Fertilizarea porumbului cultivat in monocultura

Pentru porumbul cultivat în monocultură, neaplicarea îngrăşămintelor conduce la secătuirea solului în substanţe azotoase şi substanţe organice. Porumbul în monocultură îşi menţine nivelul de producţie tot atât de ridicat ca şi în rotaţia grâu-porumb dacă se utilizează îngrăşăminte minerale. Efectul plantei premergătoare este evident, cu toate că, în monocultură, producţia, datorită fertilităţii ridicate a solului, se menţine la un nivel ridicat. Prin folosirea îngrăşămintelor însă producţia în monocultură, în medie pe 8 ani, depăşeşte martorul neîngrăşat cu circa 1.300-1.500 de kilograme la hectar, în timp ce în rotaţie, îngrăşămintele minerale au sporit recolta, în medie, cu circa 400-500 de kilograme la hectar.

Aceste date, obţinute pe un cernoziom foarte fertil din sudul ţării, demonstrează că monocultura porumbului, după cum prezintă Gh. Bîlteanu şi V. Bârnaure, reclamă aplicarea anuală a îngrăşămintelor minerale cu azot şi fosfor. Explicaţia constă în faptul că porumbul părăseşte târziu terenul (secătuit de apă şi substanţe nutritive) şi provizia de elemente nutritive solubile nu are vreme să se refacă din rezervele naturale ale solului în interval de timp scurt până la venirea iernii sau primăvara devreme până la semănat.

În monocultura de porumb, cum s-a dovedit prin experienţele efectuate de Gr. Coculescu, elementul cel mai important este azotul. Producţia de porumb creşte pe măsură ce cresc dozele de azot şi efectul acestora este deosebit de mare în anii cu precipitaţii suficiente în fazele critice ale plantelor. În raportul N:P, fosforul are pondere mică. Creşterea dozelor de azot şi fosfor peste limitele de N96P32 (N = 3, P = 1) nu a dus la sporuri mai mari de recoltă. Pe cernoziomuri, în monocultura de porumb, nu s-a semnalat nevoia folosirii îngrăşămintelor cu potasiu. În medie pe 3 ani, la porumbul în monocultură s-au obţinut sporuri însemnate şi prin folosirea anuală a 10-20 t/ha gunoi de grajd. Adaosul la gunoi a îngrăşămintelor minerale (N, P) determină o creşte mai mare a producţiei. Sporurile ce se obţin prin administrarea împreună a îngrăşămintelor organice şi minerale sunt însă mai mici decât suma sporurilor ce se obţin prin administrarea lor separată.

Îngrăşămintele azotate cele mai indicate în cultura porumbului

Există în prezent un bogat material experimental legat de efectul asupra producţiei de porumb al diferitelor îngrăşăminte cu azot. La Albota - Piteşti şi la Livada - Satu-Mare, pe soluri podzolice, argilo-iluviale, azotatul de amoniu, ureea şi amoniacul anhidru au avut acelaşi efect asupra producţiei. La Podu Iloaiei, pe cernoziom slab levigat, azotatul de amoniu a dat aceleaşi rezultate ca şi apa amoniacală. Numeroase experienţe au relevat faptul că, la aceleaşi doze de azot, îngrăşămintele lichide cu azot dau practic aceleaşi producţii ca şi azotatul de amoniu, atât pe cernoziomul de la Fundulea, cât şi pe cel de la Caracal şi Lovrin, atât în monocultură, cât şi în rotaţia grâu-porumb. Sortimentul de îngrăşăminte azotate produse actualmente în România satisface cerinţele fertilizării oricăror soluri cultivate cu porumb.

Metodele şi epoca de aplicare a îngrăşămintelor în cultura porumbului

În condiţiile tehnicii actuale, îngrăşămintele fosfatice şi potasice la porumb se aplică prin împrăştiere, la arătura de vară sau de toamnă, iar cele azotate, primăvara, la pregătirea solului pentru semănat. Cercetările efectuate de-a lungul anilor au demonstrat şi au pus în evidenţă că eficienţa economică a îngrăşămintelor creşte prin aplicarea lor localizată, în benzi, o dată cu semănatul, în preajma seminţelor. Cu N32P16 dat lateral şi de-a lungul rândurilor de seminţe, s-au obţinut sporuri importante de producţie. B. Nelson menţionează că porumbul foloseşte, de regulă, mai bine îngrăşămintele încorporate local decât pe cele împrăştiate pe toată suprafaţa: 224 de kilograme la hectar de îngrăşăminte minerale încorporate local au asigurat acelaşi spor de recoltă ca 448 de kilograme încorporate prin împrăştiere. Există în acest sens şi experienţe cu fosfor radioactiv, prin care s-a pus în evidenţă intensitatea mai mare de absorbţie a îngrăşămintelor încorporate local, mai ales de către primele rădăcini. Încorporarea locală a îngrăşămintelor trebuie însă realizată la 3-6 cm lateral şi cu 3-4 cm mai adânc decât seminţele.

Îndepărtarea mai mare de seminţe reduce din efectul îngrăşămintelor. O apropiere mai mare inhibă germinaţia, fapt dovedit şi de către Gh. Bîlteanu şi colaboratorii, în urma experimentărilor efectuate. C. Hera a evidenţiat pe cernoziomul levigat din silvostepa de sud a ţării că aplicarea localizată a azotului la porumb determină, faţă de aplicarea clasică, un spor de recoltă de circa 6 qintale la hectar. Administrarea în amestec a azotului şi a fosforului, în aceeaşi bandă de fertilizare, realizează în acelaşi timp stimularea absorbţiei fosforului de către plantele de porumb, dar şi stimularea absorbţiei şi acumulării azotului din îngrăşământ. Dar în amestec cu fosforul (localizat) azotul se absoarbe mult mai intens decât atunci când aceste elemente se administrează în benzi separate.

Aplicarea localizată a îngrăşămintelor în cultura porumbului este larg răspândită şi în ţările mari cultivatoare de porumb, indiferent de condiţiile de sol şi de climă în care se cultivă porumbul. Pentru creşterea rapidă şi timpurie, plantele de porumb solicită o concentraţie mai mare de principii nutritive, în special de fosfor, în comparaţie cu perioadele următoare. S. Aldrech şi E. Leng recomandă pentru îngrăşarea localizată toate cele trei elemente (N, P, K). În terenurile bogate în potasiu este indicat drept cel mai bun raport N:P2O5:K2O cel de 1:4:2, iar în terenurile sărace în acest element, de 1:4:4. Cantităţile ce se recomandă sunt: 5,7-11 kg/ha N; 20-30 kg/ha P2O5; 13,3- 26,6 kg/ha K2O. Îngrăşarea localizată a porumbului în România solicită dispozitive speciale pentru semănătoarea SPC-6, care să efectueze ambele lucrări în acelaşi timp: semănatul şi îngrăşarea pe rânduri (3-4 cm lateral şi 3-4 cm mai adânc decât seminţele). Pentru îngrăşarea localizată trebuie folosite, cu prioritate, îngrăşămintele complexe. Îngrăşarea porumbului după procedeul prezentat mai sus asigură o foarte bună dezvoltare a sistemului radicular, o mai mare rezistenţă a plantelor la secetă şi o producţie mai ridicată.

În legătură cu epoca de administrare a azotului în cultura porumbului, este important să se reţină ca timp optim administrarea primăvara, la pregătirea terenului pentru semănat. Administrarea îngrăşămintelor fosfatice şi, unde este cazul, a celor potasice toamna, la arătură, administrarea azotului la pregătirea patului germinativ şi administrarea localizată o dată cu semănatul a unei cantităţi din toate cele trei elemente constituie metoda cea mai eficace de folosire a îngrăşămintelor minerale la cultura porumbului. Eficienţa azotului în cultura porumbului este determinată de factorul apă, în anii secetoşi, iar administrarea de toamnă asigură cele mai bune rezultate. În anii bogaţi în precipitaţii, administrarea integrală din toamnă reduce însă eficienţa cu 20%, din cauza procesului de levigare. Necunoscându-se evoluţia precipitaţiilor, administrarea primăvara trebuie luată ca bază în folosirea azotului la porumb. Având în vedere ritmul de livrare a îngrăşămintelor cu azot către fermieri, trebuie luată în considerare pentru porumb şi administrarea unei cantităţi de azot în timpul vegetaţiei, până în faza de 6-8 frunze, o dată cu praşila mecanică sau chiar mai târziu, cu apa de irigare. Aplicarea azotului în timpul vegetaţiei poate fi eficientă numai în condiţii optime de umiditate. Această epocă trebuie avută în vedere numai când nu s-au putut asigura dozele de azot stabilite la semănatul porumbului.

Rezultatele cerecetărilor din domeniu pot conduce la următoarele concluzii: dozele mici de îngrăşăminte se pot administra, cu rezultate practic egale, fie toamna, fie la pregătirea patului germinativ, fie în timpul vegetaţiei, când plantele de porumb au formate 6-8 frunze; în cazul utilizării unei cantităţi de 80 kg/ha substanţă activă se obţin aceleaşi rezultate de producţie dacă administrarea se face exclusiv la pregătirea patului germinativ sau se fracţionează, jumătate toamna şi jumătate la pregătirea patului germinativ (prima soluţie trebuie preferată, fiind mai economică); administrarea a 80 kilograme de azot când porumbul are 6-8 frunze nu asigură sporuri de producţie mai mari decât doza de 40 de kilograme administrată în acelaşi timp; fracţionarea dozei de 80 de kilograme de azot în două epoci de administrare nu se dovedeşte utilă în comparaţie cu administrarea întregii cantităţi la pregătirea patului germinativ; cu doza de 120 kg/ha se poate asigura un spor de recoltă mediu de 1,6 q/ha faţă de varianta 80 kg/ha azot administrat la pregătirea patului germinativ. Din cele prezentate rezultă posibilitatea administrării azotului în cultura porumbului în mai multe variante. Cultivatorul se va orienta în alegerea soluţiei ţinând seama de rezerva de îngrăşăminte din unitate, de elementele economice (spor de producţie în raport cu consumul de carburanţi, cu forţa de muncă etc.), de faptul că în cultura industrială a porumbului numărul de treceri cu tractorul pe teren trebuie redus la minimum. Economia de energie, fără diminuarea producţiei, trebuie avută în vedere şi în cazul administrării îngrăşămintelor.

Folosirea microelementelor - în cultura porumbului este studiată din ce în ce mai mult în România. Dintre microelemente, zincul începe să constituie însă o problemă deosebită. Astfel, Gh. Ştefan constata la porumbul cultivat pe un sol tip cernoziom, în monocultură şi în condiţii de irigare, clorozarea şi necrozarea frunzelor, întârzierea creşterii plantelor şi şiştăvirea boabelor, consecinţă a unor carenţe în nutriţia porumbului cu microelemente metalice. Aplicarea pe fond de azot a zincului, sub formă de sulfat de zinc, în cantitate de 20-60 kg/ha, a determinat sporuri la producţia de boabe cuprinse între 31 şi 40%. Pe fondul de fosfor sau pe fondul de azot şi fosfor, sporurile de producţie au fost mai mici (15-21%, respectiv 11-30%). Sporuri de producţie s-au obţinut şi prin aplicarea manganului şi a cuprului, însă mult mai mici în comparaţie cu zincul (în jur de 10%). În zona centrală a Moldovei s-a semnalat evident scăderea producţiei de porumb din cauza nutriţiei necorespunzătoare a plantelor cu zinc pe solurile cu valorile pH-ului mari şi pe care s-au administrat cantităţi ridicate de fosfor. Compoziţia chimică a frunzelor de porumb provenite de la plantele cu carenţă au arătat un conţinut redus în zinc şi un conţinut mare în fosfor.

Pe măsura ridicării conţinutului de fosfor în plante în timpul creşterii lor, zincul devine insuficient. Apare în plantele de porumb un dezechilibru în raportul P:Zn, funcţiunile fiziologice fiind puternic influenţate din cauza insuficienţei de zinc. Experienţele efectuate de către D. Pleşa au pus pregnant în evidenţă necesitatea studierii zincului şi a folosirii lui, acolo unde apar carenţe, pentru creşterea producţiei de porumb. Gh. Ştefan recomanda 3-4 kilograme zinc (sub formă de sulfat de zinc) la hectar, o dată la 4 ani. D. Săndoiu indica încorporarea zincului toamna, la 10-15 cm adâncime. Pentru înlăturarea carenţei, zincul se poate administra şi prin stropirea plantelor cu o soluţie de 0,2-0,4 sulfat de zinc, de 2-3 ori, la intervale de 7-10 zile, începând cu faza de 5-6 frunze. Mai trebuie prezentat şi faptul că şi calciul poate determina carenţa de zinc la porumb. Aplicarea amendamentelor de calciu duce la reducerea procentului de zinc în plantă, dar şi a cantităţii totale de zinc absorbită în recoltă. Aceste elemente atrag atenţia asupra studierii zincului pentru porumb şi pe solurile unde se utilizează calciul ca amendament. Problema zincului la porumb s-a pus în multe state cultivatoare de porumb. S. Aldrich şi E. Leng au făcut precizarea că, acolo unde „dotarea“ cu zinc este insuficientă, îngrăşarea cu fosfor trebuie realizată cu multă atenţie, pentru a evita riscul carenţei acestui microelement.

Amendamentele cu calciu - cele mai bune rezultate de producţie le asigură porumbul cultivat pe solurile cu un pH neutru (6,5-7). În România, porumbul se cultivă şi pe soluri acide, dar producţiile care se obţin sunt mai mici. Efectul pozitiv al amendamentelor asupra producţiei de porumb pe solurile acide a fost ilustrat în România prin numeroase date experimentale. Amendamentele cu calciu, singure, determină o creştere a producţiei de porumb cu 6-8 qintale la hectar. Important este că, pe fondul amendamentelor, se amplifică substanţial efectul îngrăşămintelor. Azotul singur pe sol acid diminuează evident producţia (în general, cu 15%). Reacţia fiziologic acidă a azotatului de amoniu acţionează în direcţia creşterii acidităţii solului.

Introducerea în sol a 5 tone la hectar de carbonat de calciu anihilează efectul nociv al îngrăşământului azotat. Sporurile cele mai mari, datorită amendamentelor pe solurile acide, se obţin când se administrează împreună cu cele trei elemente nutritive. Şi din cercetările efectuate în cadrul Staţiunii de Cercetare-Dezvoltare Albota - Argeş a reieşit efectul pozitiv asupra producţiei de porumb al amendamentelor de calciu. Aplicarea a 4-6 tone la hectar carbonat de calciu (ceea ce a corespuns cu neutralizarea a 50-75% din aciditatea hidrolitică a solului) a mărit efectul îngrăşămintelor pe solurile podzolice din aria staţiunii. Amendamentele cu calciu pe solurile acide, în afară de efectul direct asupra producţiei şi indirect prin intensificarea acţiunii îngrăşămintelor minerale şi organice, asigură şi prelungirea în timp (efect remanent) a acestor îngrăşăminte, după cum prezintă T. Stanciu (1962). Aplicarea amendamentelor pentru cultura porumbului trebuie realizată în primul rând pe cele mai acide soluri. Efectul amendamentelor se evidenţiază din primul sau al doilea an de aplicare şi durează 8-9 ani. Ca o concluzie în ceea ce priveşte problema folosirii îngrăşămintelor în cultura porumbului, trebuie atrasă atenţia că nivelul rezultatelor acestei măsuri fitotehnice depinde de asigurarea în optim a factorilor de vegetaţie şi a celorlalte elemente care compun tehnologia de cultivare (apă, densitate, lucrări de îngrijire etc.).

Victor VĂTĂMANU