Formarea coroanelor în pomicultură

Coroanele pomilor se diferenţiază între ele prin volum şi contur, prin numărul, vigoarea şi orientarea spaţială a elementelor permanente (ramurile de schelet) şi nepermanente (semischelet), cât şi prin modul de tăiere în formare şi întreţinere.

În pomicultura modernă, structura coroanelor se recomandă, aşa după cum prezintă Nicolae Cepoiu, să fie preponderent tânără, alcătuită în principal din ramuri de semischelet purtătoare a unui număr mare de ramuri de rod. La formare se au în vedere: eliminarea zonelor neproductive din jurul axului, baza şarpantelor şi din punctele de interferenţă a ramurilor pomilor vecini (în cazul palmetelor), sporirea elementelor productive în cadrul aceluiaşi volum de coroană şi simplificarea tehnologiei de formare pe baza cunoaşterii şi folosirii economice a particularităţilor biologice ale soiului (precocitatea, tipul de ramificare şi fructificare etc.). La pomii dirijaţi pe spalier, tăierile de formare sunt necesare şi se execută încă din anul plantării, în timp ce la pomii fără support, primele tăieri se fac după 2-3 recolte, când ramurile de schelet şi semischelet s-au arcuit (sub greutatea fructelor) şi în punctele de curbură au apărut indicatori pentru aplicarea tăierilor de încadrare a pomului într-o formă conică. În timpul formării coroanei este necesară respectarea unor norme generale de tăiere care să conducă la reducerea timpului de construcţie şi grăbirea fructificării pomilor.

Principii şi norme generale de tăiere

Fiecare coroană trebuie să aibă o structură permanentă proprie, alcătuită din ramuri principale, variabile ca număr, poziţie şi orientare în spaţiu. În timpul formării, folosirea unor scheme şi tehnici de tăiere este obligatorie şi în funcţie de vigoarea şi particularităţile de creştere şi rodire a soiului. Prin tăierile de formare trebuie temperate sau stimulate creşterea axului şi a şarpantelor din coroană şi grăbite extensia şi ramificarea productive ale semischeletului (apariţia ramurilor de rod). Pentru folosirea eficientă a energiei de creştere a pomilor în construcţia coroanei trebuie generalizate lucrările în verde. Pentru formarea mai devreme a structurii permanente a coroanei trebuie provocate ramificări anticipate prin tăieri.

Principii şi norme de tăiere aplicate în construcţia coroanelor cu volum mare

Alegerea unor forme de coroană, cu intervenţii puţine, care valorifică mai bine potenţialul de creştere şi producţie a pomului. Prin tăieri trebuie realizate şarpante viguroase, rezistente la dezbinare şi frângere. La construcţia coroanei trebuie asigurat un echilibru permanent între etajele de pe ax (în plan orizontal şi vertical), între şarpante şi subşarpante (în plan vertical). Întotdeauna etajul superior se formează după consolidarea etajului inferior. Sistemul de ramificare a şarpantelor trebuie să se realizeze după principiul bilateral, altern, exterior. Distanţele de ramificare se stabilesc în funcţie de specie, vigoarea pomilor şi forma coroanei.

Principii şi norme de tăiere specifice coroanelor cu volum mic

În livezile cu densitate mare, tăierile de încadrare a pomilor în coroane conice se face după 2-3 recolte, când ramurile de semischelet s-au arcuit şi au apărut lăstari indicatori în punctele de curbură. La soiurile de prun şi cais conduse ca fus subţire, tăierea prelungirilor şarpantelor se face în prima decadă a lunii iunie, pentru eliminarea lăstarilor acrotoni (de la vârf) şi stimularea evoluţiei spre fructificare a noilor lăstari care apar pe lemnul vechi (de 2-4 ani). La soiurile bazitone, şarpantele care au rodit 2-3 ani succesiv şi nu şi-au modificat unghiurile de inserţie se transferă pe ramuri tinere laterale. Pentru realizarea unei ramificări naturale, axul se scurtează numai atunci când pomii ating înălţimea de 4-5 metri (la axul vertical). Substituirea axului unor coroane se face cu o ramură laterală slabă, pentru a-i tempera vigoarea de creştere şi a-i favoriza ramificarea. Ramurile acrotone (de la vârf) care strică simetria coroanei şi echilibrul dintre creştere şi rodire trebuie suprimate. Folosirea retardanţilor de creştere conduce la reducerea numărului de intervenţii pe pom şi la inducerea fructificării.

Operaţiuni tehnice folosite pentru formarea şi întreţinerea coroanelor

În construcţia şi întreţinerea coroanelor pomilor se folosesc două categorii de operaţii tehnice, diferenţiate între ele prin modul în care se acţionează asupra ramurilor: dirijările şi tăierile. Dirijările se bazează pe schimbarea poziţiei naturale a ramurilor în folosul creşterii sau fructificării, iar tăierile — pe eliminarea parţial sau totală a ramurilor anuale sau multianuale, în funcţie de efectele dorite. Ele se folosesc la pomii tineri în timpul formării coroanei, pentru temperarea sau stimularea creşterii unor şarpante, dar şi pentru inducerea fructificării. Din această categorie fac parte: dresarea, înclinarea, arcuirea şi torsionarea. Prin dresare, o ramură slabă este adusă spre vertical sub un unghi mic de inserţie, pentru a-i stimula creşterea şi a se fortifică.

Înclinarea este opusă dresării şi constă în aducerea unei ramuri spre orizontală pentru a-i tempera creşterea şi accentua fructificarea. Arcuirea este o operaţiune tehnică prin care o ramură se conduce sub forma unui semicerc (cu vârful în jos) pentru stimularea fructificării. Se foloseşte la pomii tineri ca ramuri vegetative viguroase care nu dau semne de rodire sau la construcţia unor coroane ca: Lepage, gard cu schelet arcuit, cordonul Ferragutti, palmeta ruzina etc.

Torsionarea se aplică la pomii tineri cu coroanele formate, pentru a le grăbi intrarea pe rod. Prin torsionare, o ramură anuală verticală şi viguroasă este puternic răsucită (în jurul axei sale) până la distrugerea parţială a ţesuturilor, pentru a ceda mai uşor la înclinare şi fără palisare. Tăierile au o pondere mai mică la pomii tineri şi mai mare la pomii care rodesc. Ele se folosesc în perioada de repaus (a pomilor) şi în timpul vegetaţiei. În timpul repausului, se folosesc pentru normarea încărcăturii de rod, iar în timpul vegetaţiei, pentru corectarea încărcăturii şi stimularea formării mugurilor de rod. În categoria tăierilor sunt cuprinse: scurtările, reducţiile, suprimările, frângerea ramurilor şi legăturilor vii. Prin scurtare se elimină o porţiune mai mică sau mai mare din lungimea unei ramuri anuale sau a unui lăstar. Scurtarea poate fi slabă (când se elimină 1/3), medie (1/2) şi puternică (2/3 sau mai mult).

Pentru stimularea fructificării, ramurile viguroase se scurtează mai puţin, iar pentru revigorare, ramurile slabe se scurtează mai puternic. Prin reducţie sunt amputate porţiuni mai mici sau mai mari din lungimea ramurilor multianuale. Când pomii sunt tineri, „reducţiile“ sunt minime şi au obiectiv principal reînoirea scheletului, iar mai târziu, când în coroana pomilor se extind zonele degarnisite şi reînoirea vegetativă, se realizează numai pe baza lăstarilor lacomi, atunci prin reducţie sunt îndepărtate porţiuni mari din schelet şi semischelet, concomitent cu regenerarea formaţiunilor de rod. Prin suprimare sunt îndepărtate ramurile (anuale şi multianuale), lăstarii şi mugurii de pe trunchi şi de pe prelungirile anuale ale şarpantelor (subterminale) din care se formează lăstarii suplimentari şi concurenţi. Tăierile pentru suprimarea ramurilor (anuale sau multianuale) se execută tangent, pe inelul de creştere.

Frângerea ramurilor este o operaţiune mai brutală, aplicată ramurilor anuale viguroase, pentru stimularea fructificării pomilor. Se execută manual şi constă în distrugerea a 2/3 din ţesuturi, asigurându-i ramurii frânte o poziţie înclinată, sub orizontală. După 3-4 săptămâni de la frângere, rana deschisă se calusează, iar în ramura frântă se acumulează mari cantităţi de fotoasimilate, care susţin procesul de formare a mugurilor de rod. În timpul formării coroanelor, unii practicieni folosesc şi operaţii secundare pentru echilibrarea creşterii şarpantelor dintr-un etaj şi al etajelor între ele şi fixarea unghiului de inserţie a unei şarpante la valoarea dorită. Aceste operaţii sunt: crestarea, inelarea şi catenarea. Crestarea constă în întreruperea temporară a circulaţiei sevei deasupra unui mugur sau a unei ramuri, concentrând astfel afluxul de sevă spre punctul de creştere pe care dorim să-l stimulăm.

Pentru obţinerea efectului dorit, creştarea se execută primăvara devreme, înainte ca pomii să intre în vegetaţie. Prin crestare se elimină o porţiune de scoarţă (fără lemn), cu lăţimea de 2-3 mm şi lungimea de 5-8 mm. Se fac, de asemenea, crestări (cu ferestrăul) pentru înclinarea ramurilor groase. Ele se execută la exteriorul ramurii, la 15-20 cm de punctul de inserţie şi la 1,5-2 cm una de alta. Se incizează de 4-5 ori, transversal şi adânc (de la 1/3 la 1/2 din diametru), degajând o mare cantitate de lemn şi lăsând spaţii largi. Prin înclinare şi ancorare, rănile se închid şi după circa o luna se calusează. Inelarea este o operaţiune tehnică prin care se scoate un inel de scoarţă lat de 4-6 mm de pe toată circumferinţa axului pomului, în vederea echilibrării etajelor. Pentru stimularea vigorii de creştere a şarpantelor, inelarea se face primăvara, mai sus de etaj, la 5-10 cm. După inelare, aceste şarpante beneficiază de un aflux puternic de sevă, care le va asigura un avans în creştere faţă de cele din etajul superior. Catenarea este o operaţiune de altoire (prin apropiere) prin care se realizează o legătură vie între axul pomului şi o şarpantă. Aceasta se execută cu scopul de a-i consolida şarpantei unghiul de ramificare şi a-i preveni dezbinarea

Victor VĂTĂMANU