor de protejat), unele dintre acestea având un rol determinant, în funcţie de natura obiectivului care trebuie protejat (Costăchescu şi colaboratorii, 2010, Costăchescu et al. 2005, Costăchescu & Dănescu, 2006).

---

Criterile climatice - sunt celemai importante, ele reprezentând factorul determinant al apariţiei şi manifestării fenomenelor de aridizare şi deşertificare, chiar dacă în unele situaţii modificările climatice negative sunt cel puţin parţial şi consecinţa acţiunii altor factori. Pentru determinarea cât mai precisă a zonelor din ţara noastră în care sunt necesare perdele forestiere de protecţie, ar trebui să se cunoască care sunt regiunile aflate sub influenţa factorilor climatici perturbatori, care pot fi modificaţi cu ajutorul perdelelor forestiere de protecţie. Un prim criteriu climatic pentru determinarea zonelor în care sunt necesare perdele forestiere de protecţie ar fi precizarea regiunilor cu precipitaţii reduse sau cu precipitaţii suficiente pentru dezvoltarea vegetaţiei agricole, însă neuniform repartizate în timp şi în care suflă vânturi uscate vătămătoare. Un al doilea criteriu ar fi acela de determinare a regiunilor cu climat uscat din ţară pe baza formulelor climatologice sau luând în considerare tipurile de sol ca indicator suficient de fidel al climatului în care au evoluat. Alt criteriu ar fi determinarea regiunilor supuse uscăciunii periodice, pe baza datelor statistice ale factorilor climatici, umidităţii solului şi evoluţiei vegetaţiei sau producţiei agricole. Un alt criteriu, cel mai riguros, dar şi cel mai costisitor, constă în determinarea pe plan local a factorilor climatici care impun instalarea perdelelor forestiere.

Tăria şi frecvenţa vânturilor
Aceiaşi autori consideră vânturi vătămătoare acele vânturi uscate şi fierbinţi care provoacă o pierdere mare de umiditate prin evaporare directă şi transpiraţie, mai ales în timpul sezonului de vegetaţie, precum şi vânturile puternice sau furtunile care spulberă zăpada şi erodează stratul fertil al solului atunci când acesta este dezgheţat şi descoperit. Identificarea acestor vânturi, din totalul vânturilor care bat într-o regiune, este o operaţie laborioasă, care necesită analizarea observaţiilor meteorologice zilnice, pe o perioadă cât mai îndelungată. Pentru stabilirea zonelor în care sunt necesare perdele forestiere de protecţie trebuie identificate şi perioadele din cursul anului în care suflă un anumit fel de vânt vătămător, de exemplu: vânturile uscate şi fierbinţi care produc pălirea sau uscarea cerealelor; vânturile reci de iarnă, care produc spulberarea zăpezii şi degerarea semănăturilor; vânturile de primăvară care usucă şi spulberă solul ce acoperă semănăturile.

De asemenea, pentru determinarea orientării ce trebuie dată pe teren perdelelor forestiere de protecţie, în scopul de a obţine un efect maxim, trebuie cunoscute direcţiile din care suflă vânturile vătămătoare în fiecare situaţie din zona afectată de asemenea vânturi, deoarece direcţia vânturilor diferă de la un loc la altul, ca o consecinţă a mişcărilor generale atmosferice şi a diferenţelor de relief existente între diferite regiuni.

Gradul de uscăciune al regiunii
Uscăciunea sau starea de umiditate a unei regiuni este determinată de cantitatea de precipitaţii căzută în acea zonă, dar şi de intensitatea evapotranspiraţiei potenţiale.  Aceasta din urmă, la rândul ei, depinde de: temperatură, mai ales în timpul sezonului de vegetaţie (mai-august), curenţii cu aer umed locali, frecvenţa şi intensitatea vânturilor uscate. La caracterizarea climei unei regiuni, sub raportul uscăciunii sau umidităţii, ar trebui să se ţină seama de elementele amintite. Încercările de a caracteriza clima din acest punct de vedere au condus la apariţia diferitelor formule climatice, destul de diferite sub aspectul complexităţii şi accesibilităţii în aplicare.

Stabilirea regiunilor cu risc de deşertificare pe baza formulelor climatice
În mod practic, pentru a caracteriza clima unei regiuni ar fi necesar să se descrie regimul multianual al tuturor parametrilor climatici, în strânsă legătură cu influenţa factorilor fizico-geografici modificatori. O astfel de caracterizare climatică întâmpină serioase dificultăţi, aşa că s-a simţit nevoia unei sistematizări a caracteristicilor climatice. Dintre formulele climatice mai cunoscute şi mai des întâlnite în literatura de specialitate şi care are ca obiect caracterizarea climei se evidenţiază în cele ce urmează cele mai reprezentative.

Sistemul climatic al lui Koppen conţine cinci tipuri principale de climate notate cu literele A, B, C, D, E, fiecare dintre ele reprezentând caracterul unui climat sub raportul limitelor de temperatură şi precipitaţii şi repartiţia acestora în timpul anului. Urmărind o caracterizare mai detaliată a climei, Koppen a mai folosit o serie de simboluri suplimentare, care indică diferite particularităţi ale climatului respectiv, ca de exemplu: temperatura celei mai calde luni şi a celei mai reci, gradul de umiditate a climatului, perioada cea mai abundentă în precipitaţii etc. În acest mod, fiecare tip de climă poate fi indicat printr-un grup de litere simbolice, aşezate în ordinea importanţei caracteristicilor climatice pe care le reprezintă. În sistemul Koppen, climatele uscate sunt caracterizate prin litera B, iar cele de stepă prin Bs.

Clasificarea climatelor după Koppen este insuficientă pentru caracterizarea uscăciunii sau stării de umiditate a climei, pentru faptul că nu ne dă nici o indicaţie asupra umidităţii aerului şi asupra vânturilor care bat în acea regiune, nici chiar asupra cuantumului precipitaţiilor şi valorii temperaturilor. O sinteză a criteriilor expuse mai sus, în care să fie inclus şi vântul ca factor hotărâtor, va da rezultate satisfăcătoare. Indicele de ariditate Emm.

De Martonne (Iar) a fost calculat utilizând valoriile medii anuale ale temperaturii (T) şi precipitaţiilor (P) pe o perioadă lungă de timp cu formula Iar = P/T + 10, reflectând destul de sugestiv variaţia gradului de continentalism şi a favorabilităţii condiţiilor climatice pentru covorul vegetal. Astfel, distribuţia acestui indice în zonele de sud şi de est ale României (exceptând Dobrogea) arată faptul că gradul de continentalism creşte de la nord (Iar = 34) spre sud (Iar = 24) şi de la vest (Iar = 26-28) spre est (Iar = 22). Cele mai scăzute valori ale indicelui de ariditate (<22) sunt caracteristice periferiei Bărăganului estic, zonei bălţilor Dunării şi Câmpiei Siretului de Jos, o zonă de maximă ariditate (stepică), care corespunde celui mai scăzut nivel actual de precipitaţii (<450 mm). Valori ale indicelui de 22-24, care corespund domeniului temperat-continental cu influenţe de ariditate, cu formaţiuni vegetale predominant de stepă, se înregistrează în jumătatea estică a Bărăganului şi în Câmpia Buzău-Siret. Valori <24 se mai înregistrează şi în câmpia piemontană de la curbură, unde se manifestă efecte de foehn, şi în extremitatea sudică a Câmpiei Române, între Corabia şi Giurgiu.

Valori ale indicelui de ariditate
de 24-26, specifice domeniului temperat-continental cu influenţe de ariditate diminuate care corespunde formaţiunilor vegetale de silvostepă, se întâlnesc în jumătatea vestică a Bărăganului, jumătatea vestică a Burnasului şi în părţile sudice ale câmpiilor Găvanu-Burdea, Romanaţi şi Băileşti. Indici cu vânt >26 corespund domeniului temperat-continental moderat cu formaţiuni vegetale de pădure, care este specific câmpiilor Olteniei (de la vest de Olt), Teleormanului (între Olt şi Argeş) şi Ialomiţei (de la est de Argeş). Tendinţa de încălzire globală a climei observată încăpând din ultimele trei decenii ale secolului al XX-lea este reflectată bineînţeles şi de valorile indicelui de ariditate.

Astfel, se constată că izolinia de 22, care delimita periferia estică a Bărăganului, a înregistrat o translaţie de la est la vest spre interiorul Câmpiei Române, luând locul izoliniei de 24 care delimita jumătatea vestică a Bărăganului, iar aceasta la rândul ei s-a mutat mai spre vest, spre zona de pădure. Această translaţie se remarcă şi de la nord la sud, unde izolinia de 24 ia locul celei de 26 ş.a.m.d.

În concluzie, fenomenele de uscăciune şi secetă cele mai frecvente, mai intense şi mai îndelungate se înregistrează în regiunile cu cele mai reduse valori ale indicelui de ariditate, şi anume: Câmpia Siretului de Jos, jumătatea estică a Bărăganului (inclusiv zona bălţilor Dunării), Câmpia Buzău-Siret, câmpia piemontană de la curbură şi în extremitatea sudică a Câmpiei Române. În Dobrogea, valorile indicelui de ariditate De Martonne oscilează în general între 20 şi 24 dinspre zona litorală spre silvostepa deluroasă, justificând pe deplin încadrarea întregului teritoriu în zona de stepă şi silvostepă, precum şi instalarea perdelelor forestiere în ansamblul regiunii (Costăchescu & Dănescu, 2006).

Un alt indicator climatic sintetic este coeficientul hidrotermic propus de către Seleaninov. El se calculează prin raportarea cantităţii de precipitaţii anuale la suma temperaturilor ce depăşesc 10 grade Celsius din aceeaşi perioadă. Utilizarea acestui coeficient este recomandată numai pentru sezonul cald al anului, deoarece formula nu cuprinde rezervele de umiditate din primăvară. Întrucât clasificarea iniţială a lui Seleaninov nu putea fi utilizată în condiţiile Republicii Moldova şi ale ţării noastre, A.I. Rudenco a realizat o altă clasificare a condiţiilor climatice după coeficientul hidrotermic. El consideră clima excesiv de umedă când coeficientul hidrotermic este mai mare de 2, umedă - când variază între 1,5 şi 2, nestabilă - între 1 şi 1,4 şi când este mai mic ca 1. În condiţiile Câmpiei Române, coeficientul hidrotermic are următoarele valori: 1,5-2 în câmpia forestieră; 1-1,4 în zona de silvostepa; <1 în zona de stepă.

Până la stabilirea unei formule cât mai adecvate pentru determinarea regiunilor în care sunt necesare perdele forestiere de protecţie, vor putea fi folosite în acest scop formulele sau criteriile enunţate, după cum urmează:

a) se recomandă instalarea perdelelor acolo unde indicele de ariditate De Martonne este mai mic decât 30 şi indicele Seleaninov este mai mic sau egal cu unitatea (Câmpia Română, în special în zonele de stepă şi silvostepă, dar şi în partea internă a zonei forestiere, precum şi în Dobrogea);
b) se recomandă instalarea perdelelor în regiunile în care suflă vânturi vătămătoare cu frecvenţă mare în cursul perioadelor de vegetaţie şi unde precipitaţiile anuale sunt sub 400 mm sau între 400 şi 550 mm, însă neuniform repartizate, deficitare, mai ales în cursul perioadei de vegetaţie.

Criteriul hidrologic
Pe baza acestui criteriu se individualizează zonele cu risc ridicat de deşertificare şi secetă (Costăchescu & Dănescu, 2005, 2006) prin: densitatea reţelei hidrografice (km/km pătrat) (Dobrogea 0,17, Câmpia Olteniei 0,15-0,17, Câmpia Teleormanului 0,2-0,3 în nord şi <0,1 în sud, Câmpia Ialomiţei <0,1 până la >0,3, Câmpia Bărăganului <0,1 şi Câmpia Buzău-Siret <0,1 până la 0,3). Densitatea redusă sau foarte redusă a reţelei hidrografice justifică instalarea perdelelor forestiere în apropare întreg teritoriul Câmpiei Române şi în Dobrogea, dar cu prioritate în Câmpia Bărăganului, Dobrogea, Câmpia Burnasului şi în Câmpia Olteniei; deficitul de apă resimţit acut în sezonul de vegetaţie, din cauza căruia în astfel de zone s-au creat sisteme de irigaţii pentru compensarea acestuia. Existenţa sistemelor de irigaţii în toate zonele amintite anterior justifică instalarea perdelelor forestiere, care vor amplifica efectul benefic creat de sistemele de irigaţii.

Criteriul pedologic
Instalarea perdelelor forestiere de protecţie este necesară în special în zonele climatice expuse deşertificării şi secetei semiaride (stepă) şi uscat-subumede (silvostepă), dar şi în zonele climatice mai puţin afectate de aceste procese (câmpia forestieră). Învelişul de sol al zonelor în care se recomandă instalarea perdelelor forestiere de protecţie este alcătuit dintr-un număr destul de mare de tipuri genetice de sol, cu însuşiri fizice şi chimice diferite. Vulnerabilitatea solurilor la seceta climatică este în corelaţie directă cu textura solului (foarte variată) şi capacitatea pentru apa uşor accesibilă, fiind influenţată şi de condiţiile de relief, materialul parental şi drenajul natural.

Din acest punct de vedere, solurile se pot încadra în trei grupe de vulnerabilitate:

1. Soluri cu capacitate bună de apă accesibilă: a) moderat vulnerabile la secetă, situate pe terenuri plane (kastanoziomuri, cernoziomuri,  cernoziomuri argice şi cambice, preluvosoluri, luvosoluri); capacitatea de apă uşor accesibilă (mm) variază de la 30-50 mm la 65-100 mm, în funcţie de textură; b) vulnerabile la secetă, situate pe terenuri în pantă (kastanoziomuri, cernoziomuri, cernoziomuri argice şi cambice, preluvosoluri), cu o capacitate de apă uşor accesibilă ce variază de la 35-60 la 65-90 mm.

2. Soluri cu capacitate mică de apă accesibilă - în această categorie sunt cuprinse eutricambisoluri, districambosoluri, soloneţuri, vertisoluri, litosoluri, psamosoluri, aluviosoluri cu textură grosieră. Aceste soluri au o capacitate de apă uşor accesibilă ce variază între 10-20 şi 40-50 mm.

3. Soluri cu apă freatică la mică adâncime, mai puţin vulnerabile la secetă - în această categorie sunt cuprinse cernoziomurile freatic umede, solurile gleice, lacoviştile, aluviosolurile cu textură mijlocie şi fină. Capacitatea de apă uşor accesibilă variază de la 20-60 la 70-120 mm. Solurile menţionate în cele trei grupe de vulnerabilitate se regăsesc în întreaga zonă din sudul şi estul ţării, în care se recomandă instalarea perdelelor forestiere de protecţie.

Victor VĂTĂMANU