Fertilizarea si irigarea plantatiilor viticole

Una dintre verigile tehnologice extrem de importante pentru reuşita culturilor viticole este reprezentată de aplicarea îngrăşămintelor chimice, în funcţie de cartările agrochimice executate periodic. Fertilizarea plantaţiilor viticole, aşa după cum arată şi A. Teodorescu şi colaboratorii săi, se bazează pe: cunoaşterea metodelor de testare a fertilităţii solului şi de control al nutriţiei plantelor; cunoaşterea îngrăşămintelor ce se pot folosi în viticultură; cunoaşterea sistemului de fertilizare, dozele şi rapoartele secondate; cunoaşterea epocii, a metodei şi a fenofazei de administrare a îngrăşămintelor; cunoaşterea eficienţei economice a metodei de aplicare aplicată.

---

Principalele metode de testare a fertilităţii solului şi de control al nutriţiei plantei de viţă-de-vie sunt: metoda agrochimică, care consta în determinarea în laborator a stării de fertilitate a solului şi recomandările ce se impun, bazate pe diferenţele intre starea de fapt şi canonul normal al plantelor, în scopul obţinerii unei anumite producţii de struguri. Ea se efectuează în laboratoare specializate, cum ar fi: Laboratoarele judeţene OSPA, SCPVV Ştefăneşti: metoda diagnosticului foliar, care constă în determinarea conţinutului în principalele macro si microelemente existent în frunze, recoltate după inflorit şi pană în pargă; prin diferenţe se stabileşte, în funcţie de nivelul de producţie, cantitatea suplimentară de macro şi microelemente ce urmează a fi compensate prin fertilizare. De asemenea, această metodă se efectuează şi în laboratoare specializate; metoda morfofiziologică, ce se bazează pe observaţii asupra simptomelor pe care le manifestă plantele de viţă-de-vie, ca urmare a carenţei (lipsei) sau a excesului unuia sau mai multor elemente chimice, nutritive. Aplicarea ingrăşămintelor şi a amendamentelor au ca scop atat asigurarea dezvoltării normale a plantelor, cat şi obţinerea unor producţii cantitative şi calitative ridicate de struguri. De aceea este necesar a se interveni cu ingrăşăminte, în scopul restabilirii echilibrului dintre sărurile consumate de plante, dar şi al refacerii rezervei minerale şi organice a solurilor. S-a demonstrat că viţă-de-vie consumă anual importante cantităţi de elemente nutritive, şi anume: intre 90 şi 300 kilograme de azot la hectar, 20-50 de kilograme de fosfor la hectar şi 60- 250 kilograme de potasiu la hectar. Consumul specific pentru realizarea unei tone de struguri este cuprins intre: 5-7 kilograme de azot, 1,5-2,5 kilograme de fosfor şi 5-7 kilograme de potasiu. Ritmul de desorbţie din perioada de vegetaţie se corelează cu fenofaza, evidenţiindu-se în varful de consum inainte de inflorit şi un maxim cu circa 15-20 de zile inaintea incetinirii creşterii lăstarilor, atunci cand şi bobul inregistrează ritmul de creştere cel mai intens (Oprea, 2001). După etapa de consum maxim, curba de absorbţie scade treptat, pană aproape de stagnare, în preajma declanşării fazei de maturare a strugurilor. Cresterea şi fructificarea viţei-de-vie este condiţionată şi de raporturile cantitative ce se realizează în sol intre principalele macroelemente (N, P, K). Aceste raporturi pot fi

• 1-1,5-1 (Oprea, 2011);

• 1-2-1,2 (Oprea, 2001);

• 1-1,5-1 = raportul optim pentru condiţiile Romaniei (Condei, 1982).

De-a lungul perioadei de vegetaţie, consumul cel mai mare de azot il au viţele primăvara, pană la inflorit, iar fosforul şi potasiul se consumă cantitativ în timpul infloritului şi a maturării strugurilor şi coardelor. Lipsa elementelor nutritive generează tulburări de nutriţie, manifestate prin semne exterioare privind frunzele, forma lăstarilor, mărimea şi densitatea boabelor în ciorchine etc. Sub aspectul proporţiei de extragere şi consum al principalelor organe de viţă-de-vie, 50% din elementele nutritive sunt utilizate de struguri, 25% de frunze şi 25% de coarde şi rădăcini. în ramura viticulturii se folosesc ingrăşămintele organice, ingrăşămintele chimice, ingrăşămintele organo-minerale şi amendamente. Ingrăşămintele organice sunt reprezentate prin gunoiul de grajd, care conţine, în medie: azot = 0,5%, fosfor = 4%, potasiu = 0,2 %; pe langă acţiunea lor nutritivă, influenţeaza pozitiv şi insuşirile fizice şi biologice ale solului; ingrăşămintele verzi sunt recomandate în zonele cu peste 500 mm precipitaţii anuale, în vii cu distanţe de peste 2 m intre randuri şi conduse pe forme inalte sau semiinalte. Se recomandă amestecul de plante anuale, cum ar fi: leguminoasele (lupin, mazăre, bob, măzăriche), în amestec cu păioase (orz, secară, ovăz). Amestecul dintre o leguminoasă şi o păioasă poartă denumirea de borceag (exemplu: ovaz + mazare, orz + lupin, secară + bob etc.), ele semănanduse toamna sau primăvara devreme. Cositul covorului vegetal se realizează în perioada mai-iunie, iar masa verde se lasă pe interval ca mulci: în toamnă sau primăvara următoare se procedează la incorporarea în sol a resturilor vegetale, urmată de semănatul amestecului pentru anul următor. Un alt ingrăşămant organic ce se aplică solului este tescovina, care se incorporează în sol la 12-15 cm adancime, doza recomandată este de minimum 3-5 kilograme/butuc (fermentată şi uscată). Ingrăşămintele chimice pot fi simple sau complexe, în funcţie de numărul de elemente nutritive conţinute. Se recomandă: azotatul de amoniu (32-33% azot), uree (46-47% azot), superfosfat simplu (16-22% fosfor) sau dublu (40-50% fosfor), sare potasică (30-40% potasiu), sulfat de potasiu (45-50% potasiu), complexe 16-16-16 (azot, fosfor, potasiu) etc. Ingrăşămintele organo-minerale se utilizează sub forma amestecurilor dintre gunoiul de grajd sau tescovină, pe de o parte, şi ingrăşăminte complexe cu NPK, pe de altă parte. Amendamentele sunt folosite în scopul ameliorării reaciiei solului (pH), ori de cate ori coboară sub 6-5,8; în acest caz, se recomandă aplicarea şi incorporarea în sol a carbonatului de calciu sau a oxidului de calciu; în condiţiile în care solul este prea alcalin (pH-ul creşte la valori de peste 7,5-8), se recomandă amendamentele acide, pentru corectarea reacţiei solului. Perioada de amendare (aplicare şi incorporare este intotdeauna perioada de repaus a viţă-de-vie, după căderea frunzelor. Atat fertilizarea, cat şi amendarea parcelelor cultivate cu viţă-de-vie se vor efectua după o cartare prealabilă şi în urma căreia specialistul va recomanda tipul de ingrăşămant sau amendament, doza şi perioada de aplicare, toate acestea în funcţie de nivelul producţiei dorite. în ceea ce priveşte epoca şi metoda de aplicare a ingrăşămintelor, se va avea în vedere corelarea satisfacerii nevoilor maxime ale plantelor în perioadele (fenofazele) de consum sporit, cu ritmul de absorbţie şi de solubilizarea diferită a ingrăşămintelor. Ingrăşămintele pe bază de azot, deoarece se dizolvă repede, se administrează în general primăvara (de timpuriu şi inainte de inflorit). Ingrăşămintele chimice pe bază de fosfor şi potasiu se recomandă a fi administrate toamna, tocmai datorită solubilizării lor mai lente. Ingrăşămintele organice (gunoiul de grajd) se administrează toamna, ca ingrăşămant de bază; eficacitatea maximă este în anul II şi III de la fertilizare; tocmai de aceea, se recomandă revenirea fertilităţii cu gunoi de grajd o dată la 4 ani. Ca metode de aplicare, în viticultură se cunosc două categorii: - aplicarea radiculară, care este utilizată în practicapentru ingrăşămintele organice şi minerale, simple sau complexe; procedeele de administrare sunt: prin imprăştiere uniformă la suprafaţa solului, în şanţuri executate cu plugul la 20-30 cm adancime; la 30-40 cm distanţă de randul de plante (stanga-dreapta), în cuiburi la fiecare viţă. Aplicarea extraradiculară (foliară) se bazează pe insuşirea frunzelor de a absorbi elementele minerale complexe (macro şi microelemente), pulverizare fină pe suprafaţa lor; aplicarea ingrăşămintelor foliare se poate efectua ori concomitent cu realizarea tratamentelor fitosanitare, ori separat; administrarea acestora se realizează exact în fenofaza pentru care au fost concepute, avandu-se în vedere tipurile de macro şi microelemente strict necesare în perioada aplicării. Avantajele acestei metode constau în utilizarea unor volume reduse de apă şi ingrăşăminte, ce conduc nemijlocit la o diminuare a cheltuielilor; totodată, se are în vedere şi eliminarea stresului chimic provocat de cantităţile mari de ingrăşăminte chimice aplicate şi incorporate în sol.

Irigarea plantaţiilor viticole
Chiar în condiţiile în care viţă-de-vie s-a dovedit că prezintă o bună rezistenţă la un regim hidric deficitar, comparativ cu alte plante de cultură perene, datorită unui sistem radicular bine dezvoltat, totuşi, în perioada de vegetaţie, ea are un consum ridicat de apă. Lipsa umidităţii solului şi atmosferice generează o producţie de struguri, cantitativă şi calitativă, deficitară, o durată scurtă de viaţă şi chiar pieirea butucilor. Stresul hidric se corelează negativ cu eficienţa măsurilor agrotehnice de intreţinere a plantaţiilor viticole, în sensul că efectele acestora nu se regăsesc în sporirea producţiei, deci nu-şi ating scopul (lucrările solului, fertilizarea, erbicidarea etc). în cursul perioadei de vegetaţie, cerinţele plantei pentru apă sunt intr-o corelaţie directă cu principalele fenofaze: dezmugurit, creşterea intensă a lăstarilor, creşterea şi dezvoltarea boabelor. Metoda de irigare cea mai utilizată este „irigarea localizată” (prin picurare), prin care apa este distribuită butucilor sub formă de picături, această metodă fiind cea mai economică, concomitent aplicandu-se şi o fertilizare chimică cu macro şi microelemente. Irigarea aplicată raţional are un impact favorabil asupra creşterii vegetative, asupra producţiei şi a calităţii ei, sporurile depăşind 20%; se recomandă, în primul rand, la soiurile viguroase de masă, cu bobul mare, dar ea işi găseşte perfect locul intr-o agrotehnică viticolă raţională, în care sunt eliminaţi cea mai mare parte a factorilor stresanţi ai plantelor. Perioada declanşări udărilor, tehnica de aplicare şi normele de apă aplicate trebuie determinate ştiinţific, în funcţie de tipul de sol, forma de relief, soiul şi direcţia de productie, în urma unor studii speciale, efectuate de şi sub indrumarea specialiştilor.

Victor VĂTĂMANU