Aspectele referitoare la exigențele lucernei față de fertilizarea cu îngrășăminte azotate, fosfatice și potasice sunt destul de bine conturate în literatura de specialitate, după cum prezintă I. Moga și colaboratorii.
Fertilizarea lucernei cu azot este una dintre problemele mult dezbătute în literatura de specialitate. Cu toate progresele făcute, rezultatele obținute în diverse condiții ecologice sunt destul de contradictorii. În timp ce unii autori consideră că lucerna nu reclamă un aport de azot, acesta fiind produs la nivelul necesarului pe cale biologică, alți autori scot în evidență necesitatea fertilizării diferențiate în funcție de nivelul de fertilizare a plantei premergătoare, de aprovizionare a solului cu apă, de conținutul solului în humus și azot etc. (Blanc). Se apreciază că în cazul cultivării lucernei în amestec cu graminee perene intervenția cu îngrășăminte azotate este eficientă, doza variind în funcție de ponderea de participare a gramineei la alcătuirea amestecului. (Pfitzenmayer, Plancquaert) Rezultatele experimentale obținute în România în domeniul fertilizării lucernei cu îngrășăminte azotate sunt interesante și permit desprinderea unor idei care ajută la folosirea mai eficientă a acestor îngrășăminte. Lucerna, cultivată în experiențe staționare de lungă durată în zone favorabile de culură, înregistrează, sub influența îngrășămintelor azotate, sporuri moderate de producție; luând în considerație rezultatele pe unități de cercetare, s-a constatat că aceste sporuri nu sunt legate atât de tipul de sol, ci mai ales de numărul de ani de când varianta-martor nu a mai fost fertilizată. Pe cernoziomurile din sudul țării, experimentările au demonstrat că atunci când pe parcursul verii se înregistrează frecvente perioade de secetă, care stânjenesc activitatea bacteriilor de nodozități, fertilizarea coasei I cu doze mici de azot (N 30-35), când la desprimăvărare solul este bine aprovizionat cu apă, conduce la obținerea unor sporuri eficiente de recoltă. Alte cercetări, întreprinse în zona solurilor acide, permeabile, au reliefat faptul că în aceste condiții dozele moderate de azot au ca efect obținerea unor sporuri însemnate de producție. Când lucerna a fost cultivată în regim irigat, reacția plantelor la fertilizarea cu îngrășăminte azotate este mai modestă decât în condiții naturale. Acest fapt se poate explica prin condițiile mai favorabile de umiditate întâlnite pe parcursul perioadei de vegetație, care permit o asimilare mai bună a azotului pe cale simbiotică și o intensificare a nitrificării în stratul superior al solului. Pe de altă parte, lucerna, având un sistem radicular profund, valorifică eficient azotul levigat în straturile mai adânci ale solului (120-200 cm), aplicat pe parcursul anilor în care s-au cultivat plante anuale, fertilizate cu doze corespunzătoare de azot. În linii generale, câteva elemente pot ghida în aprecierea necesității intervenției cu îngrășăminte azotate și în stabilirea dozelor în cazul lucernei în cultură pură. Cu cât un sol este mai bogat în humus și în azot total, cu atât intervenția cu îngrășăminte azotate nu se justifică. Excepție de la această regulă face cazul în care condițiile climatice din cursul verii sunt secetoase, iar administrarea la desprimăvărare a unei doze mici de azot (N 30-35) poate fi benefică. O situație similară se poate întâlni și atunci când apa a fost în exces o perioadă oarecare de timp, caz în care activitatea bacteriilor de nodozități este stânjenită; în aceste condiții, un aport moderat de îngrășăminte azotate (N 30-35) poate să fie eficient. Un alt criteriu pentru aprecierea necesității fertilizării lucernei cu azot este pH-ul solului, care cu cât este mai scăzut, cu atât bacteriile de nodozități au o activitate mai slabă; prin amendare, se creează condiții favorabile pentru bacteriile de nodozități, iar administrarea unor doze moderate de azot (N 30-40) se justifică. Pe solurile cu un conținut mai modest în humus (sub 2%) și azot total, nivelul de fertilizare a plantelor premergătoare este un criteriu util în aprecierea necesității folosirii îngrășămintelor azotate pentru lucernă. În cazul în care plantele premergătoare au beneficiat de doze de azot care au depășit exportul pentru recolta produsă, fertilizarea lucernei cu îngrășăminte azotate nu se justifică; când s-au folosit doze mici de azot pentru plantele premergătoare și rezerva de apă la desprimăvărare este relativ mare, intervenția cu doze moderate de azot pentru lucernă este eficientă. Când plantele premergătoare au beneficiat de o fertilizare cu îngrășăminte organice, administrarea îngrășămintelor azotate pentru lucernă nu este necesară. În situația în care se decide folosirea îngrășămintelor azotate, pentru a nu stânjeni activitatea bacteriilor simbiotice, aplicarea acestora este de dorit să se facă cu 2-3 săptămâni înainte de semănat, pentru anul I de vegetație, și pe sol înghețat (pe parcursul lunii februarie) în anii următori. În regim irigat, în zonele favorabile de cultură pentru lucernă, folosirea îngrășămintelor azotate nu conduce la sporirea producției, dar pot stimula buruienile azotofile care scot din competiție lucerna și reduc valoarea nutritivă a furajului produs. Pajiștile constituite din lucernă (70%) și golomăț (30%), cultivate în regim neirigat pe cernoziomuri sau pe soluri brune luvice permeabile, amendate, valorifică mai eficient îngrășămintele azotate decât lucerna în cultură pură. Aceste amestecuri cultivate în zona cernoziomurilor în regim irigat reacționează mai pronunțat la aplicarea îngrășămintelor cu azot când semănatul s-a făcut la desprimăvărare decât atunci când s-a însămânțat la începutul toamnei; acest fapt se poate explica prin condițiile mai favorabile de vegetație, întâlnite când semănatul se face la începutul toamnei, care sunt în concordanță cu exigențele biologice ale plantelor, motiv pentru care asimilarea azotului pe cale simbiotică se face mai bine. Ținând seama de aceste rezultate, considerăm ca optimă intervenția cu doze moderate de azot (N 50-60) la amestecul format din lucernă (60-80%) și golomăț (20-40%), mai ales pe soluri al căror conținut în humus este mai mic de 2,2-2,5%; în acest caz, administrarea îngrășămintelor azotate se face înainte de semănat cu 2-3 săptămâni, iar în anii următori, pe sol înghețat, înainte de pornirea plantelor în vegetație (luna februarie); aplicarea îngrășămintelor azotate pentru coasele următoare nu se justifică decât în situația în care, din anumite motive, ponderea de participare a gramineei la producția de masă vegetală este mai mare de 45-50%, când aplicarea unor doze mici (N 30-40) după recoltarea coaselor I-II conduce la obținerea unor sporuri eficiente. Pe cernoziomuri, pe soluri aluvionare și pe soluri brun-roșcate cu pH de peste 6,2 este de dorit să nu se folosească îngrășăminte azotate când plantele se dezvoltă echilibrat și se păstrează un raport relativ constant între componente pe tot parcursul perioadei de cultură, iar azotul produs pe cale simbiotică de lucernă satisface în bună parte exigențele și pentru golomăț; în această situație perenitatea culturii crește cu un an. În timp ce unii autori apreciază că lucerna nu reclamă un aport însemnat de îngrășăminte fosfatice și potasice, acestea fiind prelevate din sol, din formele mai greu solubile (Pfitzenmeyer, Plancquaert), alți autori scot în evidență necesitatea fertilizării diferențiate în raport cu conținutul solului în fosfor mobil și potasiu schimbabil, de nivelul de fertilizare a plantelor premergătoare, de pH-ul solului etc. Considerăm ca foarte utile rezultatele experimentale obținute în ultimele decenii în domeniul fertilizării lucernei cu îngrășăminte fosfatice și potasice în cadrul rețelei Academiei de Științe Agricole și Silvice București. În primul rând, este necesar a se preciza exportul mare de fosfor, dar mai ales de potasiu, azot și calciu care se înregistrează la lucernă; exportul specific per tona de substanță uscată este variabil și este dependent de nivelul dozei de fosfor administrate. Experimentările efectuate în primii ani după începerea organizării experiențelor staționare, în zonele favorabile de cultură ale lucernei (cernoziomuri, brun-roșcate cu pH de peste 6,2), evidențiază o reacție slabă sau moderată la fertilizarea cu îngrășăminte fosfatice și nu se remarcă nici o reacție la intervenția cu îngrășăminte potasice. O situație similară s-a observat și în cazul cultivării lucernei în amestec cu golomăț. (Moga și colaboratorii) O analiză mai atentă a datelor experimentale atrage atenția asupra faptului că în anumite situații lucerna reclamă doze mari de îngrășăminte fosfatice, în timp ce în alte situații sporurile sunt mici, puțin economice. Găsirea unor explicații științifice ale acestor stări de lucruri a constituit obiectul unor cercetări desfășurate pe parcursul unei perioade lungi de timp. Cercetările întreprinse în ultimele decenii au evidențiat existența unor relații pozitive între conținutul solului în fosfor mobil și reacția lucernei față de îngrășămintele fosfatice. Această relație a putut fi pusă în evidență în experiențe staționare de lungă durată, în care s-au creat niveluri foarte variabile ale conținutului solului în fosfor mobil; de exemplu, pe cernoziomul cambic de la Fundulea, în varianta nefertilizată cu îngrășăminte fosfatice o perioadă lungă de timp, conținutul solului în fosfor mobil a scăzut până la 1,5-2 mg/100 g, în timp ce în variantele în care s-au aplicat doze anuale mari de fosfor solul a conținut peste 10 mg fosfor mobil la 100 grame (în stratul 0-30 cm). Producția cea mai economică s-a obținut la conținuturi de 8-10 mg fosfor mobil la 100 g de sol, iar prelucrarea datelor experimentale a condus la găsirea unui indice care este important în calcularea dozei de îngrășăminte fosfatice. Prelucrarea datelor experimentale după metode matematice adecvate a permis elaborarea unei formule simple după care se poate aprecia necesarul de îngrășăminte fosfatice, care este valabilă la nivel de parcelă: y = (a-b) x Dy, în care: y = doza de fosfor (P2O5) ce urmează a se administra la înființarea lucernierei; a = conținutul optim al solului în fosfor mobil la care se obține producția cea mai economică (în cazul lucernei 8-10 mg/100 g sol); b = conținutul solului în fosfor mobil în parcela unde urmează a se însămânța lucerna (după cartarea agrochimică); Dy = un indice rezultat din prelucrarea datelor experimentale (care este de 20-22). Formula prezentată, rezultând din prelucrarea datelor pe o perioadă lungă de timp, înglobează o serie de elemente cum sunt: potențialul de producție al speciei în condițiile specifice de fertilizare, consumul specific, nivelul de fertilizare al plantelor premergătoare etc. Așa cum se cunoaște, pe măsura trecerii de la soluri cu reacție slab acidă la soluri neutre și apoi alcaline, solubilitatea fosfaților de calciu scade în mod pronunțat. Pentru a putea folosi formula de calcul și pe solurile alcaline este necesar să se corecteze conținutul solului în fosfor mobil, prin înmulțirea valorilor de cartare agrochimică (b) cu un factor de corecție care este subunitar, scăzând cu 0,10-0,15 puncte pentru fiecare creștere a valorii pH cu 0,5 unități (caz în care factorul de corecție este de 0,86-0,90 pentru un pH de 7,5, de 0,75-0,80 pentru pH de 8 etc.). Se cunosc și alte formule de calcul al necesarului de îngrășăminte fosfatice, care sunt mai complexe și țin seama de nivelul recoltei programate, de conținutul solului în fosfor mobil, de nivelul de fertilizare a plantelor premergătoare, de pH etc. În situația în care nu se dispune de date de cartare agrochimică, se administrează anual doze de P 60-80 (P2O5) pe cernoziomuri, soluri aluvionare și soluri brune cu pH de peste 6,2 și P 100-110 pe soluri acide amendate, permeabile. În regim irigat, dozele de fosfor ce se administrează vor fi mai mari cu 20-25%. Iakobs și Planquaert consideră că fosforul este valorificat în optim de lucernă când administrarea acestuia se face sub arătură, când este stimulată creșterea sistemului radicular. Cercetări recente efectuate la Fundulea la lucerna irigată au evidențiat niveluri de producție variabile sub influența modului de administrare a îngrășămintelor fosfatice; dozele mici sau medii sunt valorificate mai eficient când aplicarea îngrășămintelor fosfatice se face sub arătură, comparativ cu aplicarea pe cuvertură, fracționat pe ani; când însă s-au utilizat doze mari, aplicarea lor pe cuvertură în mai multe reprize a avut drept efect obținerea unor producții mai mari și mai constante, comparativ cu administrarea dozei integrale sub arătură. Pe solurile luvice permeabile, amendate, aplicarea îngrășămintelor fosfatice pe cuvertură, fracționat pe ani, este mai eficientă decât administrarea dozei în exclusivitate sub arătură. (Pop) Administrarea îngrășămintelor potasice ridică probleme asemănătoare cu cele întâlnite la fosfor, cunoscută fiind relația existentă între conținutul solului în potasiu mobil și reacția culturilor furajere perene la fertilizarea cu îngrășăminte potasice. Cu excepția solurilor acide, celelalte tipuri de sol sunt relativ bogate în potasiu mobil. Davidescu prezintă următoarele limite de interpretare ale conținutului solului în potasiu mobil: sub 5 mg la 100 g sol = sol foarte sărac; 5-7 mg la 100 g sol = sol sărac; 7-10 mg la 100 g sol = sol mijlociu aprovizionat; 10-15 mg la 100 g sol = sol bogat; peste 15 mg la 100 g sol = sol foarte bogat. Luând în considerare rezultatele experimentale obținute în diverse zone ecologice, apreciem că intervenția cu îngrășăminte potasice pentru lucernă este necesară pe solurile acide neamendate al căror conținut în potasiu mobil este mai mic de 14-15 mg la 100 g de sol, calculul urmând a se face după formula indicată la fosfor, în care factorul din formulă este de 18-19 mg, iar coeficientul Dy este de 20-22. Epoca optimă a administrării îngrășămintelor potasice este sub arătură, la înființarea lucernierei, iar în anii următori pe cuvertură, pe parcursul sezonului rece.
Victor VĂTĂMANU
