Efectul îngrăşămintelor azotate, fosfatice şi potasice asupra culturii de lucernă

Aspectele referitoare la exigenţele lucernei faţă de fertilizarea cu îngrăşăminte azotate, fosfatice şi potasice sunt destul de bine conturate în literatura de specialitate, după cum prezintă I. Moga şi colaboratorii.

Fertilizarea lucernei cu azot este una dintre problemele mult dezbătute în literatura de specialitate. Cu toate progresele făcute, rezultatele obţinute în diverse condiţii ecologice sunt destul de contradictorii. În timp ce unii autori consideră că lucerna nu reclamă un aport de azot, acesta fiind produs la nivelul necesarului pe cale biologică, alţi autori scot în evidenţă necesitatea fertilizării diferenţiate în funcţie de nivelul de fertilizare a plantei premergătoare, de aprovizionare a solului cu apă, de conţinutul solului în humus şi azot etc. (Blanc). Se apreciază că în cazul cultivării lucernei în amestec cu graminee perene intervenţia cu îngrăşăminte azotate este eficientă, doza variind în funcţie de ponderea de participare a gramineei la alcătuirea amestecului. (Pfitzenmayer, Plancquaert) Rezultatele experimentale obţinute în România în domeniul fertilizării lucernei cu îngrăşăminte azotate sunt interesante şi permit desprinderea unor idei care ajută la folosirea mai eficientă a acestor îngrăşăminte. Lucerna, cultivată în experienţe staţionare de lungă durată în zone favorabile de culură, înregistrează, sub influenţa îngrăşămintelor azotate, sporuri moderate de producţie; luând în consideraţie rezultatele pe unităţi de cercetare, s-a constatat că aceste sporuri nu sunt legate atât de tipul de sol, ci mai ales de numărul de ani de când varianta-martor nu a mai fost fertilizată. Pe cernoziomurile din sudul ţării, experimentările au demonstrat că atunci când pe parcursul verii se înregistrează frecvente perioade de secetă, care stânjenesc activitatea bacteriilor de nodozităţi, fertilizarea coasei I cu doze mici de azot (N 30-35), când la desprimăvărare solul este bine aprovizionat cu apă, conduce la obţinerea unor sporuri eficiente de recoltă. Alte cercetări, întreprinse în zona solurilor acide, permeabile, au reliefat faptul că în aceste condiţii dozele moderate de azot au ca efect obţinerea unor sporuri însemnate de producţie. Când lucerna a fost cultivată în regim irigat, reacţia plantelor la fertilizarea cu îngrăşăminte azotate este mai modestă decât în condiţii naturale. Acest fapt se poate explica prin condiţiile mai favorabile de umiditate întâlnite pe parcursul perioadei de vegetaţie, care permit o asimilare mai bună a azotului pe cale simbiotică şi o intensificare a nitrificării în stratul superior al solului. Pe de altă parte, lucerna, având un sistem radicular profund, valorifică eficient azotul levigat în straturile mai adânci ale solului (120-200 cm), aplicat pe parcursul anilor în care s-au cultivat plante anuale, fertilizate cu doze corespunzătoare de azot. În linii generale, câteva elemente pot ghida în aprecierea necesităţii intervenţiei cu îngrăşăminte azotate şi în stabilirea dozelor în cazul lucernei în cultură pură. Cu cât un sol este mai bogat în humus şi în azot total, cu atât intervenţia cu îngrăşăminte azotate nu se justifică. Excepţie de la această regulă face cazul în care condiţiile climatice din cursul verii sunt secetoase, iar administrarea la desprimăvărare a unei doze mici de azot (N 30-35) poate fi benefică. O situaţie similară se poate întâlni şi atunci când apa a fost în exces o perioadă oarecare de timp, caz în care activitatea bacteriilor de nodozităţi este stânjenită; în aceste condiţii, un aport moderat de îngrăşăminte azotate (N 30-35) poate să fie eficient. Un alt criteriu pentru aprecierea necesităţii fertilizării lucernei cu azot este pH-ul solului, care cu cât este mai scăzut, cu atât bacteriile de nodozităţi au o activitate mai slabă; prin amendare, se creează condiţii favorabile pentru bacteriile de nodozităţi, iar administrarea unor doze moderate de azot (N 30-40) se justifică. Pe solurile cu un conţinut mai modest în humus (sub 2%) şi azot total, nivelul de fertilizare a plantelor premergătoare este un criteriu util în aprecierea necesităţii folosirii îngrăşămintelor azotate pentru lucernă. În cazul în care plantele premergătoare au beneficiat de doze de azot care au depăşit exportul pentru recolta produsă, fertilizarea lucernei cu îngrăşăminte azotate nu se justifică; când s-au folosit doze mici de azot pentru plantele premergătoare şi rezerva de apă la desprimăvărare este relativ mare, intervenţia cu doze moderate de azot pentru lucernă este eficientă. Când plantele premergătoare au beneficiat de o fertilizare cu îngrăşăminte organice, administrarea îngrăşămintelor azotate pentru lucernă nu este necesară. În situaţia în care se decide folosirea îngrăşămintelor azotate, pentru a nu stânjeni activitatea bacteriilor simbiotice, aplicarea acestora este de dorit să se facă cu 2-3 săptămâni înainte de semănat, pentru anul I de vegetaţie, şi pe sol îngheţat (pe parcursul lunii februarie) în anii următori. În regim irigat, în zonele favorabile de cultură pentru lucernă, folosirea îngrăşămintelor azotate nu conduce la sporirea producţiei, dar pot stimula buruienile azotofile care scot din competiţie lucerna şi reduc valoarea nutritivă a furajului produs. Pajiştile constituite din lucernă (70%) şi golomăţ (30%), cultivate în regim neirigat pe cernoziomuri sau pe soluri brune luvice permeabile, amendate, valorifică mai eficient îngrăşămintele azotate decât lucerna în cultură pură. Aceste amestecuri cultivate în zona cernoziomurilor în regim irigat reacţionează mai pronunţat la aplicarea îngrăşămintelor cu azot când semănatul s-a făcut la desprimăvărare decât atunci când s-a însămânţat la începutul toamnei; acest fapt se poate explica prin condiţiile mai favorabile de vegetaţie, întâlnite când semănatul se face la începutul toamnei, care sunt în concordanţă cu exigenţele biologice ale plantelor, motiv pentru care asimilarea azotului pe cale simbiotică se face mai bine. Ţinând seama de aceste rezultate, considerăm ca optimă intervenţia cu doze moderate de azot (N 50-60) la amestecul format din lucernă (60-80%) şi golomăţ (20-40%), mai ales pe soluri al căror conţinut în humus este mai mic de 2,2-2,5%; în acest caz, administrarea îngrăşămintelor azotate se face înainte de semănat cu 2-3 săptămâni, iar în anii următori, pe sol îngheţat, înainte de pornirea plantelor în vegetaţie (luna februarie); aplicarea îngrăşămintelor azotate pentru coasele următoare nu se justifică decât în situaţia în care, din anumite motive, ponderea de participare a gramineei la producţia de masă vegetală este mai mare de 45-50%, când aplicarea unor doze mici (N 30-40) după recoltarea coaselor I-II conduce la obţinerea unor sporuri eficiente. Pe cernoziomuri, pe soluri aluvionare şi pe soluri brun-roşcate cu pH de peste 6,2 este de dorit să nu se folosească îngrăşăminte azotate când plantele se dezvoltă echilibrat şi se păstrează un raport relativ constant între componente pe tot parcursul perioadei de cultură, iar azotul produs pe cale simbiotică de lucernă satisface în bună parte exigenţele şi pentru golomăţ; în această situaţie perenitatea culturii creşte cu un an. În timp ce unii autori apreciază că lucerna nu reclamă un aport însemnat de îngrăşăminte fosfatice şi potasice, acestea fiind prelevate din sol, din formele mai greu solubile (Pfitzenmeyer, Plancquaert), alţi autori scot în evidenţă necesitatea fertilizării diferenţiate în raport cu conţinutul solului în fosfor mobil şi potasiu schimbabil, de nivelul de fertilizare a plantelor premergătoare, de pH-ul solului etc. Considerăm ca foarte utile rezultatele experimentale obţinute în ultimele decenii în domeniul fertilizării lucernei cu îngrăşăminte fosfatice şi potasice în cadrul reţelei Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice Bucureşti. În primul rând, este necesar a se preciza exportul mare de fosfor, dar mai ales de potasiu, azot şi calciu care se înregistrează la lucernă; exportul specific per tona de substanţă uscată este variabil şi este dependent de nivelul dozei de fosfor administrate. Experimentările efectuate în primii ani după începerea organizării experienţelor staţionare, în zonele favorabile de cultură ale lucernei (cernoziomuri, brun-roşcate cu pH de peste 6,2), evidenţiază o reacţie slabă sau moderată la fertilizarea cu îngrăşăminte fosfatice şi  nu se remarcă nici o reacţie la intervenţia cu îngrăşăminte potasice. O situaţie similară s-a observat şi în cazul cultivării lucernei în amestec cu golomăţ. (Moga şi colaboratorii) O analiză mai atentă a datelor experimentale atrage atenţia asupra faptului că în anumite situaţii lucerna reclamă doze mari de îngrăşăminte fosfatice, în timp ce în alte situaţii sporurile sunt mici, puţin economice. Găsirea unor explicaţii ştiinţifice ale acestor stări de lucruri a constituit obiectul unor cercetări desfăşurate pe parcursul unei perioade lungi de timp. Cercetările întreprinse în ultimele decenii au evidenţiat existenţa unor relaţii pozitive între conţinutul solului în fosfor mobil şi reacţia lucernei faţă de îngrăşămintele fosfatice. Această relaţie a putut fi pusă în evidenţă în experienţe staţionare de lungă durată, în care s-au creat niveluri foarte variabile ale conţinutului solului în fosfor mobil; de exemplu, pe cernoziomul cambic de la Fundulea, în varianta nefertilizată cu îngrăşăminte fosfatice o perioadă lungă de timp, conţinutul solului în fosfor mobil a scăzut până la 1,5-2 mg/100 g, în timp ce în variantele în care s-au aplicat doze anuale mari de fosfor solul a conţinut peste 10 mg fosfor mobil la 100 grame (în stratul 0-30 cm). Producţia cea mai economică s-a obţinut la conţinuturi de 8-10 mg fosfor mobil la 100 g de sol, iar prelucrarea datelor experimentale a condus la găsirea unui indice care este important în calcularea dozei de îngrăşăminte fosfatice. Prelucrarea datelor experimentale după metode matematice adecvate a permis elaborarea unei formule simple după care se poate aprecia necesarul de îngrăşăminte fosfatice, care este valabilă la nivel de parcelă: y = (a-b) x Dy, în care: y = doza de fosfor (P2O5) ce urmează a se administra la înfiinţarea lucernierei; a = conţinutul optim al solului în fosfor mobil la care se obţine producţia cea mai economică (în cazul lucernei 8-10 mg/100 g sol); b = conţinutul solului în fosfor mobil în parcela unde urmează a se însămânţa lucerna (după cartarea agrochimică); Dy = un indice rezultat din prelucrarea datelor experimentale (care este de 20-22). Formula prezentată, rezultând din prelucrarea datelor pe o perioadă lungă de timp, înglobează o serie de elemente cum sunt: potenţialul de producţie al speciei în condiţiile specifice de fertilizare, consumul specific, nivelul de fertilizare al plantelor premergătoare etc. Aşa cum se cunoaşte, pe măsura trecerii de la soluri cu reacţie slab acidă la soluri neutre şi apoi alcaline, solubilitatea fosfaţilor de calciu scade în mod pronunţat. Pentru a putea folosi formula de calcul şi pe solurile alcaline este necesar să se corecteze conţinutul solului în fosfor mobil, prin înmulţirea valorilor de cartare agrochimică (b) cu un factor de corecţie care este subunitar, scăzând cu 0,10-0,15 puncte pentru fiecare creştere a valorii pH cu 0,5 unităţi (caz în care factorul de corecţie este de 0,86-0,90 pentru un pH de 7,5, de 0,75-0,80 pentru pH de 8 etc.). Se cunosc şi alte formule de calcul al necesarului de îngrăşăminte fosfatice, care sunt mai complexe şi ţin seama de nivelul recoltei programate, de conţinutul solului în fosfor mobil, de nivelul de fertilizare a plantelor premergătoare, de pH etc. În situaţia în care nu se dispune de date de cartare agrochimică, se administrează anual doze de P 60-80 (P2O5) pe cernoziomuri, soluri aluvionare şi soluri brune cu pH de peste 6,2 şi P 100-110 pe soluri acide amendate, permeabile. În regim irigat, dozele de fosfor ce se administrează vor fi mai mari cu 20-25%. Iakobs şi Planquaert consideră că fosforul este valorificat în optim de lucernă când administrarea acestuia se face sub arătură, când este stimulată creşterea sistemului radicular. Cercetări recente efectuate la Fundulea la lucerna irigată au evidenţiat niveluri de producţie variabile sub influenţa modului de administrare a îngrăşămintelor fosfatice; dozele mici sau medii sunt valorificate mai eficient când aplicarea îngrăşămintelor fosfatice se face sub arătură, comparativ cu aplicarea pe cuvertură, fracţionat pe ani; când însă s-au utilizat doze mari, aplicarea lor pe cuvertură în mai multe reprize a avut drept efect obţinerea unor producţii mai mari şi mai constante, comparativ cu administrarea dozei integrale sub arătură. Pe solurile luvice permeabile, amendate, aplicarea îngrăşămintelor fosfatice pe cuvertură, fracţionat pe ani, este mai eficientă decât administrarea dozei în exclusivitate sub arătură. (Pop) Administrarea îngrăşămintelor potasice ridică probleme asemănătoare cu cele întâlnite la fosfor, cunoscută fiind relaţia existentă între conţinutul solului în potasiu mobil şi reacţia culturilor furajere perene la fertilizarea cu îngrăşăminte potasice. Cu excepţia solurilor acide, celelalte tipuri de sol sunt relativ bogate în potasiu mobil. Davidescu prezintă următoarele limite de interpretare ale conţinutului solului în potasiu mobil: sub 5 mg la 100 g sol = sol foarte sărac; 5-7 mg la 100 g sol = sol sărac; 7-10 mg la 100 g sol = sol mijlociu aprovizionat; 10-15 mg la 100 g sol = sol bogat; peste 15 mg la 100 g sol = sol foarte bogat. Luând în considerare rezultatele experimentale obţinute în diverse zone ecologice, apreciem că intervenţia cu îngrăşăminte potasice pentru lucernă este necesară pe solurile acide neamendate al căror conţinut în potasiu mobil este mai mic de 14-15 mg la 100 g de sol, calculul urmând a se face după formula indicată la fosfor, în care factorul din formulă este de 18-19 mg, iar coeficientul Dy este de 20-22. Epoca optimă a administrării îngrăşămintelor potasice este sub arătură, la înfiinţarea lucernierei, iar în anii următori pe cuvertură, pe parcursul sezonului rece.

Victor VĂTĂMANU