Eroziunea solului

Eroziunea solului este fenomenul prin care solul format îşi pierde orizontul fertil sau îşi pierde toate orizonturile. Acest fenomen se datorează acţiunii apei sau a vântului, adică acei agenţi care au contribuit la formarea solului prin procese de dezagregare şi alterare a rocilor şi mineralelor.

---

Eroziunea solului se împarte în: eroziunea de suprafaţă (când îndepărtarea solului se face omogen, de pe suprafeţe mari şi pe aceeaşi grosime a orizontului) şi eroziunea de adâncime (când îndepărtarea solului se face concentrat, pe anumite făgaşe). Eroziunea de suprafaţă nu este uşor de observat, deoarece stratul de sol spălat în cursul unui an, prin lucrările care se fac, şi îndeosebi prin arat, este înlocuit cu sol adus din adâncime. Totuşi, pierderea orizontului superior al solului este evidentă prin scăderea recoltelor, care an de an devin tot mai mici. Pe măsură ce eroziunea înaintează, scade conţinutul de humus, culoarea se schimbă şi solul se subţiază. Apa ce se scurge pe versant are tendinţa de a se concentra pe mici albii, care unindu-se devin tot mai mari. Când făgaşele formate nu mai pot fi nivelate prin arat, se ajunge la eroziunea de adâncime. Când făgaşele se adâncesc mult, se formează ogaşe, iar când malurile se surpă, se formează ravene.

Consecinţele eroziunii de suprafaţă şi de adâncime
Prima consecinţă este scăderea fertilităţii solului şi a recoltelor de pe versanţii supuşi eroziunii de suprafaţă. Pe solurile din România care încă se mai pot cultiva şi la care nu se aplică îngrăşăminte se obţin recolte mici şi slab calitative. Dacă se compară recoltele cu grosimea orizontului „A” rămas, se constată o corelaţie pozitivă, respectiv cu cât se micşorează orizontul „A”, cu atât producţia finală scade. Când toate orizonturile solului au fost îndepărtate şi a apărut roca-mamă, solul, în cele mai multe cazuri, nu se mai poate cultiva; el este scos din folosinţă şi reprezintă astfel o micşorare a suprafeţei agricole din regiunea respectivă. Suprafeţele pe care eroziunea de adâncime a creat ogaşe şi ravene sunt definitiv scoase din folosinţă. Când ravenele şi ogaşele sunt dese şi ramificate, acestea lasă între ele suprafeţe neerodate, dar aceste suprafeţe sunt inaccesibile maşinilor agricole şi întreg terenul devine inutilizabil pentru agricultură. În prima fază a eroziunii de suprafaţă şi de adâncime, solul erodat este depus la baza versanţilor sau sub formă de aluviune, în luncile văilor. Solul depus îngroaşă orizontul „A” al aluviunii şi fertilitatea se măreşte.

În faza finală a fenomenului de eroziune sunt târâte de pe pante în văi materiale inerte provenite din erodarea rocii-mamă: nisip, pietriş etc. Solul văilor este acoperit cu un strat din ce în ce mai gros din astfel de materiale şi făcut astfel impropriu culturii agricole, deci distrus şi el. Când roca erodată are o cantitate mare de săruri, cum este cazul cu marna sărăturoasă pe care s-a format cernoziomul din bazinul hidrografic al Jijiei, terenul aluvionar din luncă, prin depunerea materialului provenit din roca-mamă, devine sărăturos şi impropriu pentru cultura agricolă dacă nu se iau măsuri speciale de ameliorare. Pe pante, apa de precipitaţii se scurge foarte repede la suprafaţă sau prin făgaşe, ogaşe, ravene. Ea nu se mai infiltrează în adâncime, alimentarea stratului de apă freatic încetează, nivelul apei din fântâni scade, izvoarele seacă, regiunea lipsită de vegetaţie şi de apă devine aridă. Debitul râurilor devine extrem de neregulat. În perioada ploilor sau de topire a zăpezilor, debitul creşte considerabil, râurile provoacă inundaţii.

În perioadele de secetă, debitul scade mult, adesea seacă sau îşi pierde apa în depozitele de pietriş sau de nisip ale albiei. Eroziunea produce greutăţi şi în transporturi. Şoselele şi căile ferate sunt rupte de şuvoaiele care curg prin făgaşe şi ogaşe. Alteori, aceste linii de comunicaţie sunt împotmolite cu material erodat şi circulaţia este întreruptă. Eroziunea reprezintă cea mai mare primejdie pentru centralele hidroelectrice, dacă bazinul de recepţie al râului care le alimentează este supus procesului de eroziune. Odată împotmolit, lacul de acumulare nu mai conţine cantitatea de apă necesară pentru a furniza energia electrică. Multe lacuri de acumulare construite cu sume uriaşe au fost părăsite din cauza împotmolirii cu material erodat. Eroziunea de adâncime distruge aşezările omeneşti. Multe gospodării ţărăneşti şi uneori sate întregi din Podişul Mehedinţiului, din bazinul superior al Buzăului, din bazinul Barladului, Jijiei şi din alte zone au trebuit mutate din cauza eroziunii şi a deplasărilor de teren.

Eroziunea în România
Două treimi din teritoriul agricol şi silvic şi 60% din suprafaţa arabilă a României au un relief frământat, susceptibil de a fi erodat. După datele statistice existente, mai mult de două treimi din terenul arabil poate fi afectat într-o măsură destul de mare de fenomenul de eroziune. De aceea, se consideră că pentru România problema combaterii fenomenului de eroziune este o problemă deosebit de importantă şi de aceea sunt necesare măsuri urgente de prevenire, stăvilire şi combatere a acestui fenomen - proces dinamic, care produce an de an pagube din ce în ce mai mari. În ultimii ani, s-au depus eforturi susţinute pentru combaterea eroziunii şi punerea în valoare a terenurilor erodate din România. În zonele deluroase, solul a fost bine apărat de pădurile existente şi de pajiştile înţelenite. După defrişarea masivă a pădurilor, solul a fost expus unei eroziuni accelerate. Păşunile situate pe pante mari, folosite neraţional, cu încărcătură mare de animale, cu scoaterea la păşunat primăvara devreme, înainte ca iarba să crească, cu păşunatul imediat după ploi, sunt astăzi în cea mai mare parte ruinate de eroziunea de suprafaţă şi de adâncime, fiind brăzdate de numeroase făgaşe, ogaşe şi ravene. Şi în cazul izlazurilor se poate constata, în primul rând, că pe suprafeţe relativ mici au apărut numeroase ogaşe şi ravene. Suprafeţe mari de teren sunt pierdute parţial sau total din cauza exploatării neraţionale a acestora, pierderile economico-financiare fiind foarte mari.

Câteva măsuri privind prevenirea, stăvilirea şi combaterea eroziunii solului
Lucrări de amenajare - înainte de a se executa chiar şi cele mai simple lucrări de stăvilire a eroziunii solului este necesar să se facă, pe suprafeţele care au fost în parte erodate, o lucrare de bază, şi anume nivelarea pantei. Pe suprafeţele unde a apărut eroziunea de adâncime se acumulează cantităţi mari de apă, care se scurg spre baza pantei. Apa în cantitate mare îşi croieşte şi înlătură din cale obstacolele pe care le întâlneşte. În condiţiile din trecutul nu prea îndepărtat al României, cu loturile individuale orientate pe linia de cea mai mare pantă, solul a fost erodat mai puţin în jurul răzoarelor şi haturilor şi mai mult la mijlocul lotului, din cauza aratului în lături. Suprafaţa terenurilor cultivate în pantă apare ondulată. Se formează şanţuri adânci, orientate pe linia de cea mai mare pantă, în care se adună apă şi se scurge sub formă de şuvoaie puternice care duc la vale cantităţi mari de sol, chiar şi atunci când pantele sunt mici, de 2-3%. Când suprafaţa solului este descoperită sau plantele cultivate sunt mici, efectul eroziunii este şi mai pronunţat. Se înţelege că nivelarea este mai necesară pe pantele mai mari. Dotarea agriculturii moderne cu tractoare pe şenile, puternice, prevăzute cu lame de buldozere şi gredere de nivelare va permite ca această lucrare să se poată executa pe suprafeţele mari, cu bune rezultate privind creşterea producţiei la hectar. Se mai pot lua şi alte măsuri de amenajare pentru a micşora scurgerea apei de-a lungul şanţurilor longitudinale. Astfel, se pot face diguri mici, care micşorează viteza de scurgere a apei şi colmatează solul purtat de apă.

Asolamentul - o măsură esenţială în organizarea teritoriului este schimbarea structurii culturilor, cu restrângerea acelor culturi care favorizează eroziunea. Pe terenurile supuse eroziunii trebuiesc cultivate cereale păioase, plante perene care apară mai bine solul şi trebuie micşorată proporţia acelor plante care nu asigură o bună protecţie, cum ar fi: porumbul, cartoful, floarea-soarelui, sfecla şi alte plante care se prăşesc. Măsura în care porumbul, grâul de toamnă, mazărea, sparceta şi fâneţele naturale opresc scurgerea apei la suprafaţă şi conservă solul poate fi constatată atât în solele experimentale ale Staţiunii Centrale de Cercetare a Combaterii Eroziunii de la Perieni, cât şi în zonele afectate de aceste fenomene. Porumbul, cu un număr mic de plante la unitatea de suprafaţă, a opus o rezistenţă mică la eroziune şi din această cauză s-au înregistrat cele mai mari pierderi de sol şi de apă. Sparceta, în anul al doilea şi al treilea de la semănat, cu plante bine înrădăcinate, cu masa vegetală aeriană bogată, opune o rezistenţă mare în eroziunea apei. În primul an de la semănat nu opune decât o slabă rezistenţă la fenomenul amintit. Cea mai neînsemnată cantitate de apă şi de sol se scurge la suprafaţă în fâneaţa naturală, unde plantele sunt bine ancorate în sol şi suprafaţa este bine acoperită de masa vegetală. Cele mai mari pierderi de sol s-au înregistrat la plantele care se cultivă în rânduri depărtate, cu un număr mic de plante la unitatea de suprafaţă şi care se prăşesc. În urma cercetărilor făcute şi finalizate se pot extrage anumite concluzii, dintre care amintim: se poate cultiva, fără măsuri diferenţiate de combatere a eroziunii solului, prăşitoare - pe pante până la 6%, leguminoase anuale - pe pante de 10-14%, cereale păioase - pe pante de 15-18%, iar leguminoasele şi gramineele perene - pe pante mai mari de 20%. La alcătuirea unui asolament care să protejeze solul împotriva eroziunii trebuie să predomine plantele perene, apoi plantele anuale care se seamănă în rânduri apropiate faţă de plantele care se seamănă în rânduri depărtate.

Agroterasele - un rol deosebit de important în prevenirea şi combaterea eroziunii solului pe terenurile agricole cu pante mai mari de 22% îl au agrotereasele. Terenurile agricole cu pante mai mari de 20% ocupă suprafeţe destul de mari în judeţele Braşov, Sibiu, Alba, Cluj, Mureş, Iaşi, Suceava, Bihor, Gorj etc. Agroterasele se pot forma treptat, folosind numai plugul reversibil. La început se delimitează faşiile şi desigur orintarea de-a lungul curbelor de nivel. Lăţimea lor diferă în raport cu mărimea pantei. Toate arăturile se fac numai cu întoarcerea brazdei din deal în vale, deci în aval. După primul arat al fâşiei de teren, se formează în partea de jos o coamă, iar în partea de sus a fâşiei, un şanţ. Coama formată opreşte o parte din apă şi din sol, care se colmatează în faţa ei. După al doilea, al treilea, al patrulea etc. arăt, coama din partea de jos a fâşiei s-a înălţat din ce în ce mai mult. S-a colmatat de fiecare dată solul, încât fâşia s-a transformat în terasă, având la bază un taluz. La Staţiunea Perieni, într-o zonă de cernoziom foarte puternic erodat, după nouă arături executate pe fâşii cu lăţimea de 12-22 m şi pe pante de 15-22% s-au format agroterase. Panta s-a redus cu circa 20-40%, iar la partea de jos a fâşiei s-a format un taluz, care s-a înălţat faţă de nivelul iniţial cu 33-48%. Pe fâşiile de 12 m lăţime, devenite agroterase, s-a înregistrat o scădere a pierderilor de sol cu circa 60%. Fertilitatea solului a scăzut în partea de sus a fâşiei şi a crescut în partea de jos, unde solul s-a colmatat. În condiţiile climatice şi de sol asemănătoare cu cele de la Staţiunea Perieni se recomandă ca lăţimea agroteraselor, la panta de 15-20%, să fie de 25-30 de metri, la panta de 20-25%, lăţimea să fie de 20-25 de metri, iar la panta de 25-30%, lăţimea fâşiei să fie mai mică, de numai 15-20 de metri.

Victor VĂTĂMANU