Fluturi dăunători activităților din agricultură și silvicultură – Ordinul Lepidoptera

Larvele fluturilor, numite și omizi, posedă, de obicei, în afară de cele trei perechi de picioare toracice, câte o pereche de picioare abdominale pe segmentele 3-6 abdominale și o pereche de organe auxiliare pe segmentul 10. În regiunea cefalică omizile prezintă glande sericigene pentru fabricarea firelor de mătase, cu care nimfele construiesc gogoșile. Însușirile lor sericigene sunt folosite de om pentru obținerea mătăsii de la unii fluturi. Aceasta stă la baza dezvoltării sericiculturii. Omizile se hrănesc aproape întotdeauna cu plante; unele, mai puțin numeroase, cum sunt acelea ale unor fluturi-bufnițe care trăiesc ca răpitoare, au fost denumite „omizi-ucigașe“. Omizile moliei de haine (Tinea bisseliella) – care, la fel ca și larvele gândacilor de slănină (Dermestes) și ale gândacilor de piei (Attagenus) sunt consumatoare de substanță animală – au fost clasificate mai înainte printre „mâncătorii de cadavre“. Marea majoritate a omizilor trăiesc pe uscat și numai câteva în apă. Brehm consideră că fluturii se clasifică adesea în fluturi mari și mici, un sistem care poate corespunde intereselor colecționarilor, însă nu și sistematicii naturale. Multe familii cu forme mici, cum sunt moliile Tineidae, Tortricidae și Pyralidae, prezintă multe specii dăunătoare pentru agricultură și silvicultură.

Ca molii, trebuie menționate mai întâi moliile de cereale: Viermele alb de grâne (Tinea granella), care este dăunător pentru depozitele de cereale, este un fluturaș nocturn, de 12 mm, ale cărui aripi dinainte sunt albe-argintii și cu pete cafenii, iar cele dinapoi – cenușii. Omizile gălbui, cu capul cafeniu-roșiatic și cu perișori scurți, atacă mai ales grăunțele de grâu și secară, apoi pe cele de leguminoase, adunându-le în grămăjoare de câte 10-30 de boabe, învelite cu păienjeniș și excremente. Cerealele astfel alterate au un miros neplăcut și nu se pot măcina.

Molia-de-haine (Tinea bisseliella), cam de aceeași mărime, este colorată în galben-roșiatic, cu aripile dinainte cafenii și fără pete, iar cele poterioare sunt cenușii-gălbui. Zboară numai masculii, iar femelele leneșe stau în locuri ascunse, prin dulapuri ori depozite de haine și țesături. Larvele, care trăiesc până la 10 luni, atacă stofa de lână, perii de animale, bumbacul, inul, mătasea și penele, dar pot omorî și unele insecte. Asemănătoare este și molia-pieilor (Tinea polionella), care atacă mai mult obiectele de piele. Există apoi molii specializate în consumarea grăsimilor, ca Aglossa pinguinalis, sau care atacă ceara fagurilor de albine. Astfel este molia stupilor (Galleria melonella). Aceasta din urmă, mai mare, având până la 50 mm, este cenușie-roșiatică, cu pete încercuite cu alb. Femelele depun ouăle în crăpăturile stupilor, iar larvele care ies distrug fagurii, în special cei vechi. Ele atacă deopotrivă cuiburile albinelor sălbatice și ale bondarilor. O molie care atacă produsele de șuncărie este Dysmasia parietariella, de 8-10 mm, colorată în galben-pământiu, cu pete cafenii și aripi cenușii. Larvele atacă învelișul salamurilor uscate și lemnăria putredă. Se dezvoltă în magaziile de uscare a produselor de șuncărie sau în camerele de depozitare murdare și cu mobilier lemnos vechi. În timpul verii, arbuștii și copacii sunt deseori acoperiți de sus până jos cu pânzele moliilor țesătoare (Hyponomeulidae), în care larvele mici trăiesc o viață socială.

Moliile Coleophoridae – dintre care molia-minieră (Coleophora laricella), considerată ca un dăunător special al pădurilor – trăiesc ca larve izolate în saci confecționați chiar de ele. Numeroși dăunători ai pădurilor se găsesc și printre Tortricidae. Așa este molia verde a stejarului (Tortix viridana) și multe altele.

Molia stejarului este un lepidopter mic, cu aripile cenușii-verzui. Omizile, foarte vioaie, verzi și cu mulți peri negri și subțiri, rod frunzele stejarului, pe care le răsucesc și le leagă cu fire de mătase. Ele distrug frunzele de sus în jos, coborând de la o cracă la alta prin intermediul firelor lor de mătase. Din grupul Tertricidae face parte și una dintre moliile cerealelor, și anume molia cenușie a cerealelor (Sitotroga cerealella), care este un fluturaș de 10 mm, gălbui, cu aripi franjurate, cele dinainte cenușii-gălbui, cu o dungă longitudinală mai închisă, iar cele posterioare, cenușiiargintii. Omizile lor atacă de preferință boabele de grâu și de porumb, apoi pe cele de orz, orez, mei, fasole și altele, distrugând până la 50% din cantitatea depozitată. Boabele atacate capăta un miros greu, iritant și sunt improprii pentru consum sau pentru sămânță. Printre dăunătorii pomiculturii se află și larva numită viermele de mere (Carpocapsa pomonella). Omida acestui fluturaș cu aripi cenușii-cafenii și cu pete și franjuri marginale mai deschise se dezvoltă în interiorul merelor și al perelor, consumând semințele. Nesătule, trec pe mai multe fructe și pot parcurge o distanță până la 20 de metri. Fructele atinse, așa-numitele viermănoase, nu se mai coc, cad sau rămân în pom, dar sunt de calitate inferioară. Împreună cu Anthomonus, larvă de Carpocapsa pomonella, este cel mai periculos dușman al fructelor și starea recoltei este întotdeauna în funcție de modul cum au fost combătuți acești dăunători.

Dușmani ai viticulturii sunt cele două molii sau viermi de struguri Clysia (Cochylis) ambiguella și Eudemys (Polychrosis) botrana, precum și viermele săritor (Oenophthira pilleriana). Dintre acești fluturi mici, primul, numit și cochilisul, are aripile franjurate, galbene-cenușii, iar al doilea, eudemisul, are, de asemenea, aripile franjurate, însă pestrițe, cu dungi și pete albastre și cafenii. Larvele lor rod inflorescențele, apoi fructele și ciorchinii cu boabele putrede sunt acoperiți cu mucegai și cu un păienjeniș des. Printre Pyralidae există numeroși dăunători ai culturilor agricole.

Cel mai important este sfredelitorul porumbului (Pyraustra nubilalis). Este un fluture de 17-35 mm, de culoare galbenă-albicioasă. Femela depune în medie 500 de ouă pe fața de jos a frunzelor de porumb, iar larvele sfredelesc coceanul, de unde pot trece și pe știulete, răzând boabele. Tot printre piralide există o armată întreagă de dăunători ai depozitelor de alimente.

Molia de făină sau molia morilor (Ephestia Kuhniella) este un fluture de 20-25 mm, cenușiu-plumburiu, cu aripile franjurate și cu pete albe, puncte negre și linii frânte. Omida lui, gălbuie-albicioasă, cu capul cafeniu, are pe spate șase rânduri longitudinale de negi galben-roșcați. Ele rod grăuntele de cereale și leguminoase, apoi fructele uscate, sâmburii de fructe, fagurii de ceară și sitele de mătase. Produsele respective sunt adunate în cocoloașe cu fire de mătase, murdărite de excremente. Molia fructelor uscate (Plodia interpunctella), de 3-8 mm, are aripile franjurate și colorate. Omizile sale gălbui, cu capul cafeniu, depreciază fructele și zarzavaturile uscate, uneori marmelada și dulcețurile, producând până la 40-50% pierderi din cantitatea depozitată. Produsele mai capătă și un miros neplăcut, care le face neconsumabile.

Viermele de făină (Pyralis farinalis) reprezintă omida unui fluture cafeniu, cu aripile dinainte roșii și violete și o dungă cafenie-deschisă, iar cele dinapoi – cenușii, cu două linii albe. Această molie consumă sau degradează tărâțele și boabele de cereale aflate în depozite. Foarte înrudite cu piralidele, însă socotite deja „fluturi mari“ sunt omizile urcătoare numite și cotari (Geometridae), ale căror larve au primele perechi de picioare abdominale involuate și din această cauză larvele se mișca „întinse“. Omizile urcătoare Erannis ( Hibernia) și Operophtera, ale căror femele, incapabile de zbor, se cațără toamna târziu pe trunchiuri de copaci pentru a depune ouăle, pot fi capturate cu ajutorul cunoscutelor inele de clei. Omida urcătoare pe conifere, Bupalus piniarius, este, de asemenea, o molie dăunătoare, periculoasă în pădurile de rășinoase.

Dăunători extrem de periculoși sunt cuprinși în familia fluturilor Lymantriidae. Din această familie fac parte: temuta omidă păroasă a moliftului (Lymantria monacha), omida păroasă a stejarului (Lymantria dispar), precum și omida fluturelui-auriu (Euproctis chrysorrhoea). Pe când omida de Limantria monacha atacă atât pădurile de foioase, dar mai ales pădurile de conifer, omida de Lymantria dispar poate fi întâlnită în Germania, cu precădere în pădurile de foioase. Ca dăunător, aici este aproape fără importanță, deoarece numeroșii săi dușmani constituie o stavilă serioasă în înmulțirea ei. Altfel stau lucrurile în America de Nord. Acolo, în anul 1869, au fost introduse de un savant, cu scopuri științifice, câteva exemplare de Lymantria dispar și, din nefericire, un exemplar a reușit să scape. Urmările au fost îngrozitoare, căci – nestingherit de dușmani – acest fluture s-a răspândit mai întâi încet, apoi tot mai repede și în scurtă vreme „the gipsy moth“ a devenit dușmanul nr. 1 al plantelor, dezgolind de frunze livezile de pomi fructiferi, fără a se mai opri, în noua sa patrie, nici în fața pădurilor de conifere. Sub conducerea cunoscutului entomolog I.O. Howard s-au importat ulterior din Europa dușmanii acestui dăunător, ihneumonidele, muștele tahinide și frumoasa prădătoare de nimfe Calosoma sycophanta, care și în pădurile din Germania vânează Lymantria dispar. Acești dușmani naturali, precum și o boală virotică au reușit să restabilească întrucâtva echilibrul.

Omida păroasă a stejarului (Lymantria dispar) aparține unui fluture, cu peri cenușii și cu aripile gălbui și presărate pe margini cu pete cafenii; pupele se găsesc în cuiburi printre frunzele pomilor, pe care le înfășoară cu fire de mătase. Omizile, negre, cu peri lungi și cu pete roșii și albastre, rod frunzele, bobocii florali, fructele și chiar coaja lăstarilor. Ele atacă de preferință stejarul și alți arbori de pădure, precum și pomii fructiferi ca: merii, perii și prunii, dezgolindu-i de frunze. După un asemenea atac, pomii nu mai rodesc mulți ani în șir. Lymantria moncha este un fluture alb-cenușiu, cu dungi încrețite, cafenii pe aripi. Larva acestuia, omida păroasă a moliftului, galbenă, păroasă și cu dungi longitudinale negre, atacă predilect arborii coniferi, pe care îi desfrunzește, astfel încât aceștia se usucă. Fluturele auriu (Euproctis chrysorrhoea) își trage numele de la faptul că poartă la partea dinapoi a corpului un smoc de perișori aurii. Omizile sale desfrunzesc arborii din păduri și pomii fructiferi. Mai mult decât omizile altor fluturi, aceasta urzică puternic pielea omului cu un lichid otrăvitor, pe care îl elimină peste perișorii de pe corp, atunci când sunt deranjate. Fluturele de copac, albinița sau nălbarul (Aporia crataegi), apare primăvara în livezile înflorite înaintea altor fluturi. Omida sa are trei dungi negre și două portocalii în lungul spatelui, iar nimfele, galben-pestrițe, atârnă adesea de crengile copacilor printr-un fir de mătase. Foarte lacome, omizile nălbarului rod mugurii și frunzele. În urma atacului lor, pomii nu mai dau roade sau se usucă. Un alt dăunător al pomilor este omida păroasă a dudului (Hyphantria cunea) din familia Arctiidae. Locuitor obișnuit al Americii de Nord, a fost descoperit în 1840 în Ungaria. În jurul anilor 1950 a fost găsit în Cehoslovacia, Iugoslavia, Austria și România. Este un fluture mic, cu aripile albe, uneori cu pete mici, negre. Omizile sale, păroase, gălbui, cu două rânduri longitudinale dorsale de pete negre și alte trei cu pete galben-portocali, rod frunzele, pe care le lasă ca niște dantele. Ele își fac cuiburi mari înfășurând cu fire de mătase mai multe frunze sau chiar ramuri întregi. Atacă dudul și alți pomi fructiferi, care, fiind desfrunziți, parțial sau total, nu mai fructifică. Limantriile sunt înainte de toate dăunătoare ale pădurilor, pe când Euproctis chrysorrhoea aduce pagube mai ales pomiculturii. Larvele mici ale acestei din urmă specii hibernează în cuiburi construite din țesături, așa-numitele „cuiburi mari de omizi“, în opoziție cu „cuiburile mici de omizi“ ale nălbarului. În familia fluturilor – bufnițe (Noctuidae), care cuprinde fluturi ce zboară cu predilecție în timpul nopții, și care au aripile anterioare de culoare închisă, cu desene caracteristice și cu aripi posterioare de culoare mai deschisă, câteodată lucioasă, există un dăunător periculos al pădurilor cu denumirea de fluturele-bufniță de pini (Panolis griseovariegata). Dăunătoare pentru agricultură sunt „omizile de pământ“ ale fluturelui mama-casei (Agriotes pronuba), cunoscute oricărui grădinar, precum și larvele numeroaselor rude ale acestei specii.

Cea mai păgubitoare omidă este aceea a fluturelui numit buha-semănăturilor (Agrotis segetum). Are 4 cm lungime, este de culoare cenușie-cafenie și prezintă pe aripile anterioare trei pete negre de figuri geometrice deosebite. Aripile posterioare sunt alb-mătăsoase. Omizile sale sunt polifage și rod frunzele, semințele încolțite, rădăcinile și tuberculii atacând plantele cerealiere, tutunul, sfecla, plantele de grădinărie, pepinierele viticole și pomicole. Printre fluturii de noapte (Sphingidae) de conformație foarte elegantă, de care țin unele dintre cele mai frumoase specii ale noastre, fluturele Acherontia atropos poate să devină dăunător pentru plantațiile de pini, brazi și alte conifere. Este denumit popular „cap de mort“, după desenul de pe spatele lui. Originar din sud, acest fluture ajunge câteodată până la noi și larva lui se găsește în aceste cazuri pe frunzele de cartof. El pătrunde cu predilecție în stupii de albine, pentru a suge miere, dar adeseori albinele îl înțeapă și stuparul găsește atunci numai mumia lui impregnată cu chit de rășină. De asemenea, și fluturele de oleandri (Daphnis nerii), rătăcește câteodată în Germania, venind din regiunile sudice.

În aceste condiții, el își depune ouăle, în lipsă de oleandri, pe o plantă cu frunze veșnic verzi – merișorul (Vinca), care în Germania este unica plantă aparținând aceleiași familii, ceea ce fluturele constată probabil prin simțul său olfactiv. Dintre fluturii cloncănitori (Lasiocampidae), omida frumos împodobită cu dungi longitudinale a fluturelui-țesător (Malocosoma neustria, „omida în livrea“) aduce pagube pomiculturii. Felul în care își lipește ouăle în jurul unor ramuri mici, sub formă de brâu, a făcut să i se atribuie denumirea germană de Ringel-spinner, adică „țesător de inel“. Acest fluture, numit în România inelar, este galben-cafeniu, cu o bandă cafenie, lată pe aripi. Omizile sale, frumos colorate pe spate, își fac cuiburi din țesături la bifurcarea ramurilor, în pomii fructiferi, cărora le rod frunzele. Omizile provenind din cinci, șase cuiburi de acest fel sunt suficiente pentru a desfrunzi un măr sau un păr, atacând și alți pomi, ca plopul, ulmul sau salcia. Din aceeași familie face parte și cel mai periculos dușman al plantațiilor de conifere, fluturele Dendrolimus pini. Una dintre cele mai bine studiate insecte este însă fluturele Bombyx mori, care aparține adevăraților fluturi țesători de mătase (Bombycidae). El este originar din Asia răsăriteană, însă din cauza mătăsii care se obține din coconii săi s-au creat mai multe rase, care se cresc în țările mediteraneene.

Hrana sa principală o constituie frunzele de dud. Pentru obținerea de mătase, se cresc, de asemenea, mai multe specii mari, străine, dintre Saturniidae. Speciile din Europa centrală sunt: fluturii de noapte ochi-de-păun; Saturnia pyri, Eudia spini și Eudia pavonia, ai căror masculi își găsesc femelele la distanțe foarte mari cu ajutorul simțului olfactiv foarte dezvoltat. Prima dintre aceste specii, Saturnia pyri, este cel mai mare dintre toți fluturii Europei Centrale, copii adevărați ai soarelui și din această cauză, a țărilor călduroase, sunt fluturi de zi (Rhopalocera), care se pot recunoaște după teminațiile antenelor în formă de măciucă. Aripile lor sunt de obicei minunat colorate pe partea superioară, însă în stare de repaus suprafețele superioare se țin lipite una de alta, astfel încât observatorul nu poate vedea decât partea inferioară, de regulă, cu o colorație neînsemnată. Dintre cele aproape 16.000 de specii cunoscute, în Germania trăiesc aproximativ 200. Cea mai mare familie Nymphalidae este caracterizată prin picioarele anterioare degenerate la ambele sexe. Din această familie face parte fluturele de scaieți (Pyrameis cordui), cel mai răspândit din punct de vedere geografic, precum și minunatul fluture-amiral (Pyrameis atalanta), care în fiecare toamnă, asemenea unei păsări migratoare, zboară spre sud, de unde revine primăvara pentru a depune ouăle pe urzică. În familia albinițelor-vinete (Licaenidae) există câteva specii, care în ultimul stadiu larvar trăiesc ca răpitoare în mușuroaiele de furnici și aici (ca și coleopterul Lomechusa) sunt tolerate din cauza unei secreții glandulare, pe care o elimină. Din familia albinițelor Apieridae), în afară de albinița (nălbarul) pomilor fructiferi, despre care s-a aminti, larvele speciilor Pieris brassicae și Pieris rapae produc pagube la varză, rapiță, ridichi și alte plante similare. Ca larve tinere, ele hibernează în așa-numitele „cuiburi mici larvare“, unde se adună câte șase până la opt exemplare la un loc. Cei mai deosebiți fluturi sunt desigur fluturii cu aripile ca pânza de corabie sau fluturii coada-rândunicii (Papilionidae).

Victor VĂTĂMANU