Degenerarea cartofului

În cultura cartofului s-a constatat de mult timp că, în ciuda practicării unei agrotehnici corespunzătoare, cu toate condiţiile favorabile de mediu şi în cazul apariţiei moderate sau a lipsei de paraziţi vegetali şi animali, producţiile de tuberculi erau totuşi reduse. Fără a cunoaşte cauzele, se înregistra de la un an la altul o scădere progresivă a producţiei de cartof, fenomenul primind în practică denumirea de „degenerare“.

În prezent, prin degenerarea cartofului se înţelege un fenomen biologic complex, sub influenţa căruia producţia de tuberculi scade de la un an la altul, putând să ajungă chiar la dispariţia totală a unor soiuri. Acest fenomen este general, adică se manifestă cu intensitate mai mare sau mai mică în toate regiunile de cultură a cartofului şi la toate soiurile. În problema combaterii fenomenului de degenerare la cartof valoarea biologică a materialului folosit la plantare prezintă importanţă principală. Se poate aprecia, faţă de nivelul cunoştinţelor privind agrotehnica şi ameliorarea, că în prezent producţia cartofului rămâne dependentă numai de valoarea biologică a tuberculilor de sămânţă. Problema este destul de dificilă, deoarece tuberculii de sămânţă, în aparenţă complet sănătoşi, produc plante degenerate, plante a căror capacitate productivă este simţitor redusă. Studiile asupra explicării şi combaterii fenomenului degenerării la cartof, întreprinse încă de la începutul secolului al XX-lea, au demonstrat că degenerarea este determinată de factori climatici şi factori patologici de natură virotică. Teoria degenerării din cauza factorilor climatici („degenerarea climatică“) a fost elaborată mai întâi în Germania, degenerarea considerându-se consecinţă a tulburărilor bilanţului de apă din plante sau a unui complex de factori din mediul ambient. Condiţiile nefavorabile ar determina îmbolnăvirea fiziologică a plantelor şi creşterea predispoziţiei acestora pentru diferite maladii.

În regiunile sudice, cu veri călduroase, se obţin recolte bune de cartof numai dacă se foloseşte la plantat material de sămânţă produs în condiţii favorabile. Replantând însă tuberculi produşi în sud, producţiile de cartof scad simţitor, astfel că, după o repetare de 3-4 ani, recolta nu acoperă cantitatea de sămânţă folosită la plantare pentru aceeaşi suprafaţă. Analizându-se mai îndeaproape cauzele scăderii producţiei de cartof în sud, s-a ajuns la concluzia că din complexul de factori care alcătuiesc mediul, temperatura ridicată în perioada de formare a tuberculilor constituie cauza principală a degenerării climatice. Temperatura ridicată în perioada de formare a tuberculilor determină scurtarea repausului seminal şi, în consecinţă, trezirea mugurilor, fapt ce atrage după sine îmbătrânirea lor. Astfel de tuberculi plantaţi în anul următor produc plante degenerate. Unii cercetători menţionează că degenerarea cartofului este provocată de tulburarea metabolismului plantelor, fiind determinate de temperaturile ridicate din timpul perioadei de vegetaţie, de insuficienţa umidităţii şi de o agrotehnică necorespunzătoare. Referindu-se la fenomenul degenerării climatice a cartofului în condiţii nefavorabile, Fabiani menţionează că în realitate se înregistrează un „dezacord“ între soiul cultivat şi factorii de mediu. În asemenea cazuri se înregistrează o vigoare vegetativă redusă a întregii plante, care se manifestă prin obţinerea de tuberculi care produc colţi filoşi („filozitate“). Tuberculii cu metabolismul alterat sau cu colţii slabi produc plante mai mult sau mai puţin slabe, dau naştere la o întreagă gamă de nanisme. Studiile asupra degenerării virotice a cartofului s-au dezvoltat pe măsură ce s-au dezvoltat cunoştinţele despre bolile vitotice. Teoria degenerării cartofului din cauza virozelor a fost abordată mai întâi în Olanda şi America, apoi cercetările s-au extins în toate ţările mari cultivatoare de cartof. În prezent, toţi cercetătorii sunt de acord că principala cauză a degenerării cartofului o constituie bolile virotice.

Pentru condiţiile din România au importanţă: virusul Y al cartofului şi virusul răsucirii frunzelor la cartof, considerate „viroze grave“, deoarece determină reducerea capacităţii de producţie cu peste 80% în numai câţiva ani. Virusul X al cartofului contribuie la reducerea capacităţii de producţie cu circa 50% şi, în plus, deteriorează valoarea comercială prin creşterea însemnată a procentului de tuberculi mici, precum şi valoarea industrială prin reducerea conţinutului de substanţă uscată. Alte virusuri (virusul A, virusul M, virusul S) produc pierderi de 5-30% (viroze uşoare). Sunt numeroase alte virusuri care afectează plantele de cartof într-o măsură mai mare sau mai mică şi care contribuie la procesul de degenerare.

Soiurile de cartof manifestă sensibilitate mai mare sau mai mică faţă de procesul de degenerare. Din acest punct de vedere sunt stabilite cinci clase de degenerare, luând în considerare rezistenţa faţă de „virozele grave“ (virusul Y şi virusul răsucirii frunzelor) şi diferenţele în rata anuală de răspândire a acestora. Rezistenţa la degenerare descreşte de la clasa I spre clasa V. Plantele de cartof sunt infectate de viroze prin intermediul afidelor (Myzus persicae ş.a.) sau prin contact direct între plantele sănătoase şi cele bolnave. Când tulpinile încep să se îngălbenească, virusurile trec în tuberculi care, astfel infectaţi, produc în anul următor plante degenerate, deşi ei nu prezintă simptome de boală. Stabilindu-se infecţiile cu viroze drept cauză principală a fenomenului degenerării cartofului, s-au elaborat importante măsuri de prevenire, care se aplică astăzi cu multă rigurozitate în procesul producerii materialului de plantare. Virozele cartofului nu pot fi combătute prin metode curative. Toate măsurile aplicate în sistemul de producere a materialului de plantare „liber de viroze“ au caracter profilactic. Boala nu se observă pe tubercul şi deci nu pot fi eliminaţi tuberculii bolnavi din materialul de plantare.

Fiind unanim recunoscute, bolile virotice ale procesului de degenerare a soiurilor de cartof şi importanţa materialului seminal „liber de viroze“ pentru menţinerea potenţialului de producţie a soiurilor s-a instituit, pe baza unor profunde cercetări, un riguros sistem de producere a cartofului pentru sămânţă, sistem care, în rezumat, cuprinde următoarele elemente mai importante: producerea cartofului de sămânţă (baza superelitei, superelita şi elita) în zone închise, teritorii delimitate de obstacole naturale şi cordoane de protecţie în care sunt asigurate cele mai bune condiţii (foarte favorabile) pentru vegetaţia plantelor fără surse de infecţie cu boli virotice şi „fără“ afide transmiţătoare de viroze; continuarea procesului de producere a materialului seminal I1 şi I2 în afara zonelor închise, în fiecare judeţ, pe cele mai favorabile suprafeţe, în condiţii de irigare, acolo unde precipitaţiile nu asigură cerinţele cartofului; practicarea pe loturi semincere a tehnologiei specifice şi optime de cultivare, pentru a se produce plante viguroase, în stadiu avansat de creştere cu însuşirea de „rezistenţă de vârsta la infecţii“, înainte de zborul maxim al afidelor şi care să asigure un număr cât mai mare de tuberculi la cuib, de dimensiuni cerute de cartoful de sămânţă; păstrarea cartofului de sămânţă la temperaturi scăzute pentru a evita „degenerarea din timpul păstrării“, determinate de temperaturi ridicate, prin care se scurtează perioada de incubaţie, tuberculii producând în această situaţie colţi filoşi; reînnoirea cartofului de sămânţă anual, la 2 sau 3 ani, pe zone de reînoire, zone stabilite în funcţie de condiţiile de degenerare ale cartofului. În România, zonele închise pentru producerea cartofului de sămânţă se extind pe circa 25 mii hectare, în judeţele Braşov, Covasna, Harghita, Suceava, Botoşani, Bacău şi Neamţ.

La baza producerii cartofului pentru sămânţă în zonele închise stă materialul clonal liber de boli virotice, produs prin selecţie clonală individuală într-o perioadă de 5 ani şi 3 ani de selecţie în masă vegetativă. Clonele A, B, C (anii 1, 2, 3) se înmulţesc în interiorul zonelor închise numai la munte, la mare altitudine, unde nu există nici surse de infecţie cu boli virotice şi nici afide transmiţătoare (vectori) de viroze. Clonele D şi E se produc în aceleaşi condiţii, dar, din lipsă de suprafeţe şi în depresiuni intramontane, pe cât posibil în cele mai bune condiţii din interiorul zonelor închise. În anii 1-5 (clonele A-E) se obţine baza superelită a cartofului pentru sămânţă. Înmulţirea bazei superelită continuă în zonele închise, obţinându-se astfel sămânţa superelită şi elită (anii 6, 7). Procesul de înmulţire continuă cu I1 şi, dacă situaţia o cere, cu I2 în fiecare judeţ, în afara zonelor închise, obligatoriu în condiţii de irigare acolo unde precipitaţiile nu asigură condiţii optime de vegetaţie ale plantelor şi numai pe cele mai favorabile suprafeţe. În general, în procesul de producere a materialului de înmulţire la cartof, indiferent de zona de degenerare, plantele trebuie ferite de orice stres (temperatură, umiditate, boli, nutriţie etc.). De regulă, stresul nu este vizibil în anul de producţie în care a avut loc, ci în anul următor, cu pagube „nebănuit“ de mari. Pagubele se amplifică, întrucât dintr-un hectar lot semincer se plantează în anul al doilea 5-8 hectare. Materialul de plantare rezultat din sistemul de producere elaborat şi condus de cercetătorii de la Braşov în zone favorabile cartofului numai în condiţii de irigare (zona climatic favorabilă soiurilor timpurii), are practic aceeaşi valoare biologică cu materialul produs în zone foarte favorabile - zone închise. Această constatare deschide posibilitatea ca fiecare zonă de cultură a cartofului să-şi asigure necesarul de „sămânţă“ din înmulţirea „seminţei“ elită. Rezultatele experimentale scot în evidenţă că solurile nisipoase, precum cele din stânga Jiului, cu capacitate redusă de reţinere a apei şi care au de fapt temperaturi mai ridicate decât alte soluri, nu se recomandă pentru producerea cartofului de „sămânţă“ în afară zonelor închise.

Dintre elementele specifice tehnologiei de cultivare a cartofului pentru sămânţă menţionăm câteva: izolarea în spaţiu de orice sursă de infecţie virotică; revenirea culturii pe aceeaşi suprafată numai după 4-5 ani, în acest interval de timp fiind distrusă samulastra de cartof, sursa de infecţie pentru cultura seminceră; în rotaţie se au în vedere ca premergătoare, în primul rând, grâul de toamnă şi plante furajere (trifoi, ierburi); nu fac parte din asolament sfecla de zahăr (rădăcini, samânţă), inul, guliile furajere, morcovul; toate lucrările solului, inclusiv biloanele, se execută vara şi toamna anului precedent, asigurânduse astfel condiţiile pentru plantatul cât mai timpuriu primăvara următoare; folosirea unor cantităţi mai reduse de azot (100-140 kg/ha), mai mari de fosfor (150-180 kg/ha) şi moderate de potasiu (80 kg/ha), printr-o fertilizare specifică urmărind grăbirea procesului de tuberizare şi obţinerea unui număr mai mare de tuberculi la cuib, dar de dimensiuni mai mici, corespunzătoare cartofului pentru sămânţă; dacă se foloseşte gunoi de grajd, acesta trebuie să fie bine fermentat; în funcţie de dozele de gunoi de grajd administrate, îngrăşămintele minerale se reduc cu circa 40%; plantarea timpurie (şi pe cât posibil cu material încolţit), pentru a se obţine plante viguroase până la zborul masiv al afidelor şi o tuberizare cât mai timpurie, pentru a obţine producţii ridicate până la extirparea vrejilor; densitatea culturii, de regulă mai mare în comparaţie cu densitatea la culturile pentru consum, pentru a obţine la cuib un procent cât mai mare de tuberculi, cu dimensiunile specifice cartofului pentru sămânţă.

Victor VĂTĂMANU