Factorii limitativi si masurile de prevenire a acestora la vita-de-vie

Factorii edafici împreună cu cei climatici influenţează creşterea şi fructificarea viţei-de-vie, cantitatea şi calitatea producţiei de struguri, densitatea şi durata de viaţă a plantaţiei, rezistenţa la boli, secetă, îngheţ etc. A. Teodorescu şi colectivul (2002) considerau că, dat fiind faptul că o plantaţie viticolă ocupă terenul o perioadă de 20-25 de ani, dar şi datorită complexului de lucrări ce vizează pregătirea terenului înainte de plantare (desfundare, nivelare, uneori terasare etc.), solurile situate sub o plantaţie viticolă sunt puternic modificate, atât sub raport morfologic (inversarea orizonturilor), cât şi aerohidric, termic, fizico-chimic.

---

Structura solului stă la baza unor insuşiri hidrofizice, cum ar fi: porozitatea, elasticitatea, formarea crustei, conductivitatea hidraulică saturată. Aceste insuşiri pot genera, favorabil sau nu, declaşarea unor fenomene negative, care se află în directă corelaţie cu creşterea şi dezvoltarea plantelor de viţă-devie. Datorită monoculturii indelungate, structura solului se degradează, atât prin aplicarea neraţională a mecanizării, printr-un număr sporit de lucrări viticole sau momente ale umidităţii solului mai puţin optime, cât şi prin efectuarea unor treceri repetate şi uneori inutile pe aceeaşi suprafaţă. Degradarea structurii solului, alături de tasarea accentuată a solului, generează un raport aerohidric deficitar, condiţii de anaerobioză, dezvoltare slabă a sistemului radicular, formarea crustei şi ingreunarea circulaţiei apei în sol. Acestea pot, la rândul  lor, declanşa eroziunea hidrică de suprafaţă şi/sau stagnarea apei la suprafaţa solului. Pentru imbunătăţirea structurii solului, se recomandă reducerea numărului de lucrări mecanice de mobilizare a solului, care pot fi superficiale sau profunde, efectuarea lor, dar şi a trecerii lor la o umiditate a solului optimă, precum şi o fertilizare organică eficientă.

În ceea ce priveşte activitatea macro şi microbiană din sol, putem afirma că activitatea organismelor vii este corelată cu descompunerea substanţei organice aplicate anterior. Se cunoaşte faptul că microflora solului este constituită din bacterii, alge şi ciuperci, în timp ce microfauna este alcătuită din amibe, ciliate, iar mezofauna este reprezentată de nematozi şi miriapode. Macrofauna este reprezentată de animalele nevertebrate (viermi, insecte, larve, rame) şi vertebrate (şoareci, popandăi, cartiţe), care trăiesc permanent sau o anumită perioadă din viaţa lor în interiorul solului. Rolul acestei rezerve biologice se face simţit prin participarea succesivă la descompunerea substanţei organice (ingrăşăminte organice animale şi vegetale), din care rezultă elementele nutritive atât de necesare ciclului biologic al viţei-de-vie. Totodată, formarea complexului argilo-humic al solului, precum şi creşterea cantitativă şi calitativă a lui conduc la imbunăţătirea insuşirilor fizicochimice ale solului, cu impact imediat asupra creşterii şi dezvoltării plantelor de viţă-de-vie. Fertilizarea periodică a solului cu ingrăşăminte organice, asigurarea unui regim aero-hidric optim, printr-o agrotehnică raţională, sunt considerate cele mai importante verigi ale unei agrotehnici viticole puse la punct de cercetările ştiinţifice în acest domeniu.

Un alt factor limitativ deosebit de important îl reprezentă conţinutul în humus al solului, care constituie suportul vieţii subterane, el fiind un element de bază, generator de insuşiri fizico-chimice favorabile. Solurile bogate în humus au capacitatea ridicată de reţinere a apei şi a substanţelor minerale, au o serie de proprietăţi fizice extrem de favorabile, cum ar fi: densitatea aparentă scăzută, grad de tasare diminuat, capacitate ridicată de pătrundere şi circulaţie a apei pe profil, porozitate favorabilă şi altele, ele punand la dispoziţia sistemului radicular al plantelor un volum mare de explorare şi dezvoltare. Reglarea conţinutului solurilor în humus se face uşor, printr-o fertilizare raţională, bazată nu numai pe ingrăşăminte organice animale, rezultate din gunoiul de grajd, ci şi vegetale, cum ar fi: compostul de tescovină, ingrăşăminte verzi etc. Pe lângă imbunătăţirea nutriţiei minerale şi organice, un conţinut optim de humus conduce la o imbunătăţire a structurii, a regimului termic, dar nu în ultimul rand, la creşterea rezistenţei solurilor la eroziunea hidrică de suprafaţă. La fel de importantă este şi reacţia solului (pH-ul), care are o mare influenţă asupra accesibilităţii elementelor nutritve în sol, aceasta influenţand în mod direct activitatea microorganismelor. Valorile scăzute, respectiv un pH acid, conduc la o acumulare toxică a aluminiului, manganului, zincului, acumulare care impiedică creşterea sistemului radicular şi totodată influenţează negativ asupra stării structurale a solului şi a regimului său aerohidric. În schimb, valorile ridicate ale pH-ului, de influenţă alcalină, determinate de prezenţa în exces a carbonatului de calciu, generează apariţia clorozei ferice, boală fiziologică manifestată prin blocarea fierului la nivelului sistemului radicular al plantei. În asemenea condiţii, se recomandă, în urma studiilor agrochimice de specialitate, aplicarea imediată a amendamentelor, în scopul neutralizării reacţiei acide sau alcaline a solului, cu rol imediat în ameliorarea şi imbunătăţirea zestrei edafice a parcelei, deci a condiţiilor de viaţă a sistemului radicular.

Un alt factor limitativ este reprezentat de eroziunea solului, care este produsă de acţiunea picăturilor de ploaie, dar şi de slaba funcţionare a sistemului de drenare a solului (drenajul extern şi intern). Viteza de pătrundere a apei din sol este corelată direct şi pozitiv cu infiltraţia şi scurgerea, generate, la rândul  lor, de situaţia reală a reliefului şi de insuşirile hidrofizice ale solului. Drenajul extern al solului este dat de panta terenului, de gradul de acoperire a suprafeţei solului şi de umiditatea iniţială a sa. Drenajul intern se corelează cu insuşirile fizice ale solului, respectiv cu textura, gradul de tasare, structură, conţinut în humus şi argilă etc. Ca urmare a fenomenului de eroziune are loc o dezgolire a butucilor de viţă-de-vie şi o diminuare a volumului de sol explorat de sistemul radicular. Intensificarea eroziunii este generată de o serie de modificări, dintre care amintim: mărimea dimensiunilor parcelei; suprimarea vegetaţiei lemnoase din vecinătatea parcelei; amplasarea randurilor dealvale; compactarea solului prin lucrări de mobilizare repetate şi realizate la o umiditate a solului necorespunzătoare; absenţa fertilizărilor organice; panta mare a reliefului şi altele. Ca măsuri de prevenire şi combatere a acestui factor limitativ, amintim: realizarea unei amenăjari antierozionale a suprafeţei în pantă; amplasarea randurilor pe curba de nivel; aplicarea unei agrotehnici adecvate, prin mobilizări profunde pentru ameliorarea infiltraţiei în sol, inierbarea intervalelor dintre randurile de plante, fertilizare organică, mulcirea solului cu diverse materiale vegetale.

La fel de important ca factor limitativ este umiditatea solului. Având în vedere că viţa-de-vie este un consumator mare de apă, cu un mare şi bine dezvoltat aparat vegetativ, umiditatea optimă a solului este cea cuprînsă între 50 şi 80% din intervalul umidităţii active, apreciindu-se că valorile mai mici sunt favorabile maturării boabelor, iar cele mari creşterii lăstarilor. Totodată, lipsa umidităţii solului din perioada de vegetaţie dă naştere la o diminuare a creşterii lăstarilor şi a rădăcinilor, la o slabă dezvoltare a aparatului foliar, deci la o debilitate a butucului, incheiată cu pieirea prematură a plantelor. Acest stress hidric determină o scurtare a perioadei de vegetaţie, prin intrarea prematură în repaus a plantelor. De asemenea, apa în exces favorizează apariţia putregaiului cenuşiu, diminuarea rezistenţei la ger, precum şi la mană a viţei-de-vie.

Dacă excesul de apă este prezent pe solurile cu textură grea, argiloasă, caracterizate de un drenaj extrem de deficitar, el determină un raport aero-hidric deficitar, care generează condiţii reale de anaerobioză, o creştere redusă a volumului radicular, precum şi o absorbţie scăzută a elementelor nutritive. Cele două extreme ale umidităţii solului (excesul şi deficitul) pot fi reglate printr-o agrotehnică adecvată, condusă correct ştiinţific de către specialiştii viticoli; astfel, solurile cu deficit de umiditate vor fi intreţinute în direcţia conservării apei în sol, în schimb cele cu exces, în direcţia unei evaporări mai intense, corroborate cu un consumator suplimentar (inierbare anuală sau de durată pe intervalul dintre randurile de plante). În ambele cazuri de umiditate, o mare atenţie se va acorda alegerii perioadelor optime de mobilizare a solului, iar când efectiv nu se poate intra mecanizat, se recomandă, în mod expres, utilizarea erbicidelor, în ideea evitării distrugerii structurii solului. De asemenea, se va avea în vedere şi o fertilizare organică susţinută, care, datorită aportului său, va conduce la imbunătăţirea insuşirilor fizice şi hidrofizice ale solului, cu impact imediat asupra imbunătăţirii regimului aero-hidric din sol, şi deci a creşterii şi dezvoltării sistemului radicular al plantei de viţă-devie. În situaţii limită de exces de umiditate, se recurge la eliminarea apei în exces de la suprafaţa solului, prin lucrări de drenaj, iar în situaţiile de deficit de umiditate, de asemenea limită, se va utiliza, ca metodă de completare a deficitului, irigarea, în aşa fel incat, în funcţie de fenofaza plantei de viţă-de-vie, să i se asigure un optim hidric.

Argilozitatea pronunţată se manifestă, în general, pe formele plane de relief de pe platouri, platforme late, versanţi terasaţi, unde au fost deplasate volume mari de pămant până  s-a ajuns la roca-mamă. Aici s-au dezvoltat o serie de soluri bogate în argilă, care la rândul  lor a generat un drenaj intern deficitar, pe de o parte, dar şi o serie de insuşiri fizice şi hidrofizice deficitare, pe de altă parte, cum ar fi: densitate aparentă mare şi foarte mare, grad de compactare şi de tasare mari, conductivitate hudraulică saturată redusă, un volum poros deficitar. De asemenea, acest procent ridicat de argilă duce la existenţa în sol a unui regim aero-hidric deficitar, în deformarea aerului din sol, care, la rândul  lui, provoacă o anaerobioză prelungită sistemului radicular al plantelor. Totodată, această argilozitate ridicată stă la baza unor necorelări între epoca optimă de efectuare a lucrărilor de mobilizare a solului, eficienţa lucrărilor şi, nu în ultimul rand, calitatea acestora. Pe aceste soluri umede şi reci sunt necesare lucrări de mobilizare profundă a solului, de afanare adancă, de scarificare, pentru a permite pătrunderea apei pe profilul solului şi eliminarea excesului temporar de apă de la suprafaţa solului. Tot în acest scop se recomandă inierbarea intervalelor dintre randurile de plante, în scopul consumului suplimentar de apă de către covorul vegetal, dar şi a protecţiei suprafeţei solului. Având în vedere că aceste soluri sunt, în general, sărace sub aspectul rezervei nutritive, se recomandă o fertilizare organică energică şi susţinută, în scopul compensării nutritive, pe de o parte, dar şi în scopul imbunătăţirii insuşirilor fizice, pe de altă parte.

Un alt factor limitativ este reprezentat de procentul foarte mare de nisip - textură grosieră. Cultura viţei-de-vie pe nisipuri prezintă tehnologii diferenţiate de intreţinere, pornind chiar de la plantatul viţelor. Pe aceste soluri nisipoase se resimte foarte mult lipsa apei, conţinutul scăzut de argilă face ca ele să prezinte un drenaj intern excesiv, deci un deficit prelungit sub aspect hidric. Slaba aprovizionare în humus şi elemente nutritive impune utilizarea irigaţiei prin picurare, coroborată cu o fertilizare concomitentă prin dizolvarea sărurilor chimice în apa de irigat. De asemenea, se recomandă o fertilizare energică şi susţinută cu ingrăşăminte organice şi intreţinerea intervalelor dintre randurile de plante printr-un covor vegetal anual, format din amestec de plante, cum ar fi: secară şi o leguminoasă, iar după cosire, masa vegetativă este recomandat a se incorpora în sol, în urma unei lucrări de arătură, prin intoarcerea brazdei. Acolo unde intervalele dintre randuri sunt intreţinute ca ogor negru, se recomandă efectuarea unui număr cât mai redus de lucrări şi chiar inlocuirea praşilelor mecanice cu discuiri superficiale, la cel mult 5-8 cm adancime. Totuşi, se va avea în vedere prezervarea plantei, deci evitarea pierderii ei prin uscare, recomandandu-se utilizarea irigaţiei localizate; aceasta nu presupune costuri ridicate, nici o agrotehnică specială; astfel, sub impactul aplicării irigaţiei, producţiile cantitative şi calitative vor fi măsura efortului material, şi deci viaţa plantei de viţă-de-vie va fi asigurată, evitandu-se pierderile premature de plante. Aceştia au fost principalii factori limitative ai dezvoltării, creşterii şi rodirii plantei de viţă-de-vie, cultură răspandită în toate colţurile ţării şi de care ţăranul roman nu s-a putut despărţi în decursul vremii.

Victor VĂTĂMANU