Efectul aplicării îngrăşămintelor organice şi a microelementelor în cultura de lucernă

Gunoiul de grajd este un îngrăşământ organic complex, după cum prezintă I.Moga şi colaboratorii. Azotul din gunoiul de grajd se află sub formă organică şi este eliberat în compuşi minerali în procesul de descompunere; fosforul se găseşte, deopotrivă, sub formă organică şi minerală în raporturi egale, iar potasiul mai ales sub formă solubilă în apă (Cooke).

În general, se poate aprecia că o vacă bine hrănită elimină anual prin dejecţii două tone de substanţă uscată, care conţine N 63, P 23 (P2O5), K 115 (K2O) şi Ca 47 (CaO). Este bine cunoscut rolul important pe care îl are fertilizarea cu gunoi de grajd în sporirea fertilităţii solului, evidenţiată, în principal, prin sporul de elemente nutritive şi prin ameliorarea însuşirilor fizice, biochimice şi biologice (Hulpoi, Borlan şi Hera, Moga). Gunoiul de grajd este o hrană foarte eficientă pentru microorganismele din sol, care în cazul fertilizării organice se înmulţesc rapid, fenomen biologic care contribuie şi la mobilizarea rezervelor solului; pe de altă parte, în aceste condiţii se degajă o cantitate mare de bioxid de carbon care în contact cu apa contribuie la solubilizarea substanţelor nutritive din particulele de schelet ale solului (Rahr). Folosirea gunoiului de grajd, în cazul lucernei, prezintă unele particularităţi, care s-au desprins din cercetările întreprinse în experienţele staţionare de lungă durată. Gunoiul de grajd este foarte bine valorificat de către lucernă pe solurile acide, unde la doza de 60 de tone/hectar sporul mediu de producţie a fost de 31-133%; în aceste condiţii, doza de 40 tone/hectar apare mai eficientă economic. Pe cernoziomuri lucerna valorifică modest gunoiul de grajd, sporurile de producţie fiind mici, chiar şi la dozele mari folosite frecvent. Lucerna cultivată în amestec cu golomăţ valorifică puţin mai bine gunoiul de grajd decât lucerna cultivată în cultură pură. Rezultate similare au fost obţinute în toate zonele favorabile de cultură ale lucernei (Moga şi colaboratorii). Este interesant faptul că pe un cernoziom administrarea gunoiului de grajd pe cuvertură, pe parcursul sezonului rece, are eficienţă egală cu gunoiul încorporat sub arătură; rezultate asemănătoare au fost obţinute şi pe luvisolul albic de la SCDA Albota. Gunoiul de grajd se poate administra pe cuvertură numai dacă este bine fermentat, când se poate împrăştia uniform. Diagrama valorificării gunoiului de grajd în cazul lucernei cultivate în cultură pură sau în amestec cu golomăţ este diferită de cea întâlnită la plantele anuale. În primii doi ani se valorifică aproximativ jumătate din sporul total, iar în continuare sporul este de 17-20% în anii III-IV şi de numai 10% în anul V după administrare. În afară de efectul direct al gunoiului de grajd în asigurarea recoltei, un rol deosebit de important îl are şi efectul acestuia asupra unor indici agrochimici şi agrofizici ai solului. În acest sens, sunt edificatoare rezultatele cercetărilor efectuate pe cernoziomul de la Fundulea, unde fertilizarea organică a fost urmărită pe parcursul a peste 20 de ani. În acest interval aplicarea gunoiului de grajd în doze de 130, 260 şi 390 t/ha a condus la creşterea însemnată a conţinutului solului în humus, cu o rată la tona de gunoi de 1,6-1,8 mii de procente; aici se înglobează şi efectul lucernei care a ocupat terenul peste cinci ani. Aceste cercetări au reliefat faptul că în condiţiile în care s-a experimentat, pentru a se menţine potenţialul de fertilitate al solului, ar trebui să se administreze anual 11-12 tone/hectar de gunoi de grajd când lucerna nu este introdusă în asolament şi 8-9 tone/hectar când lucerna ocupă 4-5 ani din anii experimentaţi; când pe un fond de fertilizare organică se aplică şi îngrăşăminte azotate, nu se înregistrează scăderi sesizabile ale conţinutului solului în humus, cum se întâmplă când se folosesc în exclusivitate îngrăşăminte chimice. Fertilizarea cu gunoi de grajd conduce la sporirea însemnată a conţinutului solului în fosfor mobil, acesta crescând de la 7 miligrame/100 grame, în varianta fără gunoi, la 14 miligrame la 100 de grame la doza economică de gunoi. Administrarea îngrăşămintelor azotate pe un fond de fertilizare organică nu a influenţat semnificativ scăderea conţinutului solului în fosfor mobil. Administrarea timp îndelungat a gunoiului de grajd a îmbunătăţit şi conţinutul solului în potasiu mobil, care, în varianta cu doze mari de gunoi, atinge 22 miligrame la 100 grame de sol; sub influenţa dozelor mari de îngrăşăminte azotate, pe un fond de fertilizare organică, conţinutul solului în potasiu mobil a scăzut uşor, dar nesemnificativ. Din aceleaşi cercetări s-a constatat că sub influenţa îngrăşămintelor organice, administrate la intervale de 4-5 ani pe parcursul unei perioade lungi de timp, a crescut puternic permeabilitatea solului, iar stabilitatea structurală a acestuia a fost influenţată şi ea pozitiv şi, în consecinţă, indicele sintetic agrofizic înregistrează o creştere evidentă. Ţinând seama de rezultatele experimentale obţinute în ansamblul lor, în cadrul proiectelor de cercetare agricolă, se poate afirma că fertilizarea organică este necesară pe toate tipurile de sol, dar mai ales pe soluri acide şi pe suprafeţe irigate. Pe luvisoluri şi pe soluri brun-roşcate este de dorit ca administrarea gunoiului de grajd să se facă plantei premergătoare lucernei, situaţie în care aceasta beneficiază de condiţii mai favorabile de vegetaţie, în situaţia în care se reduc eforturile economice pentru folosirea îngrăşămintelor chimice. Pe cernoziomuri, gunoiul de grajd este valorificat mai eficient când este aplicat plantelor anuale, lucerna urmând în rotaţie în anul III, după administrare. Aplicarea gunoiului de grajd bine fermentat pe cuvertură, pe parcursul sezonului rece, este o modalitate eficientă de valorificare de către lucernă, mai ales pe solurile sărace în materie organică. Dozele cele mai eficiente de gunoi de grajd sunt de 35-40 tone/hectar în cultura neirigată şi 60-80 tone/hectar în regim irigat.

Efectul microelementelor

În afară de macroelemente, lucerna exportă şi cantităţi importante de microelemente. După Meriaux, exportul de microelemente este variabil, fiind dependent, în primul rând, de bogăţia solului în microelemente solubile. La o producţie de substanţă uscată de 11-13 tone/hectar, lucerna exportă 94-451 kilograme sulf, 8-37 kilograme mangan, 90-238 kilograme fier, 8-18 kilograme cupru şi 0,02-0,19 kilograme cobalt (Meriaux). Cartări ale solurilor, sub aspectul conţinutului acestora în microelemente, s-au făcut destul de sporadic, în timp ce cercetări sistematice referitoare la reacţia lucernei la microelemente sunt în desfăşurare într-o permanenţă accentuată. Sandulache, investigând principalele tipuri de sol din România, în domeniul conţinutului stratului arabil în unele microelemente, reliefează prezenţa zincului, cuprului, manganului şi borului în cantităţi îndestulătoare; se apreciază că, în general, conţinutul solurilor în microelemente descreşte dinspre cernoziomuri înspre luvisoluri (cu excepţia manganului, care variază în limte mai înguste). Dincă şi Câmpeanu, experimentând pe un sol brun-roşcat, nu constată sporuri de producţie la lucernă, sub influenţa borului, molibdenului şi zincului administrate extraradicular; în schimb, microelementele aplicate au condus la îmbunătăţirea calităţii nutreţului, atât prin creşterea conţinutului în azot total, fosfor, cât şi prin creşterea semnificativă a conţinutului în proteină pură, lizină şi carotenoizi. Efectul cel mai marcant asupra îmbunătăţirii valorii calitative l-a avut molibdenul şi zincul. Covrig, experimentând pe un cernoziom cambic, nefertilizat, costata reacţia pozitivă a lucernei la zinc (spor 17%), mangan (spor 12%) şi sulf (spor 11%), folosirea combinată a zincului, sulfului şi manganului a avut un efect marcant asupra producţiei (spor 26%). Când însă lucerna a fost cultivată pe un fond de îngrăşăminte minerale, reacţia la microelemente a fost estompată. Sunt deosebit de interesante şi rezultatele cercetărilor întreprinse de Dincă şi Tăbăcari pe un sol brun-roşcat, care reliefează efectul îngrăşămintelor aplicate lucernei, asupra conţinutului plantelor în microelemente şi relaţiile existente între exportul de azot total, fosfor, potasiu şi exportul de macroelemente. După aceste date, îngrăşămintele cu azot şi fosfor aplicate lucernei au sporit conţinutul plantelor în mangan şi bor. Cu cât exportul de azot, fosfor şi potasiu a fost mai mare, cu atât a crescut mai mult şi exportul de microelemente; o dată cu creşterea conţinutului plantelor în bor şi mangan, s-a modificat şi conţinutul în celuloză, în sensul scăderii acesteia. Cercetările întreprinse până acum nu pot permite emiterea unor concluzii valabile cu privire la necesitatea aplicării microelementelor la lucernă, pe diferite tipuri de sol. Un fapt este sigur şi anume că, pe măsură ce se practică o agricultură mai intensivă, în aceeaşi măsură va creşte şi exportul de microelemente. În aceste condiţii, ne putem aştepta în viitorul apropiat la o reacţie a lucernei la anumite microelemente. Cercetările care sunt în curs de realizare vor da răspunsuri utile cu privire la oportunitatea folosirii microelementelor în funcţie de gradul de intensivizare, de tipul de sol, dar şi de alte elemente ce contribuie la formarea recoltei. Până la primirea acestor răspunsuri apreciem că fertilizarea cu gunoi de grajd, alături de rezervele solului, constituie sursa ce mai valoroasă de asigurare a lucernei şi cu microelemente. Nu trebuie neglijat faptul că unele îngrăşăminte chimice conţin şi microelemente. De exemplu, superfosfatul simplu, folosit în doză de 450 kilograme/hectar (72 kilograme/hectar P2O5), conţine 22 grame de cupru, 5 grame de mangan, 0,8 grame de molibden şi 67 grame de zinc (Cooke).

Victor VĂTĂMANU