Fertilizarea cu îngrăşăminte organice la viţa-de-vie

Actualmente, pentru fertilizarea viţei-de-vie se recomandă folosirea mai ales a îngrăşămintelor organice (gunoi de grajd, composturi, îngrăşăminte verzi) şi a biopreparatelor fertilizante. Principalul obiectiv este înlocuirea treptată a azotului mineral industrial (obţinut cu un volum mare de cheltuieli şi energie, dar în acelaşi timp şi poluant) cu azotul biologic (mult mai ieftin şi nepoluant), după cum prezintă Gh. Bernaz.

Fertilizarea cu gunoi de grajd

Gunoiul de grajd şi gunoiul semilichid de la complexele de creştere industrială a bovinelor şi păsărilor constituie principală grupă de îngrăşăminte organice folosite pentru fertilizarea viilor pe rod. Gunoiul de grajd se aplică în doze de 200-500 kilograme/ar. Efectul favorabil se resimte până la 4 ani pe solurile grele, argiloase şi până la 3 ani pe solurile uşoare, nisipoase.

Dozele menţionate de gunoi de grajd asigură numai parţial consumul anual al viţelor cu elemente nutritive (N, P, K). De aceea este bine ca aplicarea lor periodică (o dată la 2 ani pe solurile nisipoase, o dată la 3 ani pe solurile lutoase şi o dată la 4 ani pe solurile argiloase) să se facă în amestec cu îngrăşăminte minerale. Gunoiul de grajd sau gunoiul semilichid de la complexele de bovine şi păsări se aplică toamna, prin împrăştiere uniformă, şi se încorporează prin lucrarea adâncă a solului la adâncimea de cel puţin 18 cm.

Fertilizarea cu tescovină compostată

Tescovina reprezentă un subprodus rezultat din prelucrarea strugurilor. Alcătuită din ciorchini, pieliţe, seminţe şi resturi de must sau vin neextrase la presare, tescovina are numeroase întrebuinţări. În cele ce urmează vom prezenta doar folosirea ei ca îngrăşământ organic. La o recoltă de struguri de 7-14 t/ha se obţine o cantitate de tescovină de 2-4 t/ha, echivalând cu 4,5-9 metri cubi, cu un conţinut de substanţă organică de 0,9-1,8 t/ha (W. Hillebrand şi colaboratorii). Pentru compostarea tescovinei se folosesc două procedee: a) Compostarea de suprafaţă - după culesul strugurilor, tescovina proaspătă se aşterne în strat subţire direct pe solul din vie. Datorită proporţiei ridicate de zaharuri fermentescibile se produce o descompunere rapidă. Compostul dezvoltă în solul din vie o activitate biologică ridicată, prin stimularea nemijlocită a microoorganismelor. Acestea au un necesar ridicat de oxigen şi, pentru acest motiv, tescovina proaspătă trebuie încorporată doar superficial (O. Walg). În viticultură, tescovina proaspătă poate fi folosită doar cu rezerve şi îndeosebi în cantităţi mici pentru prevenirea eroziunii. Reacţia tescovinei proaspete este acidă şi poate modifica reacţia solului. Cea obţinută de la struguri negri poate avea şi un efect fitotoxic, din cauza conţinutului ridicat în polifenoli (L. Dejeu şi colaboratorii). O atenţie deosebită se va acorda în condiţiile în care tescovina se va răsturna lângă butuci în cantităţi prea mari, tescovina se încinge puternic şi vatămă viţele; b) Compostul realizat în grămezi - cel mai adesea, tescovina este folosită după compostarea în platformă. Avantajul constă în faptul că, în momentul aplicării, compostul este fermentat corespunzător.

Pe de o parte, va fi ameliorată structura solului (volumul porilor, capacitatea de reţinere a apei, aerarea şi încălzirea); pe de altă parte, substanţele nutritive sunt larg disponibile pentru vie. Pentru compostarea în grămezi, în mica gospodărie se alege un loc bătătorit, ferit de băltiri, pe care se amplasează platforma. Tescovina se aşază în platformă în straturi de 20-30 cm, alternând cu straturi de pământ de 10-15 cm grosime. Pentru a asigura oxigenul şi umiditatea necesare microorganismelor, straturile se aşază afânat. Dacă materialul este uscat, acesta se umezeşte cu apă sau must de bălegar. Peste fiecare strat de tescovină se împrăştie fie praf de var (2 kilograme pentru fiecare 100 kilograme de tescovină), fie zgură Thomas, în proporţie de 4%, pentru neutralizarea reacţiei acide a tescovinei. Mai pot fi adăugate îngrăşăminte minerale: câte 3 kilograme superfosfat şi sare potasică pentru 100 kilograme de tescovină brută. Apoi se umectează cu o soluţie de 1% var stins şi 2-3% sulfat de amoniu. Soluţia se calculează în proporţie de 15 litri pentru aceleaşi 100 de kilograme de tescovină brută. Apoi se adăugă pământul.  Operaţia se repetă, prin adăugarea alternativă de straturi de tescovină şi straturi de pământ, până ce platforma atinge 1,5 metri înălţime. Aranjată în platformă, tescovina compostată se lasă la fermentat timp de 20 de zile. După acest interval, platforma se desface şi se procedează la amestecarea energică a straturilor prin lopătare. Apoi platforma se reclădeşte. Aceste operaţii se repetă la intervale de câte 30 de zile. Refacerea repetată a platformei de compost favorizează o fermentare uniformă. În aproximativ 4 luni tescovina poate fi administrată ca îngrăşământ organic în vie (Gh. Constantinescu şi colaboratorii; Gh. Bernaz). Tescovina compostată poate înlocui gunoiul de grajd în fertilizarea organică a viei. În România, ea se foloseşte în doze de câte 40 de tone (400 kilograme/ar), o dată la 4-5 ani. Epoca şi tehnica de aplicare sunt asemănătoare celor pentru administrarea gunoiului de grajd; tescovina compostată poate fi administrată în toamnă, prin împrăştierea la suprafaţa solului şi va fi încorporată superficial. O încorporare adâncă favorizează apariţia clorozei, îndeosebi în solurile grele predispuse la clorozare şi tasare. Tescovina epuizată poate fi compostată şi cu gunoi de grajd sau găinaţ de păsări de curte. Se procedează aşa cum am descris mai sus, cu deosebirea că straturile de tescovină alternează cu cele de gunoi de grajd şi eventual cu cele de pământ.

Fertilizarea cu îngrăşăminte verzi

Fertilizarea cu îngrăşăminte verzi dă rezultate bune numai în zonele umede, cu ploi ce depăşesc 600 mm anual sau în condiţii de irigare. Prin aportul lor în humus, îngrăşămintele verzi au o acţiune foarte favorabilă asupra însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului. Ele contribuie la întărirea butucilor şi la sporirea producţiei de struguri (cantitativ şi calitativ). În funcţie de condiţiile zonei, ca îngrăşăminte verzi pot fi folosite culturile de plante leguminoase, ale căror rădăcini (prin intermediul unor bacterii localizate în nodozităţile de pe rădăcini) fixează direct azotul; mazărea comestibilă sau mazărea furajeră, măzărichea, borceagul, lupinul, bobul, fasoliţa şi soia. În funcţie de perioadele ploioase din zonă, semănatul plantelor leguminoase se face toamna (septembrie-octombrie) sau primăvara devreme (februarie-martie).

Însămânţarea se face în benzi late de 1-11,2 metri şi în mod alternativ: un interval da, unul nu. Norma de semănat este de 0,7-1 kg/ar la borceag, 1-1,2 kg/ar la mazăre şi 1,5-2 kg/ar la lupin, bob şi soia. Toate plantele menţionate dezvoltă o masă verde bogată. În momentul când mai mult de jumătate din plantele leguminoase au înflorit, masa verde trebuie încorporată în sol. Înainte de a fi încorporată în sol, masa verde trebuie tocată şi lăsată sub formă de mulci (strat de material organic: paie de cereale, turbă, rumeguş, aşternut pe sol pentru ameliorarea regimului său termic, pentru a împiedica pierderea apei sau a preveni eroziunea) la suprafaţa solului. Pentru a se favoriza dezvoltarea masei verzi a leguminoaselor, la semănatul acestora se recomandă folosirea îngrăşămintelor chimice ternare (N, P, K) sau binare (P, K). În acest caz, cantitatea de humus rezultată prin descompunerea masei verzi poate fi chiar dublată. Materia organică încorporată în sol prin folosirea îngrăşămintelor verzi (anual, pe jumătate din suprafaţa viei) este comparabilă cu cea a gunoiului de grajd aplicat în doză de 40 tone/hectar (499 kilograme/ar) o dată la 4 ani (L. Mihalache şi colaboratorii). Folosirea îngrăşămintelor verzi are numeroase avantaje: costul redus al practicării lor, posibilitatea de a fi utilizate acolo unde transportul gunoiului de grajd se face cu greutate sau acesta lipseşte etc. Ea reprezintă o soluţie ieftină şi eficientă pentru zonele umede. Fertilizarea cu paie de cereale Paiele rezultate de pe suprafeţele cultivate cu cereale (grâu, secară, orz, ovăz) sau rapiţă constituie o sursă valoroasă de humus. Numeroase experienţe de lungă durată au dovedit că nivelul humusului din solurile viticole poate fi menţinut şi cu paie neputrezite în loc de gunoi de grajd. Paiele sunt uşor de transportat şi pot fi folosite direct, cu cheltuieli minime de forţă de muncă (U. Hofmann şi colaboratorii).

Cantităţile uzuale de paie ce trebuie administrate revin la 6-8 tone/hectar pe solurile uşoare şi 4-6 tone/hectar pe solurile mijlocii şi grele (W. Hillebrand şi colaboratorii). Administrarea paielor se face după recoltarea cerealelor sau după culesul strugurilor. Paiele tocate (preferabil) sau presate (balotate), în cantităţile recomandate mai sus, se împrăştie cât mai uniform pe intervalele dintre rândurile de viţe, arate în prealabil. Stratul de paie, gros de 30-40 cm, protejează solul împotriva efectului de tasare produs de precipitaţiile din timpul iernii şi asigură posibilitatea parcurgerii viei pe orice vreme. Acest ultim avantaj se evidenţiază îndeosebi iarna şi primăvara devreme, când se execută tăierea în uscat a viţei-de-vie, revizuirea spalierului etc. (Gh. Bernaz). Paiele trebuie să vină în contact cât mai intim cu solul pentru ca descompunerea şi transformarea lor finală în humus (prin activitatea microorganismelor) să poată avea loc cât mai intens. Acest scop se realizează mai curând cu paie tocate decât cu paie întregi. Descompunerea celulozei şi a hemicelulozei se desfăşoară treptat. În mediul favorabil creat sub acoperirea cu paie va fi stimulată colonizarea solului cu râme. Prin activitatea acestora vor spori aerarea şi permeabilitatea pentru apă a solului. În zonele secetoase, acoperirea cu paie sau mulci a solului îl va proteja împotriva unei uscări excesive. La o combinare alternativă a administrării de paie cu înierbarea intervalelor, bilanţul apei în sol poate fi protejat semnificativ.

Încorporarea paielor se realizează cel mai bine când acestea rămân ca mulci peste iarnă. Primăvara devreme, în momentul umflării mugurilor, paiele vor fi îngropate superficial (10-15 cm) cu ocazia dezmuşuroitului. Se va acorda o atenţie deosebită deoarece paiele nu trebuiesc încorporate prea adânc pentru că astfel se îngreunează descompunerea lor. Pentru o rapidă descompunere a paielor, bacteriile au nevoie îndeosebi de azot. Din cauza raportului carbon/azot total defavorabil, pe solurile sărace - ca şi la prima administrare a paielor pe intervalele din vie - este deci necesară o fertilizare de compensare cu azot de 0,5-1 kilogram N pentru fiecare 100 kilograme de paie. Această fertilizare de compensare urmează a fi efectuată primăvara devreme, în momentul umflării mugurilor (aşa-zisa înmugurire), o dată cu încorporarea paielor. Pentru realizarea unui aport de 1 kilogram azot (substanţă activă) se aplică 3-5 kilograme de cianamidă de calciu sau azotat de amoniu pentru fiecare 100 de kilograme de paie, pentru a grăbi descompunerea lor şi a împiedica fixarea azotului din sol de către microorganisme. Această fertilizare include şi folosirea acţiunii erbicide a azotatului împotriva buruienilor abia răsărite. Pentru administrarea „azotului suplimentar“, rezultate bune au fost obţinute cu cianamidă de calciu. Prin acţiunea corozivă a acesteia, paiele trec într-o putrezire prealabilă, ce duce la mărirea suprafeţei lorexterioare. În acest fel, paiele oferă  microorganismelor o suprafaţă mai mare de atac şi descompunerea lor este grăbită. Apoi, între mijlocul şi sfârşitul lunii mai se ară definitiv.

Unii autori recomandă acoperirea intervalelor cu paie încă din luna iulie. În acest caz, în lunile de maturare a strugurilor sunt evitate pierderile excesive de apă din sol şi se oferă condiţii optime pentru microorganismele din sol. Paiele aşternute pe intervale sunt îngropate sub brazda arăturii de toamnă, adăugând cianamidă de calciu şi, eventual, îngrăşăminte minerale cu fosfor şi potasiu. Neajunsurile (pericolul de incendiu şi pagubele produse de viermii-sârmă ce se pot dezvolta în stratul de paie) pot fi prevenite prin tocarea paielor sau încorporarea acestora. Această metodă, care aduce sporuri de recoltă de 7-8%, pare mai potrivită pentru condiţiile din România. Nu s-a putut clarifica îndeajuns dacă o acoperire suficient de groasă a solului cu paie poate proteja punctul de altoire al viţelor împotriva gerurilor. Ca atare, cel puţin la soiurile mai sensibile la ger este recomandabil să se acopere baza butucului cu pământ. Intervalele pot fi acoperite şi cu pleavă de cereale, utilizată direct după recoltare, la începutul lunii iulie. Pleava, uneori în amestec cu paie tocate mărunt, se aşterne pe solul din vie într-un strat gros de 10-15 cm, caz în care împiedică şi creşterea buruienilor.

Pe solurile foarte bogate în substanţe nutritive nu este necesară fertilizarea de compensare. În asemenea situaţii, fixarea temporară a azotului de către paie poate diminua puterea de creştere a viţelor cu o serie de avantaje: se îmbunătăţeşte rezistenţa acestora la îngheţ, reduce pericolul bolilor criptogamice şi micşorează tendinţa de meiere (lipsa de fecundare) a florilor. Trebuie reţinut că în viile cu pericol de clorozare paiele se administrează numai pe fiecare al doilea interval. În concluzie, pe lângă furnizarea de masă organică fertilizantă, acoperirea anuală cu paie are şi o acţiune multiplă: protecţie antierozională şi împotriva evaporării apei din sol, favorizarea vietăţilor din sol (îndeosebi a râmelor), reducerea îmburuienării şi eliminarea lucrărilor solului. Dintre dezavantaje pot fi enumerate: stânjenirea încălzirii solului, favorizarea producerii îngheţurilor târzii în viile situate pe văi, întârzierea dezmuguritului cu 2-3 zile, favorizarea înmulţirii dăunătorilor şi pericolul de incendii. Posibila sporire a atacului viermilor-sârmă poate fi redusă prin împrăştierea de cianamidă de calciu deasupra paielor. Pericolul de incendiu poate fi preîntâmpinat prin asigurarea unor zone de siguranţă faţă de rândurile marginale, acoperirea cu paie numai a fiecărui al doilea interval şi combinarea cu îngrăşăminte verzi.

Fertilizarea combinată cu îngrăşăminte verzi şi paie de cereale

La o vegetaţie bine dezvoltată, îngrăşământul verde produce anual o masă organică uscată de 3,5-5 tone/hectar. Combinând îngrăşământul verde cu circa 4-5 tone de paie, în solul viei poate fi introdusă o cantitate de masă organică aproape echivalentă cu cea adusă prin încorporarea gunoiului de grajd, dar cu cheltuieli mult mai reduse.

O asemenea tehnologie îmbunătăţită a fost recomandată pentru generalizare şi în România, dar, din păcate, nu s-a aplicat la nivelul dorit. Mulţi viticultori din zonele mai secetoase nu agrează îngrăşămintele verzi din cauza greutăţii cu care răsar acestea. Neajunsul poate fi evitat prin tehnica pe care o prezentăm în continuare. La sfârşitul lunii iulie şi începutul lunii august se pregăteşte patul germinativ pe fiecare al doilea interval şi se seamănă plantele ce vor servi ca îngrăşământ verde (mazăre, măzăriche, borceag, bob, lupin, fasoliţă, soia, trifoi de Buhara, secară de toamnă, orz de toamnă, rapiţă, muştar, facelia etc.). Dacă este nevoie, sămânţa se îngroapă cu grapa şi apoi se execută acoperirea cu paie, în cantitate de 4 tone/hectar. Pentru a preveni uscarea paielor şi a favoriza încolţirea şi răsărirea plantelor este recomandat ca acestea să fie tocate cât mai mărunt. O dată cu acoperirea cu paie tocate se aplică azot mineral, de obicei sub formă de alpetru (azot natural) sau azotat de amoniu, în doze care să asigure necesarul de azot al viţei-de-vie după înflorit; necesarul de azot al plantelor semănate ca îngrăşământ verde; compensarea de azot pentru paie administrate. Iată un exemplu pentru solurile lutoase pe care au fost administrate 4 tone de paie + îngrăşământ verde (leguminoase): necesarul de azot (substanţă activă) va fi de 30 + 40 + 20 = 90 kilograme/hectar, adică aproximativ 600 kilograme salpetru sau 270 kilograme azotat de amoniu. Protejate de paie, plantele semănate ca îngrăşământ verde străbat stratul acoperitor şi cresc în continuare. Umbra şi umiditatea astfel menţinute favorizează atât înmulţirea microorganismelor solului, cât şi descompunerea paielor. În scurt timp se formează o pâslă biologic activă de masă verde - paie, cu o vădită acţiune pozitivă asupra cantităţii şi calităţii producţiei de struguri. Primăvara, pâsla deasă formată din masa verde degerată şi paie descompuse poate fi încorporată cu uşurinţă în sol. Fertilizarea combinată a viilor cu îngrăşăminte verzi şi paie de cereale constituie o tehnologie ieftină, eficientă şi nepoluantă, care poate şi trebuie generalizată în viticultura ţării noastre.

Victor VĂTĂMANU