Epoca de aplicare a îngrăşămintelor minerale la cultura de grâu de toamnă

Îngrăşămintele fosfatice se încorporează la cultura grâului de toamnă numai sub arătura de bază, la nivelul unde se dezvoltă cea mai mare parte din rădăcini. Fosforul are în sol un grad redus de mobilitate, iar în unele cazuri se fixează sub formă de fosfaţi inaccesibili sau greu accesibili plantelor (pe solurile acide).

Împrăştierea superfosfatului în timpul vegetaţiei grâului (iarna sau primăvara) este, după cum prezintă Gh. Bîlteanu, fără importanţă, deoarece el rămâne la suprafaţă, în afara zonei de dezvoltare maximă a rădăcinilor, chiar în cele mai bune condiţii de umiditate. Numai în cazul în care nu s-a încorporat sub arătura de bază superfosfatul se administrează peste arătură şi se îngroapă prin discuire, înainte de semănat. În acest caz însă eficienţa lui se reduce. Sub formă de îngrăşământ complex, fosforul poate fi aplicat peste iarnă sau în primăvară pentru fertilizarea grâului cu azot. Astfel administrat, va fi utilizat în mai mare măsură de culturile următoare. Situaţia este asemănătoare şi pentru potasiu. Perioada de aplicare a îngrăşămintelor azotate în cultura grâului de toamnă comportă (comparativ cu aplicarea îngrăşămintelor fosfatice şi potasice) discuţii mult mai largi, determinate de importanţa pe care o prezintă azotul în formarea elementelor productivităţii şi îmbogăţirea bobului în substanţe proteice, de însuşirile fizico-chimice ale îngrăşămintelor azotate şi de condiţiile naturale în care se cultivă grâul de toamnă.

Aplicarea fracţionată a îngrăşămintelor azotate la grâul de toamnă (la semănat şi în timpul vegetaţiei) este determinată de mai mulţi factori, între care se reţin: levigarea azotului pe timpul iernii în straturile mai adânci ale solului; insuficienţa azotului accesibil plantelor la pornirea în vegetaţie din cauza condiţiilor nefavorabile nitrificării pe tot parcursul iernii. Cantitatea de azot levigat sub cultura de grâu pe timpul lunilor de iarnă este determinată de cantitatea de precipitaţii, de natură fizico-chimică a solului, de cantitatea de azot mineral aflată în sol şi de gradul de solubilizare al îngrăşământului azotat folosit. Din cercetările efectuate de Rodica Păltineanu în lizimetre, s-a desprins concluzia că în perioada octombrie-martie se înregistrează cea mai mare cantitate de azot levigat, când consumul de azot al plantelor este redus, iar cantitatea de apă ce se scurge în sol este ridicată. Pe măsură ce plantele înaintează în vegetaţie, levigarea azotului se reduce simţitor. El este reţinut şi absorbit de plante, al căror sistem radicular se dezvoltă puternic, atât în stratul arabil, cât şi în adâncime.

În plus, pornirea în vegetaţie a plantelor atrage după sine reducerea însemnată a cantităţii de apă percolată, din cauza intensificării procesului de evapotranspiraţie. Levigarea azotului este mai accentuată pe solurile cu textură uşoară; în zonele cu precipitaţii abundente în lunile de toamnă-iarnă (octombrie-aprilie); când îngrăşământul azotat conţine ionul NO3. Noţiunea de levigare se cere acceptată în sensul pierderii de azot mineral pentru plante şi al reducerii eficienţei îngrăşământului aplicat. Levigarea azotului trebuie luată în considerare şi sub aspectul poluării mediului. La baza fracţionării azotului în cultura grâului de toamnă nu stă însă numai procesul de levigare, mai ales că acest proces are grade de intensitate foarte diferite de la un an la altul şi de la o zonă la alta. Dominante sunt particularităţile biologice ale acestei specii, condiţiile în care ea vegetează pe timpul toamnei şi iernii, şi planta premergătoare. Pe baza a numeroase date experimentale obţinute în cercetarea românească agricole, dar şi a unor date din cercetarea internaţională, este stabilită, în general, administrarea fracţionată a azotului în două epoci: toamna la semănat şi în timpul iernii (februarie) sau primăvara foarte timpuriu (martie) la începutul perioadei de regenerare a plantelor.

În zonele de stepă şi silvostepă, unde pe timpul toamnei şi iernii precipitaţiile sunt mai reduse şi pe sol brun-roşcat, după plante premergătoare cu recoltare târzie (floarea-soarelui, porumb, sfeclă, soia, cartof) se administrează, la pregătirea patului germinativ, 1/2-1/3 din doza de azot avută în vedere pentru recolta planificată. Acest azot are importanţă determinantă pentru vegetaţia grâului în toamnă şi în lunile de iarnă şi în realizarea unei densităţi sporite a culturii. Practica de a nu îngrăşa grâul în toamnă cu azot (la pregătirea patului germinativ) în ideea că se poate îngrăşa şi mai târziu pe timpul iernii se abate de la particularităţile biologice ale grâului şi efectul azotului se micşorează. Şi după plantele cu recoltare timpurie, leguminoase sau neleguminoase este necesară administrarea la pregătirea patului germinativ a unei cantităţi de azot, circa 1/3 din doza avută în vedere. Azotul din aceste îngrăşăminte împreună cu azotul acumulat în sol pe timpul verii prin procesul de nitrificare asigură condiţiile cerute de grâu pentru formarea elementelor de productivitate pe toată perioada de toamnă şi iarnă.

Pe argiluvisoluri, în general, în zone mai umede, precum şi pe soluri erodate, aluviuni, soluri cu textură uşoară, unde sunt întrunite mai multe condiţii pentru levigarea azotului, mai ales când s-ar folosi în doze mari, se administrează la pregătirea patului germinativ, indiferent de planta premergătoare, 1/3 din doza de azot luată în considerare pentru întreaga perioadă de vegetaţie a grâului. La desprimăvărare (începând de fapt cu luna februarie), în cursul lunii martie, se administrează diferenţa din doza de azot planificată. Această diferenţă poate fi însă mai mică sau chiar mai mare, în funcţie de cantitatea de precipitaţii pe perioada de toamnă şi iarnă şi de starea plantelor de grâu la intrarea şi ieşirea din iarnă. Doza de îngrăşământ cu azot care se aplică în primăvară la grâul de toamnă mai poate fi numită „doza corectivă“, întrucât pe baza elementelor menţionate ea se poate abate în plus sau în minus faţă de doza stabilită iniţial, în funcţie de recolta planificată, tipul de sol, planta premergătoare şi de alţi factori. În primăvară, îngrăşămintele cu azot ar trebui de fapt administrate înainte de trecerea plantelor din etapa vegetativă în etapa generativă, asigurând astfel condiţia esenţială a formării elementelor de productivitate. (G. Toderi) Când grâul este rar în primăvară, se acţionează pentru formarea şi înspicarea unui număr mai mare de fraţi care altfel ar rămâne în stare erbacee.

Ridicarea densităţii cu 30-50 spice/ metrul pătrat asigură 300-500 kilograme boabe la hectar în plus, fără a lua în considerare sporul de producţie datorat creşterii numărului de boabe în spic. În acest caz, azotul trebuie administrat cât mai timpuriu, iarna, pe sol îngheţat; când grâul este des în primăvară, azotul nu trebuie să acţioneze asupra densităţii plantelor, întrucât indicele suprafeţei foliare se măreşte peste limita optimă, mărindu-se astfel sensibilitatea la boli şi cădere, ci numai asupra fertilităţii spicelor. În acest caz azotul se administrează mai târziu, când spicul se găseşte la 1-2 cm deasupra zonei de înfrăţire a plantelor. În stabilirea dozei corective de azot se poate lua în considerare şi conţinutul plantelor tinere în acest element. (E. Spaldon) În România, Irina Vintilă şi colaboratorii propun ca orientare conţinutul plantelor în azot când acestea au înălţimea de cel puţin 20 cm (20-40 cm înălţimea de la nivelul solului, fără a se îndrepta frunzele curbate). Este totuşi prea târziu momentul stabilit pentru analiza plantelor, întrucât atunci când planta de grâu are 20 cm sau peste 20 cm ea se afla de mult în etapa generativă şi deci influenţa azotului administrat, care poate atinge, după recomandarea cercetătorilor agronomi, în unele situaţii doza pentru o recoltă de minimum 4-5 tone/hectar, poate deveni neeconomică. În plus, administrarea azotului în această fază de vegetaţie comportă dificultăţi de natură tehnică. Metoda propusă este fără îndoială importantă, cu condiţia ca stabilirea limitei conţinutului plantei în azot să se facă mai timpuriu, cel mai târziu la sfârşitul perioadei de regenerare a plantelor, începutul alungirii tulpinii.

Azotul trebuie administrat în corelaţie strânsă cu biologia plantei, cu evoluţia formării componentelor de producţie, el fiind elementul cel mai important pentru formarea acestor componente. La administrarea azotului în cultura grâului se cer diferenţieri legate de înfrăţirea plantelor, de gradul de răsărire, de asprimiile iernii, de porţiunile de teren pe care a stagnat apa, de suprafeţele erodate etc. Utilizarea azotului fără o analiză atentă a celorlalţi factori fitotehnici, a factorilor pedoclimatici şi a stării plantelor poate atrage după sine fie o nevalorificare maximă a potenţialului genetic al soiurilor cultivate, fie crearea unor condiţii favorabile îmbolnăvirii şi căderii plantelor. S-a întâmplat adesea când azotul administrat în cantitate mare peste culturi cu vegetaţie bogată la ieşirea din iarnă a condus la îndesirea covorului vegetal, la ridicarea indicelui suprafeţei foliare şi mai departe la o pronunţată sensibilitate la boli. Administrarea târzie a azotului, în mijlocul perioadei de alungire a paiului sau în faza de burduf (în a treia repriză) nu aduce cu sine creşteri de producţie, încarcă costul de producţie şi accentuează sensibilitatea plantelor la boli, mai ales în anii umezi, când, de fapt, se recomandă de către cercetătorii agronomi. Sporul de substanţe proteice ce se obţine prin administrarea târzie a azotului este mic şi foarte mic de la un an la altul, iar proporţia între aminoacizii esenţiali şi neesenţiali se schimbă în favoarea celor din urmă.

Administrarea îngrăşămintelor cu azot în timpul iernii sau primăvară foarte timpuriu se face cu mijloace terestre, pe sol îngheţat sau cu mijloacele aviaţiei. Când solul este dezgheţat se foloseşte în exclusivitate avionul. De foarte mare importanţă este administrarea uniformă a îngrăşămintelor azotate peste culturile de grâu. Nu rareori se întâlnesc fâşii puternic fertilizate alternând cu fâşii slab fertilizate sau nefertilizate. Acest fapt se răsfrânge negativ asupra producţiei medii de grâu, asupra valorificării eficiente a îngrăşămintelor cu azot. Adesea supradozarea cu azot creează dezechilibre în absorbţia altor elemente nutritive, iar prin actualizarea acidităţii solului se mobilizează aluminiul, manganul şi fierul până la niveluri care pot provoca intoxicarea plantelor de grâu. ( Z. Borlan) Fertilizarea foliară a grâului constituie o măsură eficientă în dezvoltarea elementelor de productivitate, mai ales a celor care ţin de spic. Intervenţia în perioada creşterii intense a plantelor cu îngrăşăminte foliare cu conţinut ridicat de azot sau în perioada de înspicare sau formare a boabelor cu îngrăşăminte foliare mai bogate în fosfor determină, după concluziile cercetării agricole româneşti, sporuri de recoltă aproape constante. (Cr. Hera, 1984)

Îngrăşămintele foliare menţin în stare verde, pentru o durată mai mare, frunza stindard, care, aşa cum se ştie, are rol preponderent în depunerea substanţelor asimilate în bob. Pe această cale se realizează şi o creştere în conţinutul de proteine al boabelor. Fertilizarea foliară trebuie asociată cu combaterea chimică a buruienilor (cu rezultate pozitive, 6-8 kilograme uree pură la 100 litri soluţie) şi cu combaterea bolilor foliare şi a ploşniţelor. În România, din cercetările efectuate de D. Dornescu pe un cernoziom în diferite stadii de levigare s-a desprins carenţa de zinc la grâu, ca şi la porumb, pe măsură ce creşte conţinutul solului în fosfor. Pe cernoziom semicarbonatic se impune corectarea insuficienţei în zinc chiar la un nivel de aprovizionare a solului de 4 miligrame P2O5 mobil la 100 grame sol uscat, în timp ce pe cernoziom mediu levigat, numai de la 10 grame.

Sporul de recoltă datorat zincului se ridică la 2-3 qintale/hectar. Cerinţele în zinc se pot acoperi prin îngrăşare foliară, concomitentă cu combaterea buruienilor şi a bolilor foliare. Pentru grâu, cel mai potrivit pH al solului se încadrează în limitele 6-7,5. Grâul ocupă însă suprafeţe însemnate pe soluri cu aciditate ridicată. Experienţele efectuate în Staţiunile de Cercetare Agricolă şi analizele de laborator au evidenţiat necesitatea aplicării amendamentelor cu calciu pentru reducerea acidităţii pe soluri unde pH-ul suspensiei apoase scade sub 5,8 sau al suspensiei saline sub 5, iar gradul de saturaţie cu baze este mai mic de 75%. (Cr. Hera) Dozele economice de amendamente corespund, în general, neutralizării a 50% din aciditatea hidrolitică a solului: amendamentele măresc acţiunea pozitivă a îngrăşămintelor organice şi minerale. (Gh. Cremenescu)

Victor VĂTĂMANU