Dabuleni, un oras al agricultorilor pe nisipuri

Vă mai amintiţi de Dăbuleni şi de solurile nisipoase care formau „Sahara Olteniei“? Pentru cei care trăiesc şi muncesc aici nu există moment de acalmie; totul, dar absolut totul, este într-o permanentă mişcare, începând de la nisipurile vestite de acum şi până la activitatea ultimului truditor al acestor soluri.

În deplasările efectuate pentru documentare şi prezentarea realităţilor din zona de sud a Olteniei, o echipă a redacţiei revistei „Agrimedia“ a parcurs întreaga zonă a nisipurilor şi s-a oprit în oraşul Dabuleni, acolo unde a funcţionat şi funcţionează una dintre citadelele cercetării ştiinţifice agricole româneşti, actualul Centru de Cercetare şi Dezvoltare a Culturilor pe Nisipuri Dăbuleni. Am avut marea bucurie să reîntâlnim aici unul dintre conducătorii acestei unităţi etalon de cercetare şi producţie, dl dr. ing. Dumitru Gheorghe, cercetător şi fost director al unităţii de cercetare amintite. Cu mare eleganţă şi plăcere, dânsul a aceptat să ne acorde un interviu despre tot ceea ce a însemnat transformarea unei zone aride într-o insulă de verdeaţă.

În cele ce urmează vă prezentăm acest interviu.

Domnule doctor inginer, ce a însemnat şi ce înseamnă încă unitatea de cercetare agricolă pe care aţi condus-o?

Să începem cu ceea ce a însemnat Staţiunea de Cercetatre-Dezvoltare a Culturilor pe Nisipuri Dăbuleni. Pentru toţi locuitorii acestor terenuri nisipoase, aride, sărace, slabe din punct de vedere al fertilităţii, reluarea în cultură a acestora a însemnat un progres. A constituit un reper foarte important pentru recultivarea pe principii moderne a acestor soluri. Trebuie amintit faptul că până la înfiinţarea staţiunii, pe aceste soluri se cultiva un număr restrâns de plante agricole. Staţiunea a început să funcţioneze ca un centru experimental în anul 1959, apoi a devenit staţiune în anul 1965, după care a căpătat diferite denumiri, având sediul şi la Bechet, după care s-a mutat definitiv cu centrul administrativ şi de conducere al staţiunii la Dăbuleni. Cultivatorii ţărani, localnicii acestor teritorii cu soluri nisipoase, erau obligaţi să găsească anumite soluţii pentru a putea supravieţui în condiţiile destul de grele ale zonei. Deoarece pe aceste terenuri nu se puteau obţine producţii deosebite, care să le asigure necesarul şi un profit îndestulător, localnicii erau nevoiţi să plece în Banat sau în Dobrogea în primăvară şi se întorceau toamna târziu cu produse agricole necesare existenţei în gospodăriile lor. În cadrul staţiunii, principala problemă era asigurarea apei. De aceea s-au făcut numeroase experienţe în regim irigat, care au demonstrat, foarte clar şi precis, că asigurarea apei are o eficienţă economică foarte mare; pe baza rezultatelor obţinute în cadrul staţiunii s-a elaborat un studiu tehnico-economic al sistemului de irigaţii Sadova-Corabia. Construcţia acestui mare sistem de irigaţii din sudul Olteniei şi al României a început în anul 1969 şi a fost pus în funcţiune definitiv în anul 1974. Trebuie amintit faptul că în anul 1972 s-au făcut încercări, tatonări, s-au redat parţial anumite suprafeţe, sistemul a fost conceput să funcţioneze automatizat, pe baza consumului de apă din câmp şi pe baza nivelurilor şi debitelor de apă din canalele de aducţiune. Dar toate aceste lucruri nu au reuşit în totalitate; suprafaţa efectivă a sistemului de irigaţii a fost de 79.500 de hectare, aproape 80.000 de hectare, care au putut beneficia de efectele apei de irigaţie. A fost cea mai mare realizare în domeniul irigării suprafeţelor afectate de secetele verilor olteneşti, cel mai mare şi mai modern sistem de irigaţii din România, şi aşa a început o nouă eră în recultivarea acestor terenuri nisipoase, datorită asigurării apei. Staţiunea a elaborat tehnologiile de cultivare atât la principalele specii agricole, cât şi la speciile legumicole, viticole şi pomicole. Dacă ne referim numai la plantele de câmp, trebuie să reamintim elaborarea tehnologiilor de cultură pentru cereale, plante tehnice, plante furajere, chiar şi plante medicinale şi aromatice, care au asigurat obţinerea de rezultate economico-financiare foarte bune. O parte din cercetările efectuate în cadrul staţiunii au vizat şi s-au axat pe ameliorarea solurilor nisipoase, pentru că aici s-a gândit şi s-a aplicat un sistem de nivelare, modelare, decopertare a stratului fertil, iar ca o consecinţă directă a acestor preocupări s-au elaborat măsuri privind îmbunătăţirea conţinutului organic al solurilor, care să ducă la mărirea fertilităţii acestora. Trebuie prezentat faptul că decopertarea, nivelarea, modelarea acestor soluri s-a făcut concomitent. Îmbunătăţirea calităţii solurilor nisipoase s-a făcut prin aplicarea unor tehnologii specifice de îmbogăţire a solului în materie organică, care, prin mineralizare, creşteau procentul de humus din sol şi substanţe nutritive necesare creşterii şi dezvoltării plantelor. Acest lucru s-a făcut prin metode biologice, prin metode mecanice şi în acelaşi timp s-a vizat şi elaborarea unui concept şi un sistem antideflaţional. De ce era necasar acest sistem antideflaţional? Simplu, deoarece aici, în „Sahara Olteniei“, o perioadă foarte mare din an vânturile specifice acestei zone circulă dintr-o parte în alta şi astfel dezrădăcinează plantele şi seminţele semănate.

Intervine o problemă foarte importantă şi care este reluată în vremurile actuale mult mai acut. Este vorba despre perdelele de protecţie înfiinţate în paralel cu sistemul de irigaţii Sadova-Corabia, executate prin strădania şi gândirea specialiştilor englezi şi finalizate prin amplasarea perdelelor pe direcţia vânturilor dominante. Era unul dintre cele mai bune sisteme de protecţie care limitau acest proces deflaţional al nisipurilor de care aminteaţi în frazele anterioare. Am rugămintea să punctaţi acest aspect.

Prin organizarea teritoriului, prin modelare şi nivelare s-au defrişat aproximativ 13.000 de hectare de pădure, în special pădure de salcâm, şi prin noua organizare a terenului s-au înfiinţat perdelele forestiere de protecţie pe o lungime de 1.500 km şi 1.700 de hectare. A existat un dezechilibru la acea vreme pentru mediul înconjurător, prin tăierea pădurilor de salcâm, în sensul că pădurea nu a mai fost elementul care atrăgea şi aducea apă în zonă. Pe lângă rolul perdelelor forestiere de protecţie, specialiştii au ajuns la concluzia că se impune un sistem de cultură specific zonei (cultura în fâşii, în culise etc.) şi ideea de a avea tot timpul anului suprafaţa solului ocupată cu plante agricole, mergând pe lângă culturile principale cu culturi succesive sau culturi intermediare de toamnă. În ceea ce priveşte îmbunătăţirea conţinutului în materie organică, cercetătorii staţiunii au experimentat efectul solei amelioratoare de lucernă, deoarece se cunoaşte faptul că lucerna lasă în sol cantităţi însemnate de materie organică şi azot (chiar până la 160-170 de kilograme de azot biologic), care, spre deosebire de azotul mineral, este pus la dispoziţia plantelor de câmp imediat. S-au efectuat numeroase cercetări şi s-a demonstrat că efectul solei amelioratoare s-a menţinut 3 ani în acest sens; au urmat cercetări care, pe lângă sola amelioratoare, au introdus experienţe cu specii agricole folosite ca îngrăşământ verde. În momentul în care aceste specii atingeau cea mai mare masă vegetativă erau introduse în sol ca îngrăşământ verde şi astfel se obţinea îmbunătăţirea conţinutului în materie organică. Îmbunătăţirea conţinutului în materie organică s-a făcut şi prin aplicarea şi fertilizarea cu gunoi de grajd (care era de bază) sau cu tescovina rezultată din procesul de vinificare. De asemenea, s-au experimentat, tot în acelaşi scop, variante cu argilă, toate acestea având ca scop final schimbarea compoziţiei granulometrice a acestor soluri nisipoase, prin micşorarea conţinutului de nisip grosier (care ajungea până la 70% în unele situaţii). Rezultatele obţinute au fost pe măsura aşteptărilor şi a gândirii ştiinţifice a tuturor cercetătorilor implicaţi în executarea unui număr impresionant de studii şi cercetări, adică rezultate foarte bune. Trebuie însă precizat faptul că posibilităţile de aplicare a rezultatelor cercetării ştiinţifice agricole specifice nisipurilor au fost mai reduse, în sensul că nu toate s-au putut transpune în practică.

Experienţele pe care dumneavoastră le-aţi avut de-a lungul timpului cu Institutul Central de Pedologie şi Agrochimie Bucureşti, prin temele de cercetare pe care le-aţi executat, au condus la îmbunătăţirea însuşirilor fizico-chimice ale solurilor nisipoase. Aici vreau să vă întreb dacă experienţele de lungă durată şi-au dovedit eficacitatea şi dacă continuarea programelor de cercetare cu INCPA Bucureşti au aceeaşi tematică şi în această perioadă de după 1989?

Colaborarea cu Institutul Naţional de Pedologie şi Agrochimie Bucureşti a fost foarte fructuoasă; am avut experienţe de lungă durată, de peste 20 de ani, pe care le-am condus alături de colegii mei din cercetare. Au fost experienţe privind influenţa asolamentelor şi a fertilizării asupra principalelor specii de cultură în această zonă. S-a studiat efectul monoculturii şi al rotaţiilor asupra culturilor de porumb, de grâu, dar şi de secară şi de sorg, specii care merg foarte bine în această zonă. Colaborarea cu INCPA a fost foarte frumoasă; ei au executat analize de fineţe, care au justificat oarecum rezultatele de producţie pe care le-am obţinut şi efectiv nu se pune problema că pe aceste terenuri nu se poate practica monocultura sau rotaţia simplă de 2 ani. O rotaţie de 3 ani, cu prezenţa a cel puţin unei plante amelioratoare, alături de secară şi sorg, fasoliţă, arahide (care pot intra în componenţa asolamentului), poate asigura obţinerea unor rezultate foarte bune. Cea mai bună colaborare pe care am avut-o cu domnul profesor Mihai Dumitru, directorul institutului la vremea respectivă, a fost o cercetare iniţiată de Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică de la Viena, privind fertirigarea în această zonă. Experienţele s-au executat la Dăbuleni, au avut replici în nouă ţări din Europa şi s-a folosit azot izotopic. În urma experimentărilor, am putut determina care este coeficientul de utilizare a azotului în aceste soluri şi rezultatul a fost de 30-35%. Oricum, adresez cele mai sincere mulţumiri tuturor cercetătorilor de la INCPA Bucureşti pentru întregul sprijin acordat activităţii de cercetare din cadrul staţiunii de la Dăbuleni.

Ne puteţi spune spune câteva cuvinte despre activitatea de creare de noi soiuri pentru diferitele plante cultivate pe nisipurile de la Dăbuleni?

O parte din eforturile cercetătorilor noştri a fost dedicată ameliorării plantelor agriciole, în special a plantelor care erau specifice solurilor nisipoase. Am început cu pepenii verzi, care la ora actuală este cultura care aduce importante venituri locuitorilor din această zonă a ţării, şi s-a reuşit omologarea a trei soiuri de pepeni verzi: De Dăbuleni, Dulce de Dăbuleni şi Oltenia, dar acestea nu sunt  atât de timpurii şi nu răspund solicitărilor actuale. Tot în cadrul staţiunii s-au făcut experienţe privind timpurietatea unor produse agricole de pe aceste terenuri; zona impune o timpurietate cu 1-2 săptămâni faţă de celelalte zone. Practic, s-au elaborat noi tehnologii, prin folosirea unor metode moderne, cum ar fi experimentarea cu muşchi pe folie de polietilenă, apoi cu tunele de polietilenă şi alte elemente tehnologice cu altoire. Mulţi cultivatori folosesc această tehnică răspândită de la noi din staţiune şi nu mai cumpăra plante altoite din Grecia, Turcia sau Ungaria, toţi producându-şi singuri materialul săditor la pepeni. Ameliorarea la fasoliţă, care este leguminoasa ce se cultivă de foarte multă vreme pe aceste soluri, a dovedit superioritatea acestei specii faţă de fasole, chiar în condiţii de temperatură ridicată în timpul verii. Germoplasma de fasoliţă este adusă din Africa şi din China şi a fost folosită cu mult succes în cadrul experimentărilor. Astfel, s-au obţinut două soiuri cu tegumentul de culoare albă, faţă de soiul Jiana, care era o populaţie locală obţinută de cadrele didactice de la Universitatea din Craiova, cu tegument maro şi care dădea un aspect neplăcut mâncărurilor. Fasoliţa este de apreciat pentru că are acelaşi conţinut de proteine ca şi fasolea şi, în plus, este bogată în aminoacizi esenţiali. Colegii amelioratori din staţiune au reuşit să omologheze două soiuri de arahide cu potenţial de producţie foarte bun şi adaptate condiţiilor din zonă, cu calităţi deosebite. Necazul nostru este că nu au căpătat o răspândire foarte mare, aceasta din cauza faptului că tehnologia care se aplică nu este întru totul mecanizată. Au existat preocupări privind recoltarea mecanizată a arahidelor, dar rezultatele nu au fost pe măsura aşteptărilor. Ca nivel de producţie, la noile soiuri de arahide se pot obţine 3.000-3.500 de kilograme de păstăi la hectar, dar, chiar dacă a existat o colaborare cu fabricile de ciocolată, în România problema valorificării arahidelor nu este încă rezolvată.

Cultura putea să capete o extindere mai mare, atât la Dabuleni, cât şi în celelalte zone ale ţării unde există soluri nisipoase, dar nu au existat comenzi ferme pentru cantităţi de arahide şi contracte de preluare. Deşi pare uşor, nu este la îndemâna oricui să producă arahide, pentru că, începând de la prima problemă, respectiv asigurarea seminţei, acolo trebuie făcută o investiţie destul de importantă, iar tehnologia de cultură impune anumite restricţii. Pentru mine, în general, tot ceea ce se întâmplă aici, la Staţiunea Dăbuleni (aşa cum i se spune în zonă), este ca şi în cazul unei universităţi agricole: aşa cum se predau cunoştinţe studenţilor, aşa aţi predat dumneavoastră şi întreg colectivul de cercetători ai staţiunii locuitorilor acestor meleaguri cele mai noi şi mai moderne tehnologii de cultură. De aceea, în aceste condiţii, tot ceea ce putem să vă transmitem, în numele echipei „Agrimedia“, este sentimentul de mulţumire pentru tot ceea ce aţi făcut în această unitate de cercetare-dezvoltare timp de peste 10 ani, cât aţi condus staţiunea din postura de director, şi să vă asigurăm de tot respectul nostru pentru faptul că aţi muncit şi aţi trudit pe aceste soluri nisipoase, destul de grele, îndeplinindu-vă cu mare cinste şi cu mare drag meseria de inginer agronom. Desigur, nu am putut prezenta întreaga gamă a tematicii de cercetare a minunatului colectiv de cercetători ai staţiunii de la Dăbuleni. Am vrut decât să punctăm că activitatea de cercetare şi dezvoltare ştiinţifică agricolă românească trăieşte în continuare pe aceste meleaguri olteneşti, iar rezultatele obţinute situează gândirea românească alături, sau chiar mai sus, de tot ceea ce înseamnă agricultura performantă.

---

Florin Tecşilă, un fermier harnic

În drumurile noastre prin Ţara Romanaţiului şi împrejurimi, am avut bucuria să-l întâlnim direct în câmp pe Florin Tecşilă, fermier în ultimii patru ani, din comuna Călăraşi, judeţul Dolj, care a plantat pentru anul acesta, după cum spunea chiar el, o suprafaţă de 3,2 ha cu lubeniţe (pepene verde), 3 ha de porumb şi 2 ha de semănătură, dar şi o cultură de 300 de pomi fructiferi şi 1.000 de butaşi de viţă-de-vie.

Producţia la pepenele verde este de circa 70-80 de tone la hectar, cu răsad de pepene altoit adus din Grecia. Investiţia este destul de mare per hectar până la ora actuală, la momentul recoltării fermierul nostru a cheltuit aproximativ 20.000 de lei. „Doar pentru operaţiunea de recoltare sunt necesari, la suprafaţa pe care o exploatez, circa 10 oameni pe zi. Preţul de vânzare este destul de mic, din cauza concurenţei din piaţă cu importurile masive provenite din Grecia. Anul acesta, cultura de porumb este foarte bună, a plouat în perioada optimă, iar hibridul Olt folosit s-a comportat excepţional. Noi sperăm să recoltăm la porumb între 10 şi 12 tone/ha, datorită hibridului Olt.“

Cu dezamăgire în glas, fermierul ne-a precizat că „la pepene mai obţin un profit cât să reiau lucrările din toamnă, dar la porumb, nu“. Agricultura este o posibilitate pentru România de a depăşi momentele grele, dar numai în condiţiile în care Guvernul face ceva pentru agricultori, creează facilităţi ca în următorul an agricol să putem evolua mai mult.

---