Cultura de trifoi roșu în cadrul asolamentului

​Introducerea trifoiului roșu în asolamentele din zona solurilor acide și cu deficiențe fizice este o necesitate stringentă, contribuind la îmbunătățirea fertilității și la obținerea unor condiții favorabile de nutriție pentru toate culturile din asolament. În aceste zone trifoiul roșu este leguminoasa perenă care produce cele mai mari cantități de proteine, la unitatea de suprafață, strict necesară în furajarea rațională a rumegătoarelor.

​Culturi premergătoare pentru trifoiul roșu
Trifoiul roșu este o leguminoasă perenă care suportă bine umbrirea în fazele timpurii de vegetație. De aceea semănatul acestei specii în cultură ascunsă a devenit o modalitate tehnologică tradițională, care se practică cu precădere în zonele colinare umede. În zonele colinare cu veri secetoase această modalitate tehnologică este mai puțin eficientă, datorită faptului că planta protectoare consumă o cantitate mai mare de apă, în detrimentul trifoiului roșu, care în aceste condiții este stânjenit (I. Moga și colab.)
Plantele protectoare cele mai folosite sunt orzul și orzoaica de toamnă și de primăvară, cât și ovăzul, recoltat în faza de lapte pentru însilozare sau pentru fân. Trifoiul roșu se comportă mai puțin bine în cultura ascunsă de grâu sau de orz de toamnă.
În toate situațiile în care trifoiul roșu se cultivă în culturi ascunse, rotația va fi cea indicată pentru cultura protectoare, în fiecare zonă ecologică. În situația în care semănatul trifoiului roșu se face fără planta protectoare, culturile premergătoare cele mai avantajoase sunt acelea care înlesnesc o lucrare timpurie și de calitate a solului și care combat eficient buruienile. Dintre acestea sunt de preferat prășitoarele fertilizate organic, care eliberează terenul până la mijlocul toamnei. La fel de bune premergătoare sunt și cerealele de toamnă și de primăvară. Când semănatul trifoiului roșu se face la sfârșitul verii, cele mai bune premergătoare sunt culturile furajere anuale ce eliberează terenul în a doua jumătate a verii cât și cerealele de toamnă.
Cercetările efectuate până în prezent au evidențiat posibilitatea cultivării trifoiului roșu și după lucerna. Practicarea acestei alternante este indicată numai atunci când suprafața ocupată cu culturi perene este deficitară și când acestea nu pot fi amplasate după culturi anuale. În acest sens trifoiul roșu se va însămânța de preferință în amestec cu graminee perene.
 
Culturi postmergătoare trifoiului roșu
Trifoiul roșu influențează favorabil fertilitatea solului prin materia organică rămasă după desțelenire, cât și prin atragerea în circuitul biologic a unor cantități importante de calciu și fosfor, elemente ce au importanță majoră în formarea glomerulelor stabile și în crearea unui regim favorabil în hrană și apă.
După unii cercetători, în Transilvania, în regim neirigat, trifoiul roșu dezvoltă un sistem radicular viguros, în stratul de 0–30 cm, găsindu-se 2700 kg/ha., rădăcini uscate în anul I de vegetație și 3940–4680 kg/ha în anul II. De asemenea, 68–73 % din rădăcini se dezvoltă în stratul de sol 0–10 cm, 18,7–24,9 % în stratul de 10–20 cm și 7–8 % în stratul de 20–30 cm. S-a constatat că în sola cultivată cu trifoi semănat în amestec cu graminee perene avem o creștere, comparativ cu sola cultivată cu plante anuale, a conținutului de humus cu 7,3–7,8 %, a azotului total cu 8,3–9,3 % și a nitraților cu 13,7–17,2%. Sub influența trifoiului roșu se îmbunătățește substanțial și viața microbiană din sol. S-a găsit o relație directă între activitatea fiziologică a plantelor de trifoi roșu și dezvoltarea microorganismelor.
Cu cât trifoiul roșu întâlnește condiții favorabile de dezvoltare, cu atât sistemul radicular excretă o cantitate mare de substanțe organice solubile, care favorizează dezvoltarea microorganismelor. Ca urmare acestui proces numărul de bacterii fluorescente este mai mare de 6 ori pe parcursul înfloririi plantelor decât la începutul creșterii lăstarilor. După întoarcerea culturii de trifoi roșu, bacteriile libere fixatoare de azot atmosferic își intensifică activitatea de 3 ori.
Cele mai bune postmergătoare după trifoiul roșu sunt culturile exigente față de azot și care au o perioadă de vegetație mai scurtă. Dintre acestea, menționăm porumbul pentru siloz, hibrizii semitimpurii de porumb pentru boabe, cartofii timpurii, precum și plantele furajere anuale rezistente la secetă, cum sunt: iarba de Sudan, hibrizii sorg, meiul furajer etc.
În condițiile climatice favorabile, în regim irigat, după trifoiul roșu pot urma hibrizi tardivi și semitardivi de porumb pentru boabe și pentru siloz, soiuri tardive de cartofi etc.
În regim neirigat, începând din anul II după desțelenire, pot urma în rotație și culturi mai exigente față de apă, cum sunt: sfecla de zahăr și furajeră, cartofii tardivi etc.
După întoarcerea trifoiului roșu regimul hidric al solului este deficitar pe un strat relativ adânc, fapt ce plafonează reușita culturii de toamnă. Când însă condițiile de umiditate din sol sunt favorabile, însămânțarea cerealelor de toamnă, dar mai ales a raigrasului aristat sau hibrid, este indicată.
 
Producerea azotului pe cale simbiotică și efectul inoculării seminței cu tulpini ameliorate de Rhizobium Trifolii, asupra producției trifoiului roșu
Trifoiul roșu trăiește în simbioză cu Rhizobium trifolii. Această specie este mai puțin exigentă față de condițiile de mediu decât Rhizobium meliloti, asimilând cantități importante de azot atmosferic și la niveluri ale pH mai mici de 6, cu condiția ca solul să fie relativ bine aprovizionat cu elemente nutritive (fosfor, potasiu, calciu), microelemente (bor, molibden, mangan, cobalt etc.) și cu apă. Rhizobium trifolii încetează de a mai asimila azot atmosferic când temperatura mediului ambient este mai mică de 10–12 grade Celsius. Este cunoscut faptul că trifoiul roșu valorifică eficient și la temperaturi ceva mai coborâte (6–10 grade Celsius), dar în aceste condiții plantele folosesc cu precădere azotul din rezervele solubile ale solului.
Rhizobium trifolii poate trăi în sol, în lipsa plantelor de trifoi roșu, până la 10 ani, păstrându-și intactă capacitatea de infecție. Când pH este mai mic de 5,5 bacteriile devin inactive. La pierderea virulenței bacteriilor, în afară de pH, pot contribui și alte cauze ca, îmbătrânirea acestora cât și factorii de mediu în ansamblul lor. Virulența bacteriilor se reduce cu atât mai mult cu cât aciditatea solului este mai mare. Pentru stimularea asimilării azotului pe cale simbiotică, în zona tradițională de cultură a trifoiului roșu, prima măsură necesară este corectarea acidității și efectuarea unor lucrări ale solului care să conducă la sporirea permeabilității acestuia. Sămânța de trifoi roșu este încărcată cu bacteria de Rhizobium trifolii, dar când solul este acid și lipsit de bacterii, nu se poate asigura o activitate simbiotică normală. În aceste condiții bacterizarea semințelor de trifoi roșu cu tulpini ameliorate de Rhizobium trifolii, este o măsură necesară. Prin această măsură producția crește în mod semnificativ pe tot parcursul perioadei de cultură a trifoiului roșu. Pentru a se cunoaște mai bine fenomenul de producere a azotului pe cale simbiotică, au fost inițiate cercetări în casa de vegetație, folosind metoda de experimentare descrisă la cultura lucernei. S-a constatat că atunci când plantele sunt cultivate în vase de vegetație pe un strat de nisip steril, trifoiul roșu își asigură pe cale simbiotică numai 55 % din azotul necesar pentru obținerea unor producții maxime. Această situație se poate explica prin temperaturile foarte ridicate înregistrate, mai ales la coasele II și III, când în aer (la umbră) și la nivelul sistemului radicular s-au înregistrat peste 26 grade Celsius. Din aceste date rezultă concluzia că trifoiul roșu dă producții mari și în condiții de temperatură ridicată, cu condiția ca solul să fie bine aprovizionat cu apă. În condiții de câmp, când temperatura la nivelul sistemului radicular este moderată, procesul de asimilare a azotului atmosferic se desfășoară normal și cantitatea de azot simbiotic poate să asigure în măsură mai mare exigențele plantelor pentru acest element.
Cercetările întreprinse în Câmpia Dunării în regim irigat, au relevant faptul că trifoiul roșu cultivat în amestec cu graminee perene, în raporturi echilibrate, a produs în varianta nefertilizată în îngrășăminte azotate, o valoare echivalentă cu cea obținută de lucernă. În consecință, calcularea azotului simbiotic total și remanent se poate face și pentru trifoiul roșu, după formulele indicate în cazul culturii de lucernă.
 
Victor Vătămanu