Fluturi dăunători activităţilor din agricultură şi silvicultură - Ordinul Lepidoptera

Reprezentanţii acestui ordin se caracterizează prin aripile mari, acoperite cu solzi, frumos colorate (aripi posterioare mai mici decât cele anterioare), precum şi prin trompa câteodată foarte lungă, formată din ambele maxile. În dezvoltarea lor, fluturii prezintă o metamorfoză completă.

Larvele fluturilor, numite şi omizi, posedă, de obicei, în afară de cele trei perechi de picioare toracice, câte o pereche de picioare abdominale pe segmentele 3-6 abdominale şi o pereche de organe auxiliare pe segmentul 10. În regiunea cefalică omizile prezintă glande sericigene pentru fabricarea firelor de mătase, cu care nimfele construiesc gogoşile. Însuşirile lor sericigene sunt folosite de om pentru obţinerea mătăsii de la unii fluturi. Aceasta stă la baza dezvoltării sericiculturii. Omizile se hrănesc aproape întotdeauna cu plante; unele, mai puţin numeroase, cum sunt acelea ale unor fluturi-bufniţe care trăiesc ca răpitoare, au fost denumite „omizi-ucigaşe“. Omizile moliei de haine (Tinea bisseliella) - care, la fel ca şi larvele gândacilor de slănină (Dermestes) şi ale gândacilor de piei (Attagenus) sunt consumatoare de substanţă animală - au fost clasificate mai înainte printre „mâncătorii de cadavre“. Marea majoritate a omizilor trăiesc pe uscat şi numai câteva în apă. Brehm consideră că fluturii se clasifică adesea în fluturi mari şi mici, un sistem care poate corespunde intereselor colecţionarilor, însă nu şi sistematicii naturale. Multe familii cu forme mici, cum sunt moliile Tineidae, Tortricidae şi Pyralidae, prezintă multe specii dăunătoare pentru agricultură şi silvicultură.

Ca molii, trebuie menţionate mai întâi moliile de cereale: Viermele alb de grâne (Tinea granella), care este dăunător pentru depozitele de cereale, este un fluturaş nocturn, de 12 mm, ale cărui aripi dinainte sunt albe-argintii şi cu pete cafenii, iar cele dinapoi - cenuşii. Omizile gălbui, cu capul cafeniu-roşiatic şi cu perişori scurţi, atacă mai ales grăunţele de grâu şi secară, apoi pe cele de leguminoase, adunându-le în grămăjoare de câte 10-30 de boabe, învelite cu păienjeniş şi excremente. Cerealele astfel alterate au un miros neplăcut şi nu se pot măcina.

Molia-de-haine (Tinea bisseliella), cam de aceeaşi mărime, este colorată în galben-roşiatic, cu aripile dinainte cafenii şi fără pete, iar cele poterioare sunt cenuşii-gălbui. Zboară numai masculii, iar femelele leneşe stau în locuri ascunse, prin dulapuri ori depozite de haine şi ţesături. Larvele, care trăiesc până la 10 luni, atacă stofa de lână, perii de animale, bumbacul, inul, mătasea şi penele, dar pot omorî şi unele insecte. Asemănătoare este şi molia-pieilor (Tinea polionella), care atacă mai mult obiectele de piele. Există apoi molii specializate în consumarea grăsimilor, ca Aglossa pinguinalis, sau care atacă ceara fagurilor de albine. Astfel este molia stupilor (Galleria melonella). Aceasta din urmă, mai mare, având până la 50 mm, este cenuşie-roşiatică, cu pete încercuite cu alb. Femelele depun ouăle în crăpăturile stupilor, iar larvele care ies distrug fagurii, în special cei vechi. Ele atacă deopotrivă cuiburile albinelor sălbatice şi ale bondarilor. O molie care atacă produsele de şuncărie este Dysmasia parietariella, de 8-10 mm, colorată în galben-pământiu, cu pete cafenii şi aripi cenuşii. Larvele atacă învelişul salamurilor uscate şi lemnăria putredă. Se dezvoltă în magaziile de uscare a produselor de şuncărie sau în camerele de depozitare murdare şi cu mobilier lemnos vechi. În timpul verii, arbuştii şi copacii sunt deseori acoperiţi de sus până jos cu pânzele moliilor ţesătoare (Hyponomeulidae), în care larvele mici trăiesc o viaţă socială.

Moliile Coleophoridae - dintre care molia-minieră (Coleophora laricella), considerată ca un dăunător special al pădurilor - trăiesc ca larve izolate în saci confecţionaţi chiar de ele. Numeroşi dăunători ai pădurilor se găsesc şi printre Tortricidae. Aşa este molia verde a stejarului (Tortix viridana) şi multe altele.

Molia stejarului este un lepidopter mic, cu aripile cenuşii-verzui. Omizile, foarte vioaie, verzi şi cu mulţi peri negri şi subţiri, rod frunzele stejarului, pe care le răsucesc şi le leagă cu fire de mătase. Ele distrug frunzele de sus în jos, coborând de la o cracă la alta prin intermediul firelor lor de mătase. Din grupul Tertricidae face parte şi una dintre moliile cerealelor, şi anume molia cenuşie a cerealelor (Sitotroga cerealella), care este un fluturaş de 10 mm, gălbui, cu aripi franjurate, cele dinainte cenuşii-gălbui, cu o dungă longitudinală mai închisă, iar cele posterioare, cenuşiiargintii. Omizile lor atacă de preferinţă boabele de grâu şi de porumb, apoi pe cele de orz, orez, mei, fasole şi altele, distrugând până la 50% din cantitatea depozitată. Boabele atacate capăta un miros greu, iritant şi sunt improprii pentru consum sau pentru sămânţă. Printre dăunătorii pomiculturii se află şi larva numită viermele de mere (Carpocapsa pomonella). Omida acestui fluturaş cu aripi cenuşii-cafenii şi cu pete şi franjuri marginale mai deschise se dezvoltă în interiorul merelor şi al perelor, consumând seminţele. Nesătule, trec pe mai multe fructe şi pot parcurge o distanţă până la 20 de metri. Fructele atinse, aşa-numitele viermănoase, nu se mai coc, cad sau rămân în pom, dar sunt de calitate inferioară. Împreună cu Anthomonus, larvă de Carpocapsa pomonella, este cel mai periculos duşman al fructelor şi starea recoltei este întotdeauna în funcţie de modul cum au fost combătuţi aceşti dăunători.


Duşmani ai viticulturii sunt cele două molii sau viermi de struguri Clysia (Cochylis) ambiguella şi Eudemys (Polychrosis) botrana, precum şi viermele săritor (Oenophthira pilleriana). Dintre aceşti fluturi mici, primul, numit şi cochilisul, are aripile franjurate, galbene-cenuşii, iar al doilea, eudemisul, are, de asemenea, aripile franjurate, însă pestriţe, cu dungi şi pete albastre şi cafenii. Larvele lor rod inflorescenţele, apoi fructele şi ciorchinii cu boabele putrede sunt acoperiţi cu mucegai şi cu un păienjeniş des. Printre Pyralidae există numeroşi dăunători ai culturilor agricole.

Cel mai important este sfredelitorul porumbului (Pyraustra nubilalis). Este un fluture de 17-35 mm, de culoare galbenă-albicioasă. Femela depune în medie 500 de ouă pe faţa de jos a frunzelor de porumb, iar larvele sfredelesc coceanul, de unde pot trece şi pe ştiulete, răzând boabele. Tot printre piralide există o armată întreagă de dăunători ai depozitelor de alimente.

Molia de făină sau molia morilor (Ephestia Kuhniella) este un fluture de 20-25 mm, cenuşiu-plumburiu, cu aripile franjurate şi cu pete albe, puncte negre şi linii frânte. Omida lui, gălbuie-albicioasă, cu capul cafeniu, are pe spate şase rânduri longitudinale de negi galben-roşcaţi. Ele rod grăuntele de cereale şi leguminoase, apoi fructele uscate, sâmburii de fructe, fagurii de ceară şi sitele de mătase. Produsele respective sunt adunate în cocoloaşe cu fire de mătase, murdărite de excremente. Molia fructelor uscate (Plodia interpunctella), de 3-8 mm, are aripile franjurate şi colorate. Omizile sale gălbui, cu capul cafeniu, depreciază fructele şi zarzavaturile uscate, uneori marmelada şi dulceţurile, producând până la 40-50% pierderi din cantitatea depozitată. Produsele mai capătă şi un miros neplăcut, care le face neconsumabile.

Viermele de făină (Pyralis farinalis) reprezintă omida unui fluture cafeniu, cu aripile dinainte roşii şi violete şi o dungă cafenie-deschisă, iar cele dinapoi - cenuşii, cu două linii albe. Această molie consumă sau degradează tărâţele şi boabele de cereale aflate în depozite. Foarte înrudite cu piralidele, însă socotite deja „fluturi mari“ sunt omizile urcătoare numite şi cotari (Geometridae), ale căror larve au primele perechi de picioare abdominale involuate şi din această cauză larvele se mişca „întinse“. Omizile urcătoare Erannis ( Hibernia) şi Operophtera, ale căror femele, incapabile de zbor, se caţără toamna târziu pe trunchiuri de copaci pentru a depune ouăle, pot fi capturate cu ajutorul cunoscutelor inele de clei. Omida urcătoare pe conifere, Bupalus piniarius, este, de asemenea, o molie dăunătoare, periculoasă în pădurile de răşinoase.

Dăunători extrem de periculoşi sunt cuprinşi în familia fluturilor Lymantriidae. Din această familie fac parte: temuta omidă păroasă a moliftului (Lymantria monacha), omida păroasă a stejarului (Lymantria dispar), precum şi omida fluturelui-auriu (Euproctis chrysorrhoea). Pe când omida de Limantria monacha atacă atât pădurile de foioase, dar mai ales pădurile de conifer, omida de Lymantria dispar poate fi întâlnită în Germania, cu precădere în pădurile de foioase. Ca dăunător, aici este aproape fără importanţă, deoarece numeroşii săi duşmani constituie o stavilă serioasă în înmulţirea ei. Altfel stau lucrurile în America de Nord. Acolo, în anul 1869, au fost introduse de un savant, cu scopuri ştiinţifice, câteva exemplare de Lymantria dispar şi, din nefericire, un exemplar a reuşit să scape. Urmările au fost îngrozitoare, căci - nestingherit de duşmani - acest fluture s-a răspândit mai întâi încet, apoi tot mai repede şi în scurtă vreme „the gipsy moth“ a devenit duşmanul nr. 1 al plantelor, dezgolind de frunze livezile de pomi fructiferi, fără a se mai opri, în noua sa patrie, nici în faţa pădurilor de conifere. Sub conducerea cunoscutului entomolog I.O. Howard s-au importat ulterior din Europa duşmanii acestui dăunător, ihneumonidele, muştele tahinide şi frumoasa prădătoare de nimfe Calosoma sycophanta, care şi în pădurile din Germania vânează Lymantria dispar. Aceşti duşmani naturali, precum şi o boală virotică au reuşit să restabilească întrucâtva echilibrul.

Omida păroasă a stejarului (Lymantria dispar) aparţine unui fluture, cu peri cenuşii şi cu aripile gălbui şi presărate pe margini cu pete cafenii; pupele se găsesc în cuiburi printre frunzele pomilor, pe care le înfăşoară cu fire de mătase. Omizile, negre, cu peri lungi şi cu pete roşii şi albastre, rod frunzele, bobocii florali, fructele şi chiar coaja lăstarilor. Ele atacă de preferinţă stejarul şi alţi arbori de pădure, precum şi pomii fructiferi ca: merii, perii şi prunii, dezgolindu-i de frunze. După un asemenea atac, pomii nu mai rodesc mulţi ani în şir. Lymantria moncha este un fluture alb-cenuşiu, cu dungi încreţite, cafenii pe aripi. Larva acestuia, omida păroasă a moliftului, galbenă, păroasă şi cu dungi longitudinale negre, atacă predilect arborii coniferi, pe care îi desfrunzeşte, astfel încât aceştia se usucă. Fluturele auriu (Euproctis chrysorrhoea) îşi trage numele de la faptul că poartă la partea dinapoi a corpului un smoc de perişori aurii. Omizile sale desfrunzesc arborii din păduri şi pomii fructiferi. Mai mult decât omizile altor fluturi, aceasta urzică puternic pielea omului cu un lichid otrăvitor, pe care îl elimină peste perişorii de pe corp, atunci când sunt deranjate. Fluturele de copac, albiniţa sau nălbarul (Aporia crataegi), apare primăvara în livezile înflorite înaintea altor fluturi. Omida sa are trei dungi negre şi două portocalii în lungul spatelui, iar nimfele, galben-pestriţe, atârnă adesea de crengile copacilor printr-un fir de mătase. Foarte lacome, omizile nălbarului rod mugurii şi frunzele. În urma atacului lor, pomii nu mai dau roade sau se usucă. Un alt dăunător al pomilor este omida păroasă a dudului (Hyphantria cunea) din familia Arctiidae. Locuitor obişnuit al Americii de Nord, a fost descoperit în 1840 în Ungaria. În jurul anilor 1950 a fost găsit în Cehoslovacia, Iugoslavia, Austria şi România. Este un fluture mic, cu aripile albe, uneori cu pete mici, negre. Omizile sale, păroase, gălbui, cu două rânduri longitudinale dorsale de pete negre şi alte trei cu pete galben-portocali, rod frunzele, pe care le lasă ca nişte dantele. Ele îşi fac cuiburi mari înfăşurând cu fire de mătase mai multe frunze sau chiar ramuri întregi. Atacă dudul şi alţi pomi fructiferi, care, fiind desfrunziţi, parţial sau total, nu mai fructifică. Limantriile sunt înainte de toate dăunătoare ale pădurilor, pe când Euproctis chrysorrhoea aduce pagube mai ales pomiculturii. Larvele mici ale acestei din urmă specii hibernează în cuiburi construite din ţesături, aşa-numitele „cuiburi mari de omizi“, în opoziţie cu „cuiburile mici de omizi“ ale nălbarului. În familia fluturilor - bufniţe (Noctuidae), care cuprinde fluturi ce zboară cu predilecţie în timpul nopţii, şi care au aripile anterioare de culoare închisă, cu desene caracteristice şi cu aripi posterioare de culoare mai deschisă, câteodată lucioasă, există un dăunător periculos al pădurilor cu denumirea de fluturele-bufniţă de pini (Panolis griseovariegata). Dăunătoare pentru agricultură sunt „omizile de pământ“ ale fluturelui mama-casei (Agriotes pronuba), cunoscute oricărui grădinar, precum şi larvele numeroaselor rude ale acestei specii.

Cea mai păgubitoare omidă este aceea a fluturelui numit buha-semănăturilor (Agrotis segetum). Are 4 cm lungime, este de culoare cenuşie-cafenie şi prezintă pe aripile anterioare trei pete negre de figuri geometrice deosebite. Aripile posterioare sunt alb-mătăsoase. Omizile sale sunt polifage şi rod frunzele, seminţele încolţite, rădăcinile şi tuberculii atacând plantele cerealiere, tutunul, sfecla, plantele de grădinărie, pepinierele viticole şi pomicole. Printre fluturii de noapte (Sphingidae) de conformaţie foarte elegantă, de care ţin unele dintre cele mai frumoase specii ale noastre, fluturele Acherontia atropos poate să devină dăunător pentru plantaţiile de pini, brazi şi alte conifere. Este denumit popular „cap de mort“, după desenul de pe spatele lui. Originar din sud, acest fluture ajunge câteodată până la noi şi larva lui se găseşte în aceste cazuri pe frunzele de cartof. El pătrunde cu predilecţie în stupii de albine, pentru a suge miere, dar adeseori albinele îl înţeapă şi stuparul găseşte atunci numai mumia lui impregnată cu chit de răşină. De asemenea, şi fluturele de oleandri (Daphnis nerii), rătăceşte câteodată în Germania, venind din regiunile sudice.

În aceste condiţii, el îşi depune ouăle, în lipsă de oleandri, pe o plantă cu frunze veşnic verzi - merişorul (Vinca), care în Germania este unica plantă aparţinând aceleiaşi familii, ceea ce fluturele constată probabil prin simţul său olfactiv. Dintre fluturii cloncănitori (Lasiocampidae), omida frumos împodobită cu dungi longitudinale a fluturelui-ţesător (Malocosoma neustria, „omida în livrea“) aduce pagube pomiculturii. Felul în care îşi lipeşte ouăle în jurul unor ramuri mici, sub formă de brâu, a făcut să i se atribuie denumirea germană de Ringel-spinner, adică „ţesător de inel“. Acest fluture, numit în România inelar, este galben-cafeniu, cu o bandă cafenie, lată pe aripi. Omizile sale, frumos colorate pe spate, îşi fac cuiburi din ţesături la bifurcarea ramurilor, în pomii fructiferi, cărora le rod frunzele. Omizile provenind din cinci, şase cuiburi de acest fel sunt suficiente pentru a desfrunzi un măr sau un păr, atacând şi alţi pomi, ca plopul, ulmul sau salcia. Din aceeaşi familie face parte şi cel mai periculos duşman al plantaţiilor de conifere, fluturele Dendrolimus pini. Una dintre cele mai bine studiate insecte este însă fluturele Bombyx mori, care aparţine adevăraţilor fluturi ţesători de mătase (Bombycidae). El este originar din Asia răsăriteană, însă din cauza mătăsii care se obţine din coconii săi s-au creat mai multe rase, care se cresc în ţările mediteraneene.

Hrana sa principală o constituie frunzele de dud. Pentru obţinerea de mătase, se cresc, de asemenea, mai multe specii mari, străine, dintre Saturniidae. Speciile din Europa centrală sunt: fluturii de noapte ochi-de-păun; Saturnia pyri, Eudia spini şi Eudia pavonia, ai căror masculi îşi găsesc femelele la distanţe foarte mari cu ajutorul simţului olfactiv foarte dezvoltat. Prima dintre aceste specii, Saturnia pyri, este cel mai mare dintre toţi fluturii Europei Centrale, copii adevăraţi ai soarelui şi din această cauză, a ţărilor călduroase, sunt fluturi de zi (Rhopalocera), care se pot recunoaşte după teminaţiile antenelor în formă de măciucă. Aripile lor sunt de obicei minunat colorate pe partea superioară, însă în stare de repaus suprafeţele superioare se ţin lipite una de alta, astfel încât observatorul nu poate vedea decât partea inferioară, de regulă, cu o coloraţie neînsemnată. Dintre cele aproape 16.000 de specii cunoscute, în Germania trăiesc aproximativ 200. Cea mai mare familie Nymphalidae este caracterizată prin picioarele anterioare degenerate la ambele sexe. Din această familie face parte fluturele de scaieţi (Pyrameis cordui), cel mai răspândit din punct de vedere geografic, precum şi minunatul fluture-amiral (Pyrameis atalanta), care în fiecare toamnă, asemenea unei păsări migratoare, zboară spre sud, de unde revine primăvara pentru a depune ouăle pe urzică. În familia albiniţelor-vinete (Licaenidae) există câteva specii, care în ultimul stadiu larvar trăiesc ca răpitoare în muşuroaiele de furnici şi aici (ca şi coleopterul Lomechusa) sunt tolerate din cauza unei secreţii glandulare, pe care o elimină. Din familia albiniţelor Apieridae), în afară de albiniţa (nălbarul) pomilor fructiferi, despre care s-a aminti, larvele speciilor Pieris brassicae şi Pieris rapae produc pagube la varză, rapiţă, ridichi şi alte plante similare. Ca larve tinere, ele hibernează în aşa-numitele „cuiburi mici larvare“, unde se adună câte şase până la opt exemplare la un loc. Cei mai deosebiţi fluturi sunt desigur fluturii cu aripile ca pânza de corabie sau fluturii coada-rândunicii (Papilionidae).

Victor VĂTĂMANU