Fertilizarea culturii de tutun

Fertilizarea tutunului cere o atenţie deosebită, întrucât elementele nutritive utilizate trebuie să influenţeze în egală măsură atât producţia de frunze, cât şi calitatea acestora. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că azotul, fosforul şi potasiul au acţiune diferită asupra producţiei şi calităţii, că raportul între aceste trei macroelemente se răsfrânge evident asupra caracteristicilor intrinseci şi extrinseci ale foilor de tutun.

Consumul de azot, fosfor şi potasiu la tutun pentru 100 kilograme de frunze uscate, cu partea efigee aferentă este de 8,5 kg N, 2,03 kg P2O5 şi 12,16 kg K2O (N:P:K = 1:0,24:1,43). Consumul realizat exclusiv pentru 100 kilograme de frunze este în România de 2,4 kg N, 0,7 kg P2O5 şi 5,0 kilograme K2O (N:P:K = 1:0,29:2,08). Luând în considerare datele de cercetare obţinute în Italia, nu rezultă diferenţe marcante în consumul de elemente nutritive la diferite tipuri de tutun. Pentru o recoltă de frunze uscate de 1.500 kg/ha, pe baza datelor din cercetarea specifică culturii de tututn, sunt necesare (rotunjit): 128 kg N, 30 kg P2O5 şi 182 kg K2O. Tutunul consumă deci, pentru o recoltă obişnuită de frunze, comparativ cu alte specii, cantităţi mari de azot şi foarte mari de potasiu.

Azotul - la insuficienţa azotului, plantele de tutun cresc încet, tulpina rămâne subţire, frunzele au culoare verde-deschis (fără pete necrotice), iar către maturitate devin verzi-gălbui. Prin uscare, frunzele tutunului pentru ţigarete se colorează frumos, în galben, corespunzător cerinţelor, pe când frunzele tutunurilor de ţigări primesc culori deschise, nedorite; se reduce şi conţinutul lor în nicotină. În timpul vegetaţiei, pe măsură ce se accentuează insuficienţa azotului, culoarea galbenă se accentuează şi ea la frunzele de la bază, care apoi se usucă. Producţia de seminţe a plantelor crescute pe soluri sărace în azot este redusă. Azotul în abundenţă determină la plantele de tutut formarea de frunze mari, verziînchis, grosolane, de calitate inferioară. Gradul de combustibilitate se reduce, perioada de vegetaţie şi maturitatea se prelungesc, conţinutul frunzelor în substanţe albuminoide şi nicotina creşte, iar conţinutul în hidraţi de carbon scade, plantele devin sensibile la boli, iar cantitatea mare de clorofilă din frunze îngreunează obţinerea prin uscare a culorii dorite. La abundenţa de azot, frunzele la maturitate nu se îngălbenesc, iar la uscare şi fermentare capăta o culoare verde, roşie, brună sau uneori chiar neagră. Influenţa negativă sau pozitivă a azotului asupra producţiei şi calităţii tutunului este într-o strânsă corelaţie cu acţiunea celorlalte elemente nutritive (P, K), precum şi cu factorul umiditate. După unii cercetători, absorbţia azotului este neglijată în primele 15 zile de la plantare, apoi creşte rapid până în a 45-a zi, după care se reduce sensibil. Ţinând seama de particularităţile biologice ale diferitelor soiuri de tutun este important să se reţină ca tutunul pentru ţigarete, de tipul oriental şi Virginia, asigura producţii superioare din punct de vedere calitativ în condiţii de nutriţie moderată cu azot.

Tutunurile de mare consum şi pentru ţigări de foi şi umplutură, care prin biologia lor sunt mai productive şi care trebuie să fie mai bogate în nicotină, asigură producţiile cerute în condiţii de nutriţie cu azot mai abundentă. Azotul se asigură plantelor de tutun atât prin gunoiul de grajd, cât şi prin îngrăşăminte minerale. Gunoiul de grajd, pe lângă acţiunea lui fertilizantă, directă, aduce o mare contribuţie la îmbunătăţirea condiţiilor fizice ale solului, fapt deosebit de important pentru calitatea tutunului. La tutunurile orientale, gunoiul de grajd se foloseşte bine fermentat şi în cantitate mică (10-14 t/ha). Pe solurile nisipoase din sudul Olteniei, la tutunul de tip Virginia, se recomandă aplicarea gunoiului de grajd semifermentat sau chiar proaspăt, încorporat adânc din vară, împreună cu 80 kg/ha P2O5 plantei premergătoare, care aici este secara de toamnă. Atât la secară, înainte de semănat, cât şi la tutun, înainte de plantat, se mai încorporează în sol câte 35-50 kg azot. În acelaşi mod se foloseşte gunoiul de grajd şi pe solurile nisipoase din nord-vestul ţării, pe care, de asemenea, se cultivă tutun de tip Virginia. La tutunurile de mare consum, la tutunurile pentru pipă şi ţigări de foi, gunoiul de grajd bine fermentat se aplică direct, în cantitate de 20-25 t/ha. Gunoiul de grajd trebuie încorporat totdeauna sub arătura adâncă de toamnă. Mai frecvent se folosesc în cultura tutunului îngrăşămintele azotate minerale, sub formă de azotat de amoniu, uree sau îngrăşăminte complexe. Îngrăşămintele minerale cu azot, ca regulă generală, se administrează cu 10-15 zile înainte de plantare, la pregătirea solului cu grapa cu discuri. Nu se recomandă fracţionarea dozei de azot, întrucât la tutunul de tip Virginia, pe această calea, creşte conţinutul de azot în frunze, în detrimentul conţinutului de potasiu, fapt ce înrăutăţeşte culoarea şi combustibilitatea. În România, SCCCIT Băneasa admite pentru tutunul de mare consum şi fracţionarea (2/3 înainte de plantare, 1/3 la prima praşilă), în cazul când administrarea nu se poate face integral la pregătirea solului pentru plantare. Unii cercetători recomandă administrarea azotului înainte de plantare şi odată sau de două ori pe vegetaţie. C. Hera şi Z. Borlan recomandă administrarea azotului fie în îngrăşăminte simple, fie în complexe, vara sau toamna precedentă, la executarea arăturii de bază. Administrarea primăvara ar trebui folosită, cu precădere, pe solurile cu textură mai uşoară şi pe nisipuri. Oricum, îngrăşămintele complexe trebuie administrate toamna, sub arătură, mai ales la neirigat, asigurând astfel o mai bună valorificare a fosforului şi potasiului pe care acestea le conţin. Aducerea azotului la doza şi raportul stabilite se face prin completarea cu îngrăşăminte azotate simple, la pregătirea solului cu grapa cu discuri, înainte de plantare. Dozele de azot variază foarte mult, avându-se în vedere la stabilirea lor nu numai tipul tutunului, dar şi fertilitatea solului şi regimul de precipitaţii ce caracterizează regiunile de cultură.

Fosforul - în raport cu azotul şi potasiul, fosforul se absoarbe de către plantele de tutun în cantitate mult mai mică. La insuficientă fosforului, plantele de tutun cresc încet, frunzele rămân mici şi înguste, formând cu tulpina un unghi ascuţit. La unele plante cad florile, fără să se formeze seminţe. La uscare, foile provenite de la plantele crescute la insuficienţă de fosfor primesc o culoare prea închisă. Insuficienţă fosforului influenţează negativ dezvoltarea sistemului radicular al tutunului. Excesul de fosfor influenţează nu atât calitatea producţiei, cât mai ales calitatea ei. Excesul reduce combustibilitatea, înrăutăţeşte gustul şi caracteristicile morfologice, frunzele devin sfărâmicioase, fără fineţe şi elasticitate. Fosforul în exces grăbeşte maturitatea, fapt care, de asemenea, contribuie la înrăutăţirea calităţii, deoarece frunzele tutunului trebuie să se matureze treptat. Prin folosirea raţională a îngrăşămintelor fosfatice, în raport cu celelalte elemente nutritive şi în raport cu fertilitatea solului se obţin producţii sporite, iar foile de tutun au un colorit frumos. Dozele de fosfor recomandate pentru România sunt cuprinse între 40 şi 50 kg/ha s.a. şi 80-110 kg/ha s.a. (în condiţii de irigare). Mai mare atenţie trebuie acordată aplicării îngrăşămintelor fosfatice în cultura tutunului de tip Virginia, care, sub influenţa fosforului, îşi îmbunătăţeşte însuşirile intrinseci şi conţinutul de zaharuri simple. Mai mică atenţie se acordă îngrăşămintelor fosfatice la tutunurile pentru ţigări de foi şi pipă.

Potasiul - nu ridică simţitor producţia, mai ales pe solurile din România, foarte bogate în acest element. În schimb, potasiul accelerează parcurgerea vegetaţiei, creează condiţii mai bune pentru maturaţia frunzelor, îmbunătăţeşte gustul, culoarea şi combustibilitatea lor. Tutunurile renumite prin combustibilitatea lor conţin circa 5-10% potasiu. Potasiul stimulează procesul de fotosinteză, mărindu-se prin aceasta conţinutul frunzelor în hidraţi de carbon. De asemenea, potasiul măreşte rezistenţa plantelor la viroze şi  bacterioze, mai ales în anii ploioşi. Insuficienţa potasiului determină reducerea vigorii generale a plantei, încreţirea frunzei şi răsucirea marginilor ei în jos. Carenţa în potasiu afectează planta la orice vârstă, iar lipsa potasiului se accentuează pe timp de secetă. Foile uscate provenite de la plantele crescute la insuficienţă de potasiu sunt mici, zdrenţuite, au culoare schimbată, textură, elasticitate, aromă şi ardere reduse. Îngrăşămintele potasice sunt necesare la toate tipurile de tutun, cantităţile ce se aplică fiind legate de conţinutul solului în acest element şi de forma sub care se administrează. Dintre îngrăşămintele minerale potasice trebuie utilizat în primul rând sulfatul de potasiu. Dacă se utilizează sarea potasică, acest îngrăşământ, datorită clorului pe care îl conţine, trebuie îngropat în sol întotdeauna din toamnă şi nu trebuie dat în cantităţi mari. Clorul pe care îl conţine este unul din elementele cu influenţă negativă asupra arderii, dacă el trece peste o anumită limită. Raportul între cele trei elemente nutritive discutate variază în funcţie de tipul de tutun cultivat, de fertilitatea solului, planta premergătoare şi regimul de precipitaţii din zona de cultură. Raporturile dintre azot, fosfor şi potasiu se realizează prin folosirea îngrăşămintelor minerale simple (azotat de amoniu, sulfat de amoniu, uree, superfosfat concentrat, superfosfat simplu, sulfat de potasiu) şi complexe (16:48:0,23, 23:0,25:13, 16:16:16 etc.). Tutunul reacţionează pozitiv la îngrăşămintele minerale, cele mai mari sporuri înregistrându-se când s-au aplicat îngrăşăminte cu azot, fosfor şi potasiu date împreună. Păstrând raportul între elementele nutritive specifice fiecărui tip de tutun, dozele de îngrăşăminte se stabilesc în funcţie de fertilitatea solului, de umiditate şi de cerinţele fiecărui soi.

Calciul este, de asemenea, unul dintre elementele nutritive folosite de plantele de tutun în cantităţi foarte mari. După diferiţi autori, cantitatea de calciu folosită de o recoltă de minimum 2.000 kg/ha frunze uscate variază între 200 şi 225 kg. Calciul este important pentru tutun atât ca element de nutriţie, cât şi indirect, prin raporturile lui cu alte elemente din sol, raporturi care influenţează mult absorbţia acestora. Insuficienţa calciului duce la obţinerea unor frunze deformate, groase şi de calitate cu totul inferioare. Excesul de calciu duce la obţinerea unor tutunuri casante şi rău colorate şi la atenuarea combustibilităţii. Insuficienţa calciului în sol face ca magneziul să devină toxic pentru planta de tutut, iar excesul diminuează absorbţia acestui elemnet. Pentru o nutriţie favorabilă a plantelor de tutun cu magneziu se cere în sol un raport calciu:magneziu de 3:1. Magneziul - are o importanţă deosebită asupra calităţii tutunului atunci când este asociat cu potasiul, cu care trebuie să se găsească în raport de 1:3. Aceste două elemente asociate asigură tutunului la ardere o cenuşă compactă, combustibilitate şi aroma bune. Magneziul favorizează şi asimilaţia fosforului. Alte elemente - producţia şi calitatea tutunului sunt mult influenţate de fier, mangan, bor, sulf şi alte elemente, care de fapt, se găsesc în solurile din România în cantităţi satisfăcătoare cerinţelor tutunului. Totuşi, dată fiind marea diversitate de soluri pe care se cultivă soiurile de tututn, sunt necesare studii pentru a constata precis oportunitatea utilizării în cultura tutunului a unor îngrăşăminte care, pe lângă azot, fosfor şi potasiu, să conţină fier, magneziu şi alte elemente.

Victor VĂTĂMANU