Formarea si evolutia mugurilor la speciile pomicole

Cunoaşterea şi aplicarea în practică a biologiei speciilor pomicole constituie cheia succesului în obţinerea de producţii, mari şi stabile, de fructe.

---

În perioada de creştere a lăstarilor, la subsoara frunzelor încep să se formeze mugurii vegetativi, cu primordiile foliare şi solzii protectori. Cea mai mare parte din aceşti muguri trec într-o stare de repaus, iar alţii, după cum afirma N. Cepoiu, formează lăstari anticipaţi sau se transformă în muguri pe rod. Această transformare este rezultatul influenţei pe care o exercită mărimea recoltei (de fructe) asupra unor procese interne şi în mai mică măsură al factorilor climatici. Se cunoaşte că, în condiţiile unei recolte supraoptimale, aparatul foliar al pomului se diminuează, iar mărimea şi structura frunzei sunt mult deficitare în fotoasimilate. Din cauza competiţiei pentru hrană între diferite organe ale pomilor (lăstari, fructe, muguri), cantitatea şi calitatea hranei sunt din ce în ce mai reduse şi mai puţin favorabile formării mugurilor de rod.

Trecerea mugurilor vegetativi spre faza reproductivă se realizează numai atunci când aparatul foliar este sănătos şi normal dezvoltat şi în condiţiile în care pentru fiecare fruct recoltat se asigură cel puţin 30-50 de frunze la măr şi 70-80 de frunze la piersic. În timpul formării lor, mugurii de rod parcurg două etape distincte, şi anume: inducţia florală (inducţia antogenă) şi organogeneza florală (formarea organelor florale).

Inducţia florală este prima etapă a evoluţiei mugurilor vegetativi spre cei reproductivi şi se realizează numai atunci când pomii dispun de suficiente rezerve de substanţe hidrocarbonate şi proteice (azot proteic). Apariţia primordiilor florale consfiinţeşte sfârşitul acestei faze. În condiţiile din România, inducţia florală are loc după încheierea creşterii intensive a lăstarilor, adică în ultima decadă a lunii iunie şi prima decadă a lunii iulie (N. Cepoiu, 1974).

La pomii tineri, îngrăşaţi puternic cu azot, în toamnele lungi şi călduroase, inducţia florală poate apărea mult mai târziu (luna septembrie). Inducţia la măr se produce mai întâi la soiurile care fructifică pe ramuri scurte (soiuri şpur) şi la cele cu recolte slabe. Pe ramurile lungi, iniţierea florală este mai lentă şi uneori are şanse puţine de a se realiza. După încheierea inducţiei, urmează faza în care se formează organele florale (organogeneza florală). Acest stadiu coincide cu faza formării mugurilor de rod şi continuă în primăvara următoare cu faza înfloririi şi legării fructelor. Organogeneza florală la măr cuprinde: formarea florii centrale din inflorescenţă, apoi diferenţierea celorlalte flori (3-5). În cadrul fiecărei flori, apar pe rând, la intervale scurte, mici protuberanţe din care se formează succesiv 5 sepale, 5 petale, 20 de stamine şi 5 pistile.

Cu această structură, mugurii de rod la măr intră în repausul de iarnă. În acest repaus, mugurii trec prin temperaturi scăzute şi dobândesc însuşirea de a înflori şi a forma fructe. Dacă frigul lipseşte (cazul zonelor calde), aceşti muguri nu pornesc în vegetaţie, se usucă şi cad în masă. După parcurgerea repausului de iarnă (obligatoriu), când temperatura aerului creşte şi depăşeşte pragul biologic (6-8 grade Celsius) mai multe zile consecutiv, mugurii vegetativi şi de rod se umflă şi pornesc în vegetaţie. În această perioadă, aşa după cum arată acelaşi autor, N. Cepoiu, mugurii parcurg mai multe faze fenologice (fenofaze) specifice, formând lăstari şi fructe.

Din mugurii vegetativi se formează lăstarii, care reînoiesc structura coroanei în fiecare an. De la începutul umflării mugurilor şi până la oprirea creşterii lăstarilor sunt parcurse succesiv următoarele faze fenologice: dezmuguritul şi începutul creşterii lăstarilor; creşterea intensă a lăstarilor; încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor şi maturarea ţesuturilor şi pregătirea pomilor pentru iernat. Durata acestor faze este mai mică sau mai mare în funcţie de vârsta pomilor, mărimea recoltei, nivelul agrotehnicii aplicate şi condiţiile climatice ale zonei de cultură. La pomii tineri, primele două fenofaze se desfăşoară cu o intensitate mai mare la pomii maturi, în timp ce ultimele două se încheie relativ târziu şi, de aceea, în unii ani, pomii sunt expuşi la îngheţurile timpurii din toamnă.

Dezmuguritul şi începutul creşterii lăstarilor are loc în perioada martieaprilie (după specie) şi sunt influenţate de nivelul temperaturii şi starea de aprovizionare a pomilor cu substanţe de rezervă. În general, această fază se desfăşoară lent şi se încheie când apare prima frunză adevărată. Frunzele formate în această fenofază sunt mici, anormale şi cu un randament scăzut în fotosinteză, iar mugurii care se formează la baza rozetei sunt slab dezvoltaţi şi rămân multă vreme în stare latentă.

Creşterea intensă a lăstarilor începe o dată cu formarea celei de-a 5-6-a frunze şi se încheie când sporurile zilnice de creştere a lăstarilor devin constante. Calendaristic, creşterea intensă se desfăşoară la începutul primăverii şi începutul verii (mai-iunie) şi durează circa 3-4 săptămâni la pomii maturi şi 6-8 săptămâni la pomii tineri. În această fenofază, lăstarii ating dimensiuni mari şi de aceea, pentru susţinerea creşterii, sunt necesare cantităţi importante de îngrăşăminte azotoase.

Încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor încep când sporurile de creştere a lăstarilor devin constante şi se încheie o dată cu formarea mugurelui terminal. În această fază se desăvârşeşte suprafaţa aparatului foliar pe baza noilor frunze care apar în zona de vârf a lăstarului şi a celor mai vechi care ating dimensiunile normale. Mugurii laterali devin normali şi se pot transforma în muguri de rod datorită acumulărilor mari de substanţe de rezervă în ramuri. Calendaristic, această fenofază se desfăşoară în perioada sfârşit de iunie-început de iulie.

Maturarea ţesuturilor şi pregătirea pomilor pentru iernare este cea de-a 4 şi ultima fază a evoluţiei lăstarului. În acest timp, lăstarii se lignifică, se călesc şi se pregătesc pentru a preîntâmpina rigorile iernii. În anii cu toamne lungi şi umede, când frunzele persistă pe lăstari, există pericolul ca lemnul să nu se matureze şi ramurile să degere. Pentru prevenirea acestor pierderi, este de dorit ca în lunile de vară (iulie-august) să nu se mai aplice fertilizări cu azot şi udări. Din mugurii de rod (floriferi şi micşti) se formează flori şi fructe. Până la recoltare, organele de rod parcurg următoarele fenofaze: înfloritul şi legatul fructelor; creşterea fructelor şi maturarea fructelor.

Înfloritul şi legatul fructelor este fenofaza care se realizează pe baza substanţelor de rezervă acumulate în tulpina pomilor în anul precedent. Când pomii înfloresc abundent şi cantitatea de substanţă de rezervă este mică, există pericolul ca florile să cadă în masă (caz frecvent la specia cais) şi să rămână puţine flori legate. Această fenofază începe cu umflarea mugurilor şi apariţia bobocilor florali şi continuă cu deschiderea florilor, iar finalul acestei fenofaze o reprezintă căderea petalelor şi legarea fructelor. În timpul apariţiei butonilor florali are loc formarea polenului şi a ovulelor. Înfloritul la specia de măr începe cu deschiderea florii centrale, iar la specia pomicolă de păr, cu una dintre florile marginale.

Pentru realizarea unei fructificări normale se are în vedere ca la plantare să fie respectată schema de polenizare. Polenizarea se realizează cu ajutorul vântului sau a insectelor (albine, bondari etc.). Când condiţiile de mediu sunt favorabile şi donatorii de polen (soiurile polenizatoare) produc polen bun şi în cantitate suficientă, există posibilitatea ca pomii să lege un număr foarte mare de fructe. Situaţia este şi mai alarmantă atunci când soiurile leagă şi pe cale partenocarpică (fără polenizare). În aceste condiţii de legare excesivă, pericolul unei căderi în masă a fructelor tinere creşte (din cauza competiţiei pentru hrană), punând în pericol nivelul recoltelor.

Creşterea fructelor începe din momentul legării fructelor şi durează până la intrarea în pârgă a acestora. Perioada de creştere a fructelor este diferită de la o specie la alta şi chiar de la un soi la altul. Astfel, pentru creşterea cireşelor, la unele soiuri sunt necesare numai 45 de zile, în timp ce pentru soiurile de măr de iarnă, perioada de creştere a fructelor se prelungeşte până la 150-160 de zile. La speciile de măr şi păr, creşterea fructelor este continuu ascendentă până la faza de pârgă, în timp ce la speciile de prun, cais, cireş, vişin şi piersic ritmul creşterii este întrerupt în perioada formării sâmburelui. Fructele cresc mai întâi în diametru şi apoi în înălţime. În luna iunie asistăm la o cădere mai intensă a fructelor tinere din cauza tendinţelor pomilor de a-şi autoregla mărimea recoltei în raport cu potenţialul lor de rodire. Când numărul de fructe legate pe pom este mai redus, căderea din iunie poate fi prevenită prin suprimarea ramurilor apicale (din vârf) care le concurează (pentru hrană şi apă). În condiţii de secetă, unele soiuri de măr crapă şi se prăbuşesc, iar cele de păr formează numeroase sclereide (celule pietrificate) în pulpa fructului. Prin aplicarea tăierilor de normare şi reînnoire a lemnului productiv sunt reţinute pe pom fructe mai puţine, care cresc mai intens şi ating dimensiuni mai mari.

Maturarea fructelor începe cu faza de pârgă şi continuă cu coacerea propriu-zisă, realizând calităţile gustative şi coloritul specific soiului. Pe măsură ce avansează în coacere, unele fructe evoluează mai lent, iar altele mult mai rapid, indicând astfel un anumit grad de perisabilitate. Pentru obţinerea unor fructe comerciale şi competitive pe piaţa agroalimentară liberă, nu trebuie să lipsească din tehnologia de cultură măsurile de protecţie a pomilor şi recoltei.

Victor VĂTĂMANU

revista, agricultura, pomicultura, fructe, tehnologie, formarea si evolutia mugurilor