Efectul secetei asupra conservării solului şi apei pe terenurile arabile în pantă, erodate

Terenurile agricole în pantă cu pericol de eroziune ocupă 43% din suprafaţa agricolă a ţării.

Datorită ponderii lor, precum şi potenţialul productiv, acestea au o importanţă deosebită în agricultura României, inclusiv în unele zone secetoase şi afectate de secetă. Dumitru Nistor consideră că cel mai important fenomen de degradare care afectează terenurile în pantă este eroziunea solului, care constituie procesul de desprindere şi transport al materialului de la suprafaţa solului, determinat şi influenţat de o serie de agenţi şi factori erozivi. De pe terenurile agricole ale României se pierd anual peste 100 de milioane de tone sol de cea mai bună calitate.

Se apreciază că în cele 24 de miliarde de tone de aluviuni care ajung în oceanele lumii sunt cuprinse 75 de milioane de tone de azot, fosfor şi potasiu provenit de pe terenurile agricole erodate. Din cauza faptului că o parte din apa de precipitaţii se scurge la suprafaţa solului şi ajunge în reţeaua hidrografică, fenomenul de secetă pe terenurile în pantă poate fi mai accentuat decât pe cele plane. Solul erodat creează dificultăţi reţelelor de circulaţie auto şi feroviară, reduce capacitatea de transport a reţelei hidrografice, prin colmatarea luncilor, creşte riscul inundaţiilor, micşorează capacitatea de depozitare a apei, a acumulărilor de suprafaţă, prin colmatare, contribuind în final la degradarea mediului înconjurător. Dintre zonele secetoase, Podişul Moldovei este unitatea geomorfologică în care seceta în interacţiune cu eroziunea provoacă pagube foarte mari agriculturii. Condiţiile de relief şi sursele de apă nu permit folosirea irigaţiei pentru acoperirea deficitului de umiditate, în consecinţă şi în viitor se va practica sistemul de agricultură fără irigaţie, producţia depinzând numai de precipitaţii. Grâul şi porumbul sunt culturile principale. Caracterul secetos al zonei este determinat nu numai de deficitul de precipitaţii, ci şi de relieful care diminuează eficienţa acestora, prin scurgerea de suprafaţă şi reducerea capacităţii de apă utilă a solului, ca efect al eroziunii în suprafaţă. Regimul hidrografic al solurilor situate pe versanţi este influenţat de scurgerea de suprafaţă. Volumul acesteia diminuează efectul precipitaţiilor asupra recoltei. Dintre factorii de risc privind scurgerea pe versanţi, cel climatic prezintă un interes deosebit. Majoritatea metodelor de calcul a volumului scugerii de suprafaţă au în vedere, ca indicator de risc, precipitaţiile în 24 de ore şi umiditatea solului anterioară evenimentului. Precipitaţiile succesive măresc volumul scurgerii. În urma cercetărilor efectuate la Staţiunea Perieni, coeficienţii de scurgere scad de la nivelul lunii mai, progresiv, până la nivelul lunii septembrie (în condiţii de ogor - 0,67% în luna mai până la 0,30% în luna septembrie; la cultura de porumb - 0,61% în luna mai, până la 0,00 în luna septembrie; la cultura de grâu - de la 0,14% în luna mai, până la 0,05 în luna septembrie). Cercetările efectuate în România şi în străinătate privind stabilirea unor indicatori climatici pentru estimarea riscului erozional sunt foarte numeroase şi se referă mai ales la eroziunea în suprafaţă. Ploile torenţiale produc pagube culturilor prin antrenarea seminţelor şi distrugerea plantelor. Volumul pagubelor depinde de nivelul agresivităţii pluviale, umiditatea solului anterioară scurgerii şi de protecţia pe care plantele o oferă solului, prin specificul lor şi tehnologia aplicată.

Raportul scurgere - secetă pe terenurile în pantă poate fi evidenţiată prin două componente, respectiv prin scurgerea lichidă şi secetă, precum şi prin influenţa provocată de scurgerea solidă (eroziune) asupra secetei.

Scurgerea lichidă de pe terenurile în pantă influenţează direct fenomenul de secetă, prin diminuarea permanentă a volumului de apă infiltrat, deci prin accentuarea deficitului de umiditate din sol în raport cu situaţia de pe terenurile plane. La scară anuală, din punct de vedere al influenţei scurgerii lichide asupra rezervei de apă din sol, pe versanţii cu potenţial de eroziune se pot distinge trei situaţii: 1. În perioadele ploioase, datorită apei scurse, se înmagazinează o rezervă normală de apă în sol şi, deseori, nivelul producţiilor agricole este bun.
2. În perioadele cu ani normali, pierderile de apă prin scurgerile lichide provoacă deficite de umiditate, variabile în funcţie de cultura existent, planta premergătoare şi tehnologie. Apar deci primele semnale de secetă.
3. În perioadele de ani secetoşi deficitul de apă pe versanţi este mult mai accentuat şi de mai mare profunzime decât pe solurile plane. De aceea, în condiţii climatice asemănătoare, şocul secetelor este mult mai puternic resimţit de către populaţia din zona de dealuri. Eroziunea influenţează indirect seceta, prin modificarea proprietăţilor solului, care determină starea de fertilitate. Dintre proprietăţile fizice ale solurilor situate pe pante care se diferenţiază în mod evident în condiţii de eroziune, se menţionează densitatea aparentă şi capacitatea de apă utilă, după Al. Luca. Faţă de solurile neerodate, în cele erodate capacitatea de apă utilă a solului scade cu 10-30%. Diferenţieri mai însemnate apar pe adâncimea profilului de 0-100 cm, mai ales la cernoziomurile levigate şi solurile de pădure în stadiul când eroziunea a adus la zi orizontul iluvial de acumulare a argilei, provocând modificări importante în regimul hidrologic pe versanţi. Proprietăţile chimice ale solului variază pe pante, în raport cu terenurile plane, în acelaşi sens ca şi proprietăţile fizice. Dintre acestea, se diferenţiază, într-o mai mare măsură, conţinutul în humus şi fosfor mobil, care se reduce cu atât mai mult cu cât eroziunea este mai intensă. În România, se poate considera că în zona de stepă şi silvostepă, pe terenurile în pantă, din cauza deficitului de umiditate există condiţii mai puţin favorabile pentru acumularea humusului şi de diferenţiere a profilului de sol în raport cu terenurile plane. La cernoziomuri are loc o scădere rapidă a conţinutului în humus, pe măsură ce creşte panta şi procesul de eroziune este mai intens. La solurile brune de pădure, această scădere este mai mică, mai ales pe pantele mici şi moderate. Pe pantele puternic înclinate, cu eroziunea foarte puternică sau excesivă, conţinutul în humus se micşorează foarte mult şi nu mai apar diferenţe însemnate între tipurile de sol. Deci, cu cât proprietăţile determinante ale fertilităţii solului sunt mai înrăutăţite şi pe o adâncime mai mare, cu atât influenţa eroziunii asupra fertilităţii solului este mai puternică. Cea mai gravă consecinţă a eroziunii este scăderea capacităţii de producţie a solului, deoarece solul erodat are un conţinut în elemente fertilizante (azot, fosfor, humus ş.a.) de 3-5 ori mai redus decât cel de origine, eroziunea fiind un proces selectiv. După forma şi intensitatea sub care se manifestă eroziunea produsă de apă, se disting: eroziunea în suprafaţă şi eroziunea în adâncime.

Eroziunea în suprafaţă se produce sub efectul picăturilor de ploaie şi al şiroirilor superficiale şi are ca efect erodarea relativ uniformă a solului pe întreaga suprafaţă afectată. Această formă de eroziune, deşi mai puţin „spectaculoasă“, vizibilă doar de la pierderi de sol de peste 30 tone/hectar, este foarte periculoasă din cauza cantităţilor mari de sol erodat, ce pot duce în scurt timp la distrugerea lui pe întregul profil.

Eroziunea în adâncime este reprezentată prin rigole, ogaşe şi ravene, formaţiuni mai mari, cu caracter permanent şi cu o răspândire mult mai restrânsă decât eroziunea în suprafaţă. Eroziunea solului a fost caracterizată, de Gheorghe Ionescu-Şişeşti, acum peste 80 de ani, ca fiind „cea mai mare calamitate a agriculturii româneşti“, apreciere valabilă şi astăzi. Până în anul 1990, în România s-au executat lucrări de combatere a eroziunii solului în complex, pe bazine hidrologice, pe o suprafaţă de aproximativ 2,2 milioane de hectare, care au costat poporul român peste 4 miliarde de dolari. O dată cu reconstituirea dreptului de proprietate asupra pământului, conform Legii 18/1991, s-a comis o foarte gravă greşeală, cu consecinţe catrastrofale pe termen lung. Greşeala constă în reconstituirea dreptului de proprietate, de regulă pe vechile amplasamente, în zona de deal. Din păcate, vechile amplasamente, în majoritatea cazurilor, au fost din deal în vale. Ca o consecinţă directă a aplicării art. 13 din Legea 18/1991, majoritatea lucrărilor de combatere a eroziunii solului au fost distruse sau scoase din funcţiune, pierderile de sol crescând cu 30-40%, în ultimii 20 de ani, iar ritmul de colmatare a acumulărilor de suprafaţă s-a accelerat de 2-3 ori. În condiţiile în care în zona de deal au apărut milioane de parcele orientate din deal în vale şi se lucrează în acest sens, este dificil să se mai discute de conservarea solului şi de o agricultură raţională durabilă.

Victor VĂTĂMANU