Fertilizarea culturii de floarea-soarelui

Consumul principalelor elemente de nutriţie la cultura de floarea-soarelui este diferit în funcţie de nivelul producţiei obţinute, aşa după cum prezintă Gh. Bîlteanu, după Minkevici şi Borkovski. Valorile de consum, confirmate şi de Vrînceanu, Zamfirescu, Vasiliu, Davidescu pe baza cercetărilor efectuate în ţară, arată un consum de substanţe fertilizante pentru 100 kilograme de sămânţă de 5-7 kilograme azot, 2,1-3,2 kilograme fosfor şi 12-30 kilograme potasiu.

S-a mai constatat că, pe măsură ce creşte producţia de sămânţă, consumul de azot creşte mai accentuat, pe când în cazul fosforului gradul creşterii consumului este mai mic. Cu alte cuvinte, floarea-soarelui foloseşte mai economic fosforul decât azotul. În ceea ce priveşte potasiul, consumul este practic constant indiferent de nivelul producţiei principale (planta de floarea-soarelui are şi însuşirea de a „risipi“ potasiul, extrăgând şi cantităţi peste nevoile reale, dacă solul este bine aprovizionat).Ritmul de acumulare a substanţei uscate şi de absorbţie a elementelor nutritive creşte, după cum prezintă Gh. Bîlteanu, de la formarea capitulelor şi până la începutul formării seminţelor. Până la sfârşitul înfloririi, când se acumulează 69% din totalul substanţei uscate, floarea-soarelui consumă 92% din totalul de azot, 88% din potasiu şi 54% din fosfor. În perioada formării seminţelor se consumă 46% din necesarul total de fosfor. O altă particularitate a plantei de floareasoarelui este de a nu putea compensa carenţele de elemente de nutriţie din fazele iniţiale de creştere: dacă, de exemplu, floarea-soarelui nu beneficiază de o bună aprovizionare cu elemente  de nutriţie (şi de apă), în perioada formării primordiilor florale (3-5 săptămâni după răsărire) se formează puţine flori şi producţia rămâne mică, chiar dacă ulterior condiţiile de vegetaţie sunt foarte bune (Gh. Bîlteanu şi Rada Voica, A.V. Vrînceanu). Cantităţi importante din elementele de nutriţie sunt transferate în seminţe pe măsura formării şi creşterii lor, încât, în final, din totalul consumurilor, 65% din azot, 35% din fosfor şi circa 10% din potasiu ajung în fructe.

Influenţa principalelor elemente de nutriţie asupra creşterii plantei de floarea-soarelui şi a producţiei de sămânţă şi ulei

Azotul este elementul determinant pentru creşterea plantei. La insuficienta aprovizionare tulpinile sunt subţiri, frunzele sunt mici, de culoare verde-galbuie. Cele din partea inferioară se usucă prematur. La carenţe pronunţate planta de floarea-soarelui se opreşte din creştere şi chiar piere. Plantele ajunse la maturitate în condiţiile unei slabe aprovizionări cu azot au un procent sporit de seminţe mici şi seci, situaţie care va determina şi scăderea producţiei de ulei. Şi excesul de azot este dăunător: frunze prea suculente, expuse atacului bolilor, aparat vegetativ prea dezvoltat în detrimentul producţiei de sămânţă, sensibilitate la secetă şi la cădere; glucidele acumulate iniţial în plantă sunt dirijate în proporţie mai mare spre acumularea de proteină, scăzând procentul de ulei (în cazul loturilor semincere, după A.V. Vrînceanu se pot folosi cantităţi mai mari de azot decât în culturile industriale - pentru ulei, şi anume până la limita în care se obţin seminţe mai mari, valoroase pentru însămânţat, chiar dacă procentul de ulei este mai mic). Putem preciza că azotul aplicat singur nu este economic. Pe diferite soluri, azotul determină chiar scăderi de producţie dacă nu se folosesc şi amendamente (solul brun podzolit). În combinaţii adecvate NP şi NPK şi la o bună aprovizionare a plantei cu apă, azotul dă sporuri de producţie până la 100-110 kilograme la hectar, optimul economic situându-se la circa 90 kilograme N/hectar. Acest nivel de fertilizare este adecvat pentru hibrizii de floarea-soarelui cultivaţi pe soluri cernoziomice, de silvostepă, având ca premergătoare porumbul. Ca factori principali de corecţie ai cantităţii de azot, Cr. Hera şi Z. Borlan precizează: solul - mai mult cu 10 kilograme/hectar pe solurile brune-podzolite (calcarizate) şi aluviuni din Lunca Dunării; mai puţin cu 10-20 kilograme pe solurile brun-roşcate şi cernioziomuri de stepă; nivelul tehnologiei aplicate: se scad 10-20 kilograme N/hectar, după cum tehnologia este de nivel mijlociu sau scăzut (cu scăpări); formele cultivate - pentru cultivarea eventualelor soiuri; planta premergătoare: se micşorează cantitatea de azot cu 10 kilograme N/hectar după plante care se recoltează în vară (cereale păioase, in, cartof timpuriu) şi se măreşte cu 10 kilograme N/hectar după sfecla de zahăr şi cartof de toamnă (în condiţiile unei fertilizări normale a premergătoarelor); aprovizionarea cu apă: se scad 20 kilograme N/hectar, dacă precipitaţiile în sezonul rece au fost sub normal, şi 30-40 de kilgrame, dacă anul anterior a fost şi el secetos.

Pe baza cercetărilor efectuate, Cr. Hera şi I. Toncea au stabilit o formulă generală de calcul a cantităţii de azot necesare pentru fertilizarea florii-soarelui, în care se ţine seama de acţiunea şi interacţiunea unui număr mai mare de factori. Această formulă este: DN = (Rp x Csn x Cin x Cp) + 7,5 x Rv – Ng + N pp +Ncp + 0,4 A, în care: DN = doză de azot s.a. (kh/ha); Rp = producţia scontată de boabe (t/ha); Csn = kilograme azot pentru obţinerea unei tone de boabe (inclusiv consumul pentru partea aferentă de masă vegetală totală); Cin = coeficientul de corecţie a dozei în funcţie de indicele de azot (IN), stabilit de laboratoarele agrochimice; Cp = coeficient de corecţie funcţie de aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor şi a gunoiului de grajd; Rv = resturi vegetale celulozice introduse în sol (t/ha); Ng = kilograme azot/hectar disponibil plantelor din gunoiul de grajd; Npp = kilograme azot/hectar adăugat în funcţie de planta premergătoare; Ncp = corecţie în cazul când planta premergătoare a fost compromisă total sau parţial (+15 kilograme la exces de precipitaţii şi minus 35 de kilograme în caz de compromitere din cauza secetei); A = abaterea precipitaţiilor faţă de media din sezonul rece (mm). În ceea ce priveşte epoca de administrare a îngrăşămintelor cu azot, nu s-au constatat diferenţe semnificative dacă se încorporează din toamnă sau primăvară, la pregătirea patului germinativ. Pe baza cercetărilor efectuate de către Gumaniuc şi Sin se recomandă, pe solurile cu fertilitate mai redusă, aplicarea îngrăşămintelor cu azot în trei fracţiuni egale: la pregătirea patului germinativ, la praşilele 1 şi 2, montând pe cultivator echipamente specifice acestei lucrări. Pe soluri mai fertile, azotul se fracţionează în mod egal la primele 2-3 praşile. Acest sistem se corelează mai bine cu aprovizionarea eşalonată cu azot a unităţilor cultivatoare. Cr. Hera şi I. Toncea recomandă ca în toate cazurile azotul din îngrăşămintele simple să fie aplicat jumătate la pregătirea patului germinativ, iar cealaltă jumătate la prima sau la a doua praşilă. Când se folosesc îngrăşăminte complexe este indicat ca 75-80% din totalul de azot să fie administrat concomitent cu semănatul (sau la pregătirea patului germinativ).

Fosforul influenţează puternic procentul de ulei, iar în multe condiţii determină şi o sporire a producţiei de sămânţă, chiar mai accentuată decât azotul. Floarea-soarelui nu se poate cultiva în nici un caz fără fertilizarea cu fosfor. Cu toate că planta de floarea-soarelui este citată de numeroşi autori ca având capacitate mare de folosire a fosfaţilor din sol, acest lucru nu este valabil pentru fazele iniţiale de creştere, iar în ţara noastră regimul de precipitaţii şi temperatură (în cultură neirigată) din perioada de înflorire şi fructificare nu permite o valorificare superioară a rezervelor de apă din sol. La insuficienţa de fosfor fructele rămân mici, cu procent mare de coji şi redus de ulei, iar vegetaţia se prelungeşte. Cele mai indicate îngrăşăminte cu fosfor sunt cele complexe. Dintre îngrăşămintele simple se va folosi, cu rezultate mai bune, superfosfatul concentrat pe solurile acide şi superfosfatul simplu pe soluri neutre şi alcaline. Epoca de administrare este vara sau toamna, înainte de arătura de bază (încorporându-se sub brazdă). O parte din fosfor (circa 1/3) se poate aplica pe rând o dată cu semănatul, cel mai bine din îngrăşăminte binare, de tip NP. Acest mod de fertilizare sprijină o bună înrădăcinare şi creştere iniţială a plantei, conferindu-i rezistenţă la secetă şi făcând posibile economii la cantitatea totală de fosfor cu 15-20%. Datele obţinute de A. Pascu şi colaboratorii în condiţii de irigare au demonstrat că floarea-soarelui poate folosi bine şi cantităţile de fosfor administrate în anii anteriori. Totuşi, pe lângă aceasta, trebuie utilizată şi o anumită cantitate de fosfor administrată florii-soarelui, aplicare ce are loc o dată cu semănatul, aşa-numita fertilizare „starter“. Formula generală de calculare a cantităţii de fosfor P2O5 pentru floarea-soarelui este, după CR. Hera şi I. Toncea (1979), Dp = (Rp x Csp x C) - Pg, semnificaţiile fiind identice cu cele din formula pentru calcularea necesarului de azot. Coeficientul C se estimează în funcţie de factorul de reacţie (FR) şi conţinutul solului în fosfor mobil (P-Al - mg P2O5/100 g sol).

Potasiul are influenţe pozitive, determinând utilizarea mai bună de către floarea-soarelui a celorlalte elemente nutritive, sporirea rezistenţei la frângere, la atacul diferitelor boli (putregaiul alb, mană) etc. La insuficienţa de potasiu, plantele rămân mici şi capătă aspect de tufă (cu internoduri scurte şi frunze dese). Totuşi, pe solurile cernoziomice îngrăşarea cu potasiu aduce sporuri mici de producţie. În schimb, pe soluri podzolice trebuie folosite 40-60 kilograme de potasiu. În cultura irigată, potasiul trebuie folosit în formulele de îngrăşare în toate condiţiile (Vrînceanu). După Hera şi Borlan, o atenţie deosebită se va acorda fertilizării cu potasiu pe solurile carbonatate. Îngrăşămintele cu potasiu se administrează sub arătura de bază. Calculul cantităţii de potasiu (K2O kilograme/hectar) necesar pentru fertilizarea florii-soarelui se face, după Cr. Hera şi I. Toncea, cu formula DK = (Rp x Csk) - 0,2 Gsa x K + Kg, unde Gsa = grosimea stratului arat (cm); K = conţinutul solului în potasiu mobil (mg K2O la 100 g sol); Csk = coeficient în funcţie de producţia planificată. Floarea-soarelui este o plantă pretenţioasă la uniformitatea de administrare a îngrăşămintelor.

Gunoiul de grajd aduce sporuri de producţie mai mari pe soluri carbonatate şi brune podzolite (Bîlteanu, Vrînceanu). Se realizează totuşi o mai bună valorificare a gunoiului de grajd pe ansamblul rotaţiilor dacă îngrăşămintele organice se dau la planta premergătoare (porumb, grâu, sfeclă şi cartof în condiţii de irigare). Corecţiile necesare la fertilizarea minerală sunt de 1-1,75 şi 2,5 kilograme potasiu pentru fiecare tonă de gunoi, când se administrează direct la floarea-soarelui, şi de 0,5-0,9 kg N şi 1-1,5 kilograme potasiu pentru fiecare tonă de gunoi folosit la planta premergătoare (Hera şi Borlan). Când toate culturile din rotaţie sunt fertilizate raţional se fac corecţii şi pentru fosfor: 1,25-1,50, respectiv 0,75-1 kilogram pentru fiecare tonă de gunoi de grajd folosită direct sau la premergătoare (Hera şi Toncea). Cultura irigată a florii-soarelui impune folosirea potasiului pe toate solurile din România. Cantitatea de azot ce trebuie folosită creşte până la 110-115 kilograme/hectar s.a. Experimental, s-au găsit sporuri economice şi la doze mai mari de azot, dar în practică nu sunt recomandabile din cauza scăderii rezistenţei plantelor la cădere şi boli.

Victor VĂTĂMANU