Cultura de lucernă

Lucerna este una dintre cele mai valoroase culturi de plante furajere, datorită producţiei mari de masă verde sau fân și calităţii superioare a furajului. Conţine vitamina A (vitamina creșterii), vitamina C (antiscorbutică), vitamina D (antirahitică), și vitamina K (antihemoragică), vitamine indispensabile pentru animalele tinere.

​Lucerna trăiește 7-8 ani, dar în cultură se menţine 4-5 ani. Planta rezistă foarte bine la temperaturi scăzute de -25oC și la secetă. Are nevoie de soluri fertile, profunde și cu pânza freatică la o adâncime mai mare de 2-3 m. Nutreţul verde de lucernă conţine 0,55% calciu, 0,056% fosfor, 0,375% potasiu, 0,77% magneziu și 0,077% sulf, iar fânul de lucernă conţine 0,806% calciu, 0,182% fosfor, 1,235% potasiu, 0,22% magneziu și 0,205% sulf. Aceste săruri arată marea importanţă a lucernei în creșterea vacilor de lapte.
 
Recomandări tehnologice
Planta premergătoare: cultura premergătoare lucernei este de o mare importanţă pentru pregătirea terenului, precum și încorporarea oricăror resturi vegetale, în vederea semănatului. În cazul semănării la sfârșitul verii, lucerna poate să urmeze după orz, grâu, ceapă, sau cartof timpuriu. Semănată primăvara poate să urmeze după sfeclă, floarea soarelui, rapiţă sau legume. Nu se recomandă să se semene după prășitoarele târzii.
Aratul se execută obligatoriu până în toamnă la adâncime, urmat de nivelarea arăturii. Pregătirea patului germinativ se face printr-o singură trecere cu combinatorul în preziua semănatului, urmat de tăvălugit.
Fertilizarea de bază cu azot se recomandă să fie făcută cu doză sub formă amidică (uree), sau sub formă amoniacală (complexe), iar restul se aplică cu ocazia lucrărilor de întreţinere. Simptomele deficienţei de azot se manifestă printr-o creștere pitică și o culoare verde-deschis sau gălbuie a frunzelor. Pentru a evita deficienţele de azot, se va utiliza inoculant Rhizobium la semănat pe terenurile unde nu a mai fost cultivată lucernă. Fosforul se aplică sub formă de complexe bogate în fosfor, de tipul 22-22-0, 23-23-0, 13-32-0, 9-24-24 sub arătură, sau la pregătitul terenului. În majoritatea cazurilor, fosforul este singurul îngrășământ care trebuie aplicat pentru a obţine o producţie maximă de lucernă în România. Îngrășămintele se vor încorpora în partea de sus a solului, la o adâncime cuprinsă între 5 și 10 cm.
Gunoiul de grajd este o sursă excelentă de fertilizare, conţine mai multe elemente nutritive faţă de îngrășămintele artificiale și este și mai ieftin. Analiza elementelor nutritive la gunoiul de grajd obţinut, provenit de la vite, arată 0,56% azot, 0,23% fosfor (P2O5) și 0,60% Potasiu (K2O). Lucerna poate fi fertilizată aproape la orice dată din an, dar este de preferat toamna târziu sau la sfârșitul
iernii, pentru ca fosforul să aibă timp să se mobilizeze în sol cu ajutorul precipitaţiilor din iarnă și să fie preluat în momentul în care începe dezvoltarea rădăcinilor, primăvara.
Semănatul: va trebui să se ţină cont de rezerva de apă din sol, de presiunea bolilor și a dăunătorilor, presiunea buruienilor și de soiul utilizat. Semănatul lucernei în cultura pură se face în rânduri, la 12,5 cm, cu o cantitate de 20-22 kg/ha de sămânţă. Adâncimea optimă de semănat este de 1,5-2 cm, când semănatul se face primăvara și la 2-2,5 cm, când se face la sfârşitul verii/începutul toamnei. Semănatul lucernei la sfârșitul verii/începutul toamnei se face în perioada 25 august - 5 septembrie, cât mai devreme, ca să ajungă la un grad suficient de maturitate pentru a rezista la temperaturile scăzute din timpul iernii. Semănarea lucernei primăvara se face în perioada 1-15 martie, în zonele de câmpie și 5-25 martie, în zonele colinare, eventual cu o decalare de 10-12 zile în cazul unei desprimăvărări întârziate.  În principiu, semănatul se va face după ce se creează condiţii favorabile de pregătire a patului germinativ, cunoscând faptul că o grăbire a lucrării, când solul este insuficient de zvântat, conduce la un semănat de proastă calitate și determină o răsărire neuniformă. Densitatea se stabilește în funcţie de potenţialul biologic al soiului, de indicii de calitate ai seminţei și starea fitosanitară a acestora, de epoca de semănat, de calitatea patului germinativ și de presiunea bolilor la densităţi mărite. Concomitent cu semănatul sau după semănat se recomandă o tăvălugire ușoară.
Întreţinerea culturii: nu se execută tratamente pentru combaterea bolilor în vegetaţie. În cazul unor atacuri puternice de gărgăriţe
în stadiul larvar sau de omizi defoliatoare, masa vegetală se va recolta cât mai repede.
Combaterea buruienilor:
1. Combaterea buruienilor perene înainte de semănatul lucernei se realizează cu erbicide, de preferat toamna, pentru că erbicidul este translocat în sistemul radicular al buruienilor și le distruge complet. Tratamentul cu erbicide primăvara este mai puţin eficient, pentru că se produce o translocare mai mică a carbohidraţilor în jos, spre rădăcini, mișcarea principală primăvara fiind dinspre rădăcini spre frunze. Cele mai întâlnite buruieni perene de combătut sunt pălămida, costreiul mare și volbura și se realizează cu eficienţă atunci când solul este liber între culturi.
2. Combaterea buruienilor în culturile nou înfiinţate: în faza de vegetaţie, când lucerna are 2-3 lăstari, pentru combaterea buruienilor monocotiledonate, se pot aplica produse pe bază de quizalofop. În faza de vegetaţie când lucerna prezintă 3-5 frunze trifoliate, pentru combaterea buruienilor dicotiledonate, se aplică produse pe baza de bentazon. Cuscuta este cea mai periculoasă buruiană pentru producţia de lucernă. și se combate eficient și prin aplicarea după prima coasă (4-5 zile), a erbicidelor pe bază de propizamid.
Irigarea: consumul de apă al lucernei este între 5.500 m3/ha, în zona răcoroasă-umedă a României și 8.000 m3 /ha în zona caldă-secetoasă. Producţia de lucernă pe terenurile irigate s-a dublat în zona caldă-secetoasă din sud și sud-est a ţării, iar pentru zona moderată din nord și nord-est, producţia a crescut cu 39%. Atunci când irigarea se execută corect, respectându-se nevoile plantelor, sporurile de producţie obţinute sunt ridicate, lucerna situându-se printre culturile cu cel mai bun răspuns la irigare. Se va ţine cont de factorii economici, consumul energetic pentru furnizarea apei, costul întreţinerii sistemului de irigaţii, costul achiziţionării, exploatării și întreţinerii echipamentelor de irigat. Solul este o componentă activă a procesului de irigare, acesta având rol de stocare a apei din precipitaţii și irigaţii. Capacitatea de apă utilă (CAU) diferă foarte mult de la o zonă la alta.
Recoltarea se face între începutul și mijlocul fazei de înflorire a plantelor, când producţia este maximă. În anii următori, prima coasă se realizează la îmbobocire, iar coasele doi și trei, când 30% din plante au înflorit. Valoarea nutritivă a fânului de lucernă depinde de faza de vegetaţie la care sunt recoltate plantele și de modul de uscare și conservare. Cunoscând că substanţele nutritive sunt acumulate în frunze și flori, 4/5 din totalul proteinelor se găsesc în aceste organe, și o deosebită atenţie trebuie să se acorde uscării și transportului.
Conservarea nutrețurilor prin însilozare sau murare constituie o tehnologie utilizată în toate țările lumii și mai ales în cele dispuse în emisfera nordică, unde condițiile de producere a fânurilor sunt mai dificile. Acest procedeu de conservare prezintă multe avantaje comparativ cu conservarea prin uscare și anume: conservarea se face în mediu umed menținând suculența plantelor, ceea ce are influență pozitivă asupra lactogenezei; pierderile materiale și de substanțe nutritive sunt mai mici comparativ cu conservarea prin uscare; la însilozare se utilizează plante furajere care dau producţii foarte mari, sunt ieftine și se pot conserva în momentul cel mai potrivit. (sursa: Nutritie animală, Corteva).
 
Roxana Drăghici