De ce se cultiva rapita de toamna?

Uleiul de rapiţă a fost folosit din cele mai vechi timpuri în Orientul Îndepartat şi Mijlociu în alimentaţie şi pentru iluminat. În Evul mediu, rapiţa a pătruns în Europa (în ordine: Olanda, Germania, Franţa, Danemarca, Suedia, Polonia, Rusia), unde s-a extins mult în cultură, în special în zonele mai umede şi răcoroase (la nord de Alpi).

---

La sfârşitul secolului al XIX-lea, planta a pierdut din importanţă, fiind concurată de petrol, care oferea produse mai ieftine pentru ungere şi ardere şi de alte uleiuri vegetale în industria săpunurilor şi a margarinei. O expansiune foarte mare în cultura rapiţei de toamnă se constată în ultimii ani ai începutului de secol XXI. Uleiul de rapiţă, ca atare sau în urma transformărilor suferite prin hidrogenare, oxidare etc. are multe întrebuinţări în industria textilă, industria pielăriei, a vopselelor şi lacurilor, în industria poligrafică, a săpunurilor, la ungere etc. Uleiul rafinat se foloseşte în alimentaţie, în mod direct, sau la obţinerea margarinei. Turtele (făinurile de extracţie) au o bună valorificare ca furaj, fiind bogate în proteine. Cu privire la valoarea alimentară a uleiului şi turtelor de rapiţă, există ample cercetări legate de influenţa acizilor erucic şi eicosenoic, pe care o serie de specialişti agronomi şi în nutriţie îi consideră a avea influenţe negative ca: micşorarea apetitului, întârzieri în creştere, îmbolnăviri ale inimii, tiroidei, ficatului şi glandelor suprarenale. Încă nu exită probe concludente de îmbolnăvire la om din cauza consumului de ulei de rapiţă. Mai mult, o serie de cercetători consideră că uleiul de rapiţă poate duce la prelungirea vieţii şi la diminuarea frecvenţei bolilor de îmbătrânire, dacă acesta nu participă cu mai mult de 40% în structura calorică a raţiei. În Comunitatea Europeană s-au reglementat documentele care acceptă în alimentaţie numai uleiul şi margarina cu mai puţin de 5% acid erucic. Putem afirma că în multe ţări din Europa s-au obţinut hibrizi de rapiţă de toamnă care nu au mai mult de 1-2% acid erucic şi 3-4% acid eicosenoic. Totuşi, există ţări europene care menţin în cultură soiuri şi hibrizi de rapiţă bogate în acid erucic, folosite pentru valoarea lor industrială. Conţinutul de ulei la rapiţă de toamnă este mare, la numeroase soiuri fiind de peste 46%, iar la hibrizii recent omologaţi procentul creşte până la 48-50%, şi chiar peste. Noile creaţii, cu conţinut nul de acid erucic, au numai 38-41% ulei, având ca genitor o rapiţă furajeră. Calitatea uleiurilor este strâns legată de componenţa acizilor graşi. Acidul linoleic determină râncezirea oxidativă şi revenirea aromei iniţiale plăcute, de aceea un obiectiv important de ameliorare este reducerea proporţiei acestui acid. Acidul eicosenoic se caracterizează prin digestibilitate redusă, dar există şi soiuri şi hibrizi de rapiţă la care proporţia acestuia în ulei este neînsemnată (sub 3%). Pe de altă parte însă, folosind uleiul de rapiţă cu conţinut mare de acid eicosenoic în hrana obezilor, aceştia pierd din apetit şi ajung la o greutate normală, prin reducerea raţiei, fără senzaţia de a fi mâncat insuficient. Acidul erucic dă valoare energetică mare uleiului de rapiţă, dar are o absorbţie intestinală mai redusă. Socotit responsabil de unele consecinţe negative în alimentaţie, conţinutul în acid erucic a fost redus simţitor, obţinându-se acele soiuri şi hibrizi de tip LEAR, unele doar cu urme din acest acid (soiurile libere de acid erucic). Scăderea proporţiei de acid erucic şi eicosenoic duce la creşterea cantităţilor de acid oleic. Proteinele de rapiţă de toamnă au 95% din valoarea biologică a proteinelor din soia, cuprinzând toţi aminoacizii esenţiali (mai puţin lizina, dar mai multă metionină decât la soia). În general, cu cât creaţiile actuale sunt mai productive, iar seminţele mai bogate în ulei, cu atât soiurile şi hibrizii de rapiţă de toamnă sunt mai productive, iar seminţele mai bogate în ulei, cu atât sunt mai sărace în proteine, selecţia actuală urmărind în ultimii ani, în special, conţinutul de grăsimi şi calitatea acestora. Valoarea proteinei din rapiţa de toamnă este diminuată de prezenţa glicozidelor, care prin hidroliză, sub acţiunea enzimei mirozinază, duc la formarea de compuşi toxici cu sulf. De aici rezultă şi necesitatea de a păstra turtele şi făina de rapiţă în stare uscată. Conţinutul în glicozide este determinat de o serie de factori de mediu, între care proporţia de sulf din sol are un rol important. Seminţele şi turtele de rapiţă conţin cantităţi de celuloză de două ori mai mari decât cele de soia, precum şi o serie de steroli (între care specific este brassicasterolul), care nu diminuează însă valoarea rapiţei. Paiele de rapiţă sunt foarte economic folosite în industria plăcilor aglomerate (mai puţin în ultimul deceniu); silicvele pot fi utilizate ca furaj numai în combinaţie cu substanţe suculente. Extinderea în cultură a rapiţei de toamnă manifestată în ultima perioadă se explică însă şi prin multiplele avantaje, dintre care amintim: se seamănă şi se recoltează în afara campaniilor agricole aglomerate, permite mecanizarea completă şi folosirea aceloraşi sisteme de maşini ca şi la cerealele de toamnă, foloseşte şi valorifică foarte bine îngrăşămintele aplicate, este o excelentă premergătoare pentru grâul de toamnă, ridică fertilitatea solului prin cantitatea mare de resturi vegetale pe care le lasă în sol (sau pe sol, dacă nu primesc altă utilizare), este o foarte bună plantă meliferă, poate asigura venituri nete superioare celor obţinute la o producţie de grâu foarte ridicată, spre exemplu. Planta de rapiţă de toamnă permite îmbunătăţiri în procesul de ameliorare, în ultimele două decenii existând rezultate foarte bune în obţinerea de hibrizi de rapiţă de toamnă privind productivitatea, conţinutul în ulei, uniformitatea la coacere şi rezistenţa la scuturare, comportarea în perioada de iarnă, rezistenţa la boli şi dăunători etc. De asemenea, s-au obţinut rezultate meritorii privind pigmentarea redusă a tegumentului şi procentul mai mic de celuloză a seminţelor de rapiţă de toamnă. Cel mai important succes în ameliorarea rapiţei îl constituie obţinerea de soiuri şi hibrizi de rapiţă de primăvară, sărace atât în acid erucic, cât şi în glicozizi. În România, cultura de rapiţă s-a înfiinţat pe suprafeţe variabile de la o perioadă la alta, de exemplu, în perioada 1934-1938 s-au cultivat 41.500 de hectare, pentru ca în anul 1962, cultura să dispară în totalitate. Măsuri de extindere a culturii de rapiţă s-au luat după anul 1970; chiar dacă au existat ani în care fenomenul de secetă atmosferică şi secetă pedologică a diminuat din potenţialul productiv
al soiurilor de rapiţă (anul agricol 1973-1974), extinderea în cultură a rapiţei s-a făcut progresiv, ajungând în zilele actuale la suprafeţe importante. Extinderea în cultură a rapiţei (şi în special a rapiţei de toamnă) este legată de zonarea cât mai corectă a soiurilor şi hibrizilor actuali, pentru a asigura producţii mari şi foarte rentabile. Actualul preţ acordat producătorilor agricoli particulari fac ca această cultură să fie în preferinţele acestora, deoarece corelaţia dintre producţia obţinută şi rentabilitatea financiară a culturii este foarte favorabilă, permiţând reluarea ciclului productiv pentru noul an agricol. În sudul şi în vestul ţării, cultura de rapiţă de toamnă permite obţinerea, după recoltarea ei, a unei a doua culturi (de exemplu, de porumb boabe, cultivată în sistem irigat şi având un randament de până la 5.000 de kilograme de boabe la hectar). În condiţii de neirigare, cultura de rapiţă este o excelentă premergătoare pentru grâul şi orzul de toamnă. Randamentele care se obţin la această cultură, după aplicarea tehnologiei standard, se ridică facil la circa 2.300- 2.500 de kilograme la hectar, o producţie care, în condiţiile vânzării la un preţ corect, poate asigura obţinerea de profit bun pentru cultivarea în continuare a acesteia. Când se depăşeşte acest nivel de producţie, rapiţa de toamnă este la fel de competitivă, din punct de vedere economic, ca şi culturile de cereale păioase care au asigurat obţinerea unor producţii de 4.800-5.000 de kilograme la hectar. Cercetările întreprinse după anul 2000 au permis atingerea unor performanţe superioare la valorificarea uleiului de rapiţă, care poate fi folosit cu bune rezultate şi drept combustibil pentru maşini, cunoscut sub numele de biocombustibil. Având în vedere faptul că pentru extinderea acestor cercetări este nevoie de mari cantităţi de seminţe de rapiţă, suprafeţele pe care se cultivă şi se va cultiva rapiţa sunt în continuă expansiune, inclusiv producătorii agricoli particulari preferând (datorită preţului oferit la unitatea de greutate) să cultive rapiţă în detrimentul altor culturi tradiţionale. Trebuie însă menţionat şi prezentat corect faptul că această cultură poate fi rentabilă numai cu condiţia minimă ca întreaga tehnologie de cultivare specifică acestei culturi să fie aplicată întocmai şi la timp, conform indicaţiilor şi recomandărilor specialiştilor agronomi din zona de cultivare.
Victor VĂTĂMANU