Factorii de vegetatie si zonele ecologice ale culturilor de orz si orzoaica de toamna

Dintre toate cerealele de tipul grâului, orzul are cea mai mare arie de răspândire. El se extinde până la 70 de grade latitudine nordică în Norvegia şi până la 68-70 de grade latitudine nordică în partea europeană a Rusiei, până la ţărmul Mării Albe şi Iakuţia, după cum prezintă A.I. Trofimovskaia (1954). Spre sud, orzul ajunge până în Africa, în zone excesiv de călduroase. Marocul, Algeria şi Tunisia cultivă, după cum prezintă Gh. Bîlteanu şi V. Bârnaure (1979), o suprafaţă de peste 2,5 milioane de hectare.

---

Orzul ajunge la 1.700 de metri altitudine în Munţii Alpi, la 2.700 de metri în Munţii Caucaz, la 3.800 de metri în Pamir, la 4.700 de metri în Tibet şi la 5.000 de metri în Pundjab.

Aria de cultură atât de largă a orzului se datorează, pe de o parte, formelor variate aflate în cultură, iar pe de altă parte, perioadei de vegetaţie (de la foarte lungă la orzul de toamnă la foarte scurtă la unele subspecii de primăvară). Lungimea perioadei de vegetaţie la diferitele soiuri de orz de primăvară a variat între 55 şi 111 zile. Temperaturile minime cerute de orz pentru parcurgerea ciclului de vegetaţie sunt în jur de 4 grade Celsius în mai, 10-11 grade Celsius în iunie, 14 grade Celsius în iulie, 12 grade Celsius în august. Pe perioada de coacere, orzul cere o temperatură medie zilnică minimă de 10 grade Celsius. Aceste particularităţi biologice fac ca orzul să se extindă pe o arie geografică atât de largă şi de diferită din punct de vedere climatic.

În condiţiile României, orzul de toamnă are perioada de vegetaţie cuprinsă între 250 şi 280 de zile în Banat şi Câmpia Dunării; între 270 şi 280 de zile în Moldova şi Câmpia Transilvaniei. În toate regiunile ţării, orzul de toamnă ajunge la maturitate cu 7-10 zile înaintea grâului de toamnă. Orzul de primăvară ajunge la maturitate în 90-100 de zile.

Temperatura minimă de germinaţie a orzului este de 1-2 grade Celsius. Răsăritul în condiţii optime are loc la temperatura de 15-20 de grade Celsius. Între cerealele de toamnă, orzul are cea mai slabă rezistenţă la temperaturile scăzute. Literatura menţionează că orzul de toamnă rezistă până la minus 10, minus 12 grade Celsius la nivelul nodului de înfrăţire.

Din cercetările efectuate a reieşit că, la temperatura menţionată, plantele de orz înfrăţite şi călite în câmp liber pier în proporţie de 33-35%, iar la minus 15 grade Celsius dispar în proporţie de aproape 100% (L. Drăghici, 1964). Asemenea temperaturi la nivelul nodului de înfrăţire se pot întâlni foarte rar şi numai atunci când solul nu este acoperit cu zăpadă. Orzul de primăvară are rezistenţa mult mai slabă la temperaturile scăzute. Plantele răsărite suportă minus 3, minus 4 grade Celsius şi numai uneori minus 6, minus 9 grade Celsius. Plantele de orz sunt foarte sensibile atunci când temperatura coboară brusc, mai ales înainte de înfrăţire şi în perioada de călire. Orzul de toamnă este, de asemenea, sensibil la temperaturile scăzute care survin brusc primăvara, după ce plantele au pornit în vegetaţie. Frecvenţa anilor favorabili şi foarte favorabili orzului de toamnă în România este de 85-95%. În regiunile cu ierni mai aspre, orzul trebuie semănat pe terenuri mai adăpostite, pe versanţi mai puţin expuşi viscolirii zăpezii, eventual la adăpostul unor perdele de protecţie.

Orzul are cerinţe mai reduse faţă de umiditate, în comparaţie cu grâul de toamnă, ovăzul şi chiar secara. Aceasta se explică, pe de o parte, prin consumul de apă mai mic (cu 9-12% faţă de grâu şi 21-33% faţă de ovăz), iar pe de altă parte, prin maturarea plantei înaintea secetelor din vară, înaintea apariţiei condiţiilor care determină fenomenul de şiştăvire. Cum spune N. Zamfirescu, „orzul prin precocitatea sa evadează din secetă”. Orzul suferă totuşi când este secetă în cursul vegetaţiei (mai ales cel de primăvară) şi plantele tinere afectate de insuficienţa apei se refac mai greu decât la celelalte păioase. Totuşi, trebuie menţionat că, la acelaşi regim de umiditate, orzul dă producţii cu 20-25% mai mari decât grâul, deşi ambele plante au aceleaşi cerinţe faţă de repartizarea precipitaţiilor pe faze de vegetaţie.

Pe întreaga perioadă de vegetaţie, în cazul când nivelul de aprovizionare cu apă este optim, orzul de toamnă are un consum global de apă (evaporaţie + transpiraţie) de 480-500 mm, repartizaţi astfel: 80-100 mm în toamnă (semănat-intrarea în iarnă); 100 mm pe perioada de iarnă (10-20 decembrie - 10-20 martie); 300 mm pe perioada de primăvară, perioada creşterii intensive (10-20 martie - 20-30 iunie). La orzul de primăvară, consumul de apă variază între 180 şi 300 mm. Datorită periodei sale de vegetaţie mai scăzute, în condiţiile din România, cerinţele orzului faţă de umiditate, în majoritatea anilor, sunt acoperite din precipitaţii. Aşa se explică producţia medie la hectar destul de constantă în comparaţie cu celelalte cereale păioase.

Orzoaica pentru bere trebuie extinsă în cultura în climate mai umede şi cu temperaturi moderate, adică în acele climate care favorizează acumularea amidonului şi defavorizează acumularea proteinelor. În ţările producătoare de bere, zonele în care se obţine orzul de bere de cea mai bună calitate (de „ekuta”) se caracterizează prin: altitudine de 300-350 de metri; temperatura medie anuală = 8 grade Celsius; temperatura medie în aprilie = 8,3 grade Celsius, în mai - 13,3 grade Celsius, în iunie de 17 grade Celsius, în iulie de 18,4 grade Celsius; temperatura medie pe tot timpul vegetaţiei - 14-15 grade Celsius; cantitatea anuală de precipitaţii, în jur de 600 mm, repartizată astfel: aprilie - 40,3 mm, mai - 62, 4 mm, iunie - 70,5 mm; cantitatea medie a precipitaţiilor pe tot timpul vegetaţiei - 173,1 mm. În aceste condiţii, Cehia cultivă peste 200.000 de hectare cu orz de bere. Faţă de sol, orzul are cerinţe ridicate, din cauza sistemului său radicular mai slab dezvoltat şi cu capacitate redusă în valorificarea compuşilor mai greu solubili. Asigură producţii ridicate pe soluri permeabile, cu textură mijlocie, lutonisipoase şi nisipo-lutoase, cu pH = 6,8-8. Orzul nu suportă mediul acid sau umed, iar solurile uşoare sunt total nepotrivite, după cum puţin potrivite sunt şi solurile grele. În România sunt foarte potrivite pentru orz solurile cernoziomice şi solurile brun-roşcate, precum şi terenurile aluvionare.

În ceea ce priveşte zonele ecologice ale culturii de orz, este de reţinut că în prezent orzul comun este practic în exclusivitate cultură de toamnă. De asemenea, este de reţinut că sunt create soiuri valoroase de orzoaică de toamnă şi că, în perspectivă, cea mai mare parte a orzului pentru bere se va produce tot prin culturi de toamnă.

Zona foarte favorabilă orzului şi orzoaicei de toamnă se întinde în Câmpia de Vest, în câmpia din sudul Olteniei şi sudul Munteniei, în Bărăgan şi sudul Dobrogei, precum şi în partea de nord-est a Moldovei, între Siret şi Prut. În zona foarte favorabilă orzului de toamnă sunt asigurate condiţiile de cultură în cea mai mare parte din ani (92-95%). În zona de sud, sud-est şi nord-est se întâlnesc însă destul de frecvent toamne secetoase, când condiţiile de semănat şi răsărire a orzului sunt puţin favorabile. În aceste condiţii, se cere efectuarea udărilor de aprovizionare în perimetrele irigate, iar în afara lor se vor face adaptări la situaţie, luând în considerare plantele premergătoare, epoca de semănat şi numărul de boabe germinabile la metrul pătrat. Solurile din zonele foarte favorabile orzului de toamnă sunt cernoziomurile, aluviunile, lacoviştile, solurile pe care orzul de toamnă asigură producţii deosebit de ridicate.

Zona favorabilă orzului de toamnă se extinde de-a lungul zonelor favorabile din vest şi din sud, în Moldova, zona de centru şi de sud, precum şi Câmpia Transilvaniei şi pe aluviunile Mureşului, Târnavelor şi Someşului. Solurile din zona favorabilă orzului de toamnă sunt variate: cernoziomuri, brun-roşcate, aluviuni, soluri podzolice, argilo-iluviale, soluri erodate etc. În această zonă, condiţiile climatice satisfac în cea mai mare parte cerinţele orzului de toamnă. Pe parcursul vegetaţiei nu se înregistrează fenomene negative care să compromită cultura. Trebuie acordată o atenţie mai mare solurilor pe care se cultivă orzul în zona favorabilă. Unele dintre aceste soluri trebuie îmbunătăţite prin amendamente sau prin afânare.

Zona puţin favorabilă orzului şi orzoaicei de toamnă cuprinde cea mai mare parte din Transilvania, suprafeţe întinse în dreapta Siretului şi zona podzolurilor din Câmpia Romană.

Orzoaica de primăvară găseşte condiţii foarte favorabile pe zone mult mai restrânse, şi anume: în câmpia din vest, în Transilvania şi nord-estul Moldovei. De reţinut, în această zonă Ţara Bârsei, depresiunile Someşului şi Mureşului, Câmpia Timişului şi Podişul Sucevei. Pentru orzoaica de primăvară, importanţă mai mare prezintă condiţiile climatice care influenţează calitatea, adică procentul de amidon şi de proteine din bob.

Zona favorabilă orzoaicei de primăvară cuprinde suprafeţe întinse în Transilvania, Crişana şi Banat şi suprafeţe însemnate în Moldova, în dreapta Siretului.

Zona puţin favorabilă se extinde în tot sudul ţării, în Dobrogea şi jumătatea de sud a Moldovei. Privind harta ecologică a orzoaicei de primăvară, se constată cu uşurinţă că acest orz trebuie cultivat numai în Transilvania, Banat şi nordul Moldovei. Numai în condiţiile climatice din aceste regiuni se poate obţine un bob de orz care să satisfacă, în general, condiţiile cerute de fabricile de bere.

Victor VĂTĂMANU

revista, agricultura, vegetal, tehnologie, factori de vegetatie, zonele ecologice ale culturilor, orz si orzoaica de toamna