Fertilizarea - veriga tehnologica importanta pentru graul de toamna

Grâul de toamnă este una dintre plantele agricole care reacţionează pozitiv la aplicarea îngrăşămintelor în toate condiţiile pedoclimatice din ţara noastră.

---

Prin activitatea ştiinţifică desfăşurată, Gh.Bîlteanu şi V. Bârnaure (1979) au evidenţiatcapacitatea grâului de toamnă de a valorifica economic atât îngrăşămintele organice aplicate anterior sau direct culturii, cât şi îngrăşămintele minerale. În general, grâul de toamnă consumă pentru realizarea recoltei cantităţi mici de elemente nutritive. Astfel, după cum prezintă diferiţi autori, pentru 100 kg de boabe, plus producţia corespunzătoare de paie, grâul extrage din sol următoarele cantităţi de elemente nutritive: 2,3-3,3 kg N; 1,1-1,8 kg P2O5; 1,9-3,7 kg K2O. Cea mai mare parte din azot şi fosfor rămâne în seminţe (70%, respectiv 66%), iar cea mai mare parte a potasiului (70%) în paie.

Consumul relativ mic de substanţe nutritive nu se corelează însă cu cerinţele reduse faţă de aplicarea îngrăşămintelor. Din contră, grâul este deosebit de pretenţios la îngrăşare din cauză că are un aparat radicular slab dezvoltat şi cu o slabă putere de solubilizare a rezervelor nutritive din sol. Pe de altă parte, deşi perioada lui de vegetaţie este mai lungă, cea mai mare parte din elementele nutritive se absorb într-un timp foarte scurt, de la începutul formării paiului până la coacerea în lapte: 78-91% azot; 75-88% pentoxid de fosfor şi 85-88 oxid de potasiu. În acest interval scurt, grâul nu poate să-şi asigure, pentru a da recolte ridicate, necesarul de elemente numai din rezervele solului. În afară de aceasta, primăvara timpuriu, când grâul porneşte în vegetaţie, solul conţine puţine elemente solubile, din cauza condiţiilor nefavorabile pentru mineralizarea substanţei organice. Grâul de toamnă trebuie deci să găsească în sol o rezervă (cantitate) de elemente nutritive cât mai accesibile, încă din primăvară, foarte de timpuriu. În nutriţia grâului de toamnă nu trebuie pierdută însă din vedere nici perioada germinaţie-începutul formării paiului, adică perioada îndelungată din toamnă şi iarnă când plantele vegetează în condiţii de temperatură foarte scăzută. După W. Leonard şi J. Martin, în perioada octombrie-martie, adică de la răsărit până în primăvară, grâul utilizează 8-22% din cantitatea de azot necesară pe timpul vegetaţiei, 12-25% din cantitatea de fosfor şi 12-15% din cantitatea totală de potasiu. Dacă se ia în considerare cantitatea de substanţă uscată produsă de plantă în această perioadă (circa 3% din cantitatea totală ce se produce în timpul vegetaţiei), se înţelege că grâul de toamnă consumă cantităţi relativ mari de elemente nutritive în perioada de toamnă şi iarnă.

În perioada de toamnă, consumul ridicat de substanţe nutritive este determinat de formarea aparatului radicular, de înfrăţirea plantelor şi de acumularea rezervelor necesare trecerii perioadei de iarnă. În plante se acumulează substanţe esenţiale (hormoni, vitamine, enzime etc.) care favorizează în continuare geneza florală şi parcurgerea normală a fazelor de vegetaţie. Insuficienţa elementelor nutritive în perioada de dinainte de intrarea în iarnă are consecinţe negative pe tot timpul vegetaţiei plantelor, concretizându-se în final printr-o producţie mult mai scăzută.

Cele menţionate mai sus atrag atenţia asupra necesităţii asigurării grâului de toamnă cu elemente nutritive, în cantităţi corespunzătoare, pe tot timpul vegetaţiei, fără a pierde din vedere cumva perioada de iarnă, când aparent plantele de grâu stau în repaus. Substanţele minerale absorbite în perioada de toamnă şi iarnă asigură în primăvară plantelor de grâu o energie funcţională ridicată, care atrage după sine nu numai o producţie ridicată, dar şi scurtarea perioadei de vegetaţie. Îngrăşarea grâului de toamnă este puternic influenţată şi de particularităţile soiurilor. În prezent, este stabilit că soiurile intensive reacţionează la îngrăşăminte mult mai puternic decât soiurile extensive. Capacitatea de producţie, rezistenţa la cădere şi boli sunt principalele însuşiri care permit utilizarea în cultura grâului a unor cantităţi mari de îngrăşăminte minerale şi organice.

Este demn de menţionat că cercetătorii români, sub conducerea doctorului Săulescu, conducătorul programului de ameliorare a grâului de toamnă din cadrul ICDA Fundulea, au creat de-a lungul timpului noi şi noi soiuri de grâu de toamnă, cu capacitate de producţie ridicată, adaptate tuturor condiţiilor pedoclimatice ale României. Trebuie prezentat şi faptul că, în cadrul tuturor testărilor făcute alături de alte soiuri de grâu de toamnă străine, soiurile româneşti s-au dovedit a fi mult mai bine adaptate condiţiilor specifice României, au avut o rezistenţă mai bună la boli şi dăunători, s-au adaptat mai bine condiţiilor climatice mai puţin prielnice şi au asigurat o producţie de boabe de grâu de toamnă ridicată şi constantă. Tot în cadrul Institutului de la Fundulea, s-au efectuat de-a lungul timpului numeroase studii şi cercetări privind fertilizarea culturii de grâu de toamnă şi s-au stabilit dozele optim economice pentru fiecare soi în parte. Este absolut necesar să se cunoască bine particularităţile de nutriţie minerală ale soiurilor pentru a folosi în cultura lor diferenţiat dozele de îngrăşăminte şi raportul între elementele nutritive.

Azotul în cantităţi corespunzătoare asigură o bună înfrăţire şi înrădăcinare a plantelor, măreşte rezistenţa la temperaturi scăzute, măreşte numărul de flori fertile în spic şi îmbunătăţeşte conţinutul boabelor în substanţe proteice. Pentru solurile din ţara noastră, azotul rămâne principalul element nutritiv pentru obţinerea unor producţii ridicate de grâu. Insuficienţa azotului se manifestă prin reducerea numărului de fraţi, reducerea suprafeţei de asimilaţie, prin debilitarea pronunţată a plantelor şi reducerea rezistenţei la iernare. La insuficienţa azotului, numărul de flori fertile în spic se reduce şi scade conţinutul boabelor în substanţe proteice. Excesul de azot determină creşterea suprafeţei foliare, reducerea asimilaţiei nete totale, întârzierea vegetaţiei. Excesul de azot conduce la dezechilibru între glucide şi protide, cu consecinţe negative asupra rezistenţei la cădere, boli şi dăunători şi, fără îndoială, asupra capacităţii de fructificare a plantelor. Grâul absoarbe azotul din sol atât sub formă nitrică, cât şi sub formă amoniacală. Este stabilit ştiinţific că la temperaturi scăzute, în timpul iernii, şi în primele faze de vegetaţie azotul nitric este mai bine absorbit de plantele de grâu decât azotul amoniacal. Pentru grâul de toamnă, azotul se poate administra, cu rezultate practic egale, atât ca azotat de amoniu sau de calciu, cât şi ca sulfat de amoniu sau uree.

Rezultate foarte bune la grâul de toamnă s-au obţinut şi prin administrarea îngrăşămintelor lichide. Generalizarea folosirii acestor îngrăşăminte implică însă condiţii speciale de păstrare şi utilaje speciale de transport şi încorporare.

Fosforul influenţează pozitiv înrădăcinarea, înfrăţirea, rezistenţa plantelor la iernare, rezistenţa la cădere şi precocitatea. Fosforul măreşte eficienţa azotului şi asigură, pe unele soluri, importante sporuri de producţie, chiar dacă se aplică unilateral. Fosforul măreşte rezistenţa la boli şi contrabalansează acţiunea negativă a excesului de azot. În formă uşor solubilă, fosforul este necesar, în primul rând, plantelor tinere, cu sistem radicular slab dezvoltat. În primele faze de vegetaţie, grâul de toamnă absoarbe foarte repede fosforul din îngrăşăminte (de preferat a se administra îngrăşăminte complexe). Mai târziu, creşte şi capacitatea plantelor de a folosi fosforul din rezervele solului. Prezenţa în sol a sărurilor amoniacale măreşte solubilitatea fosfaţilor greu solubili, astfel că aceştia pot fi mai bine folosiţi de plantele de grâu. Dozele mari de fosfor determină creşterea în bobul de grâu a conţinutului de P2O5 şi a amidonului şi reducerea conţinutului de proteină.

Potasiul favorizează sinteza hidraţilor de carbon şi contribuie la creşterea rezistenţei plantelor de grâu la ger, cădere şi boli. Insuficienţa de potasiu se manifestă prin îngălbenirea specifică („opăreală”) a limbului frunzei în partea superioară şi pe margine, după cum prezintă J. Hoffer şi A. Krantz (1957). Mai târziu, tulpina plăntuţei de grâu de toamnă slăbeşte, iar planta devine pipernicită. La solurile din ţara noastră, carenţa de potasiu se manifestă la grâul de toamnă foarte rar, pe unele soluri podzolice mai uşoare, mai ales în urma aplicării amendamentelor cu calciu. În România, s-a acumulat un bogat material experimental, din care se pot trage concluzii practice pentru aplicarea diferenţiată pe zone ecologice de cultură a îngrăşămintelor, pentru cultura grâului de toamnă, luând în calcul şi întregul complex de condiţii pedoclimatice specifice zonei de cultivare.

Victor VĂTĂMANU

revista, agricultura, vegetal, tehnologie, fertilizare, graul de toamna