Importanța culturii de secară (Secale cereale L.)

Secara este a doua cereală panificabilă după grâu, cultivată cu preponderență pentru a fi utilizată în alimentația omului, datorită compoziției chimice asemănătoare cu cea a bobului de grâu. Ea a fost luată în cultură ceva mai târziu, ulterior grâului sau orzului, fiind cunoscută însă de egipteni, greci și romani.

​Importanța alimentară – secara este o cereală valoroasă pentru alimentația umană din a cărei făină se prepară un sortiment de pâine mai închisă la culoare decât cea de grâu, mai maronie, are un gust specific, ușor acrișor și digestibilitate mai redusă, numită ”pâine Graham”. Are însușiri dietetice și se recomandă în consumul celor care au regim alimentar restricționat de afecțiuni ale tractului digestiv. Se învechește mai greu ca pâinea de grâu și deși este mai săracă în vitamina B este valoroasă, dar este bogată în aminoacizi esențiali, lizină și triptofan. Pâinea de secară este larg răspândită în zonele nordice ale Europei și reprezintă hrana de bază pentru o mare parte a populației. Din făina de secară, în amestec cu mierea de albine se prepară turta dulce, cu gust deosebit și acțiune laxativă.
 
Importanța zootehnică – boabele de secară pot fi utilizate ca atare în hrana animalelor sau a păsărilor sau sub formă de nutrețuri concentrate pentru vacile de lapte, suine sau cabaline.
Secara intră în componența borceagurilor de toamnă, în amestec cu leguminoase, măzăriche de toamnă, asigurând un furaj valoros, care prezintă timpurietate și poate fi folosit ca masă verde sau fân. Tărâțele rezultate în urma măcinatului constituie de asemenea un furaj valoros, datorită conținutului ridicat de proteină (14–15 %) și se pot folosi în hrana tuturor categoriilor de animale.
 
Importanța agrotehnică – secara este o plantă care valorifică arealele mai secetoase, cu soluri slab productive și care se amplasează acolo unde grâul nu mai generează producții economice (zone reci, secetoase, cu soluri cu aciditate ridicată sau sărăturate).
Intră în componența asolamentelor din zonele nisipoase din sudul și nord-vestul țării, în cultura principală sau ca și culise pentru culturi care necesită protecție.
 
Importanța industrială – secara prezintă importanță deosebită pentru industria farmaceutică datorită sclerotilor ciupercii Claviceps purpurea, o boală a cărei manifestare conduce la obținerea de scleroți cunoscuți și sub denumirea de ”cornul secarei” din care se obțin medicamente cu acțiune vasodilatatoare și antihemoragică sau se extrag alcaloizi importanți, cum sunt : ergotina, ergotamina, ergobazina și acidul sfacelic. Producția secundară este utilizată în industria celulozei și hârtiei, iar datorită însușirilor (lungime mai mare a paiului decât la grâu) se poate folosi la realizarea diverselor împletituri în scopuri artizanale.
 
Compoziția chimică
Din punct de vedere a compoziției chimice boabele de secară se aseamănă foarte mult cu cele de grâu, cu mențiunea ca proteinele de la secară sunt mai puțin valoroase decât cele de la grâu datorită cantității mai mici de gliadină și a calității inferioare a acesteia (Borcean I).
Compoziția chimică boabelor de secară variază foarte mult în funcție de soi, condițiile climatice și de cultivare. În medie, boabele conțin 14 % apă, și 86 % substanță uscată, în care se regăsesc, proteine 13,5 %; extracte neazotate 67%; grăsimi 1,9 %; celuloză 1,7 %; substanțe minerale (cenușă) 1,9 %; vitamine B1, B2, PP. Proteinele au o digestibilitate mai scăzută comparativ cu grâul implicit o valoare nutritivă mai redusă, pâinea de secară aducând un aport energetic organismului uman mai mic decât cea de grâu.
Acumularea glucidelor este influențată de condițiile de cultură, tehnologia aplicată, amidonul putând ajunge până la 75 % din totalul extractivelor neazotate. Pleava și paiele au valoare nutritivă scăzută din cauza valorii ridicate a celulozei și a siliciului.
 
Particularități biologice
Secara prezintă în toate fazele de vegetație anumite caractere morfologice care o diferențiază net de celelalte cereale păioase, făcând posibil recunoașterea cu ușurință a speciei. Încolțirea la secară este unipolară, iar culoarea coleoptilului este violacee. Rădăcina este formată la germinare din 4 rădăcini embrionare, din care 3 sunt dispuse într-un plan, iar cea de-a patra în planul opus, notația obișnuită pentru acest caracter fiind de 3+1. Odată cu apariția rădăcinilor adventive, sistemul radicular se dezvoltă mult și capătă o capacitate de solubilizare mărită comparativ cu al altor cereale, ajungând ca în solurile nisipoase să se dezvolte până la 200 cm adâncime sau chiar mai mult. Planta formează în medie 3–5 frați, iar adâncimea nodului de înfrățire este mai mică decât la grâu. La secară predomină înfrățirea de toamnă. Tulpina este formată din 5–6 internoduri cu înălțimea de 1,5–2 metri. Frunzele sunt înguste, 11–13 nervuri, cu sens de rotire manual, de culoare verzui-argintie, cu urechiușe mici și glabre. Inflorescența este un spic terminal, cu 10–35 spiculețe, fiecare cu 2–3 flori din care, de obicei numai 2 sunt fertile. Spiculețul din vârful spicului este steril. Florile prezintă 2 palei, cea interioară purtând o aristă lungă, de 3-8 cm. Înflorirea se declanșează la 10–12 zile de la înspicare, florile deschizându-se dimineața, când temperatura din aer este de 12–14 grade Celsius. Deschiderea florilor are loc eșalonat, începând cu partea mediană a spicului și continuând către extremități. Durata de înflorire este de 3–4 zile pentru un spic și 10–15 zile pentru un lan, în funcție de condiția climatică. Fecundarea este alogamă, iar polenizarea, în cea mai mare proporție, anemofilă. Ploile reci căzute în perioada de la înflorit pot produce căderea plantelor, iar seceta cumulată cu temperaturile ridicate provoacă sterilitatea polenului, unele spice rămân ”știrbe” seci, diminuând procentul de boabe cu circa 50-75 %. Fructul este o cariopsă golașă, ce are culoare caracteristică verzui-gălbuie sau verzui-argintie, cu MMB cuprins între 30 și 40 grame și masa hectolitrică ce variază între 70 și 74 kilograme/hectolitru. Pentru panificație sunt preferate soiurile care au culoarea tegumentului mai deschisă, gălbuie, pentru că făina obținută este mai deschisă la culoare, iar pâinea obținută are un aspect comercial mai atractiv.
 
Cerințe față de temperatură – în condițiile climatice din România secara vegetează 280–290 de zile și solicită o sumă a gradelor de temperatură cuprinsă între 1800 și 2200 grade Celsius. Secara germinează la o temperatură minimă de 1–2 grade Celsius, iar în condiții de 12–14 grade Celsius în sol, cultura răsare complet în 5–6 zile de la semănat. Înfrățirea plantelor decurge în optim la valori medii ale temperaturii de 6–12 grade Celsius, solicitând pentru creșterea și alungirea paiului temperaturi de 14 grade Celsius. Pentru înflorire – fructificare, cele mai potrivite praguri termice sunt cele situate în intervalul 15–19 grade Celsius, iar pentru umplerea boabelor 19–20 grade Celsius. Față de temperaturile scăzute, secara se dovedește a fi cea mai rezistentă cereală, putând suporta geruri de până la minus 25 grade Celsius (sau chiar de minus 35 grade Celsius temperatura aerului). La nivelul nodului de înfrățire, datorită acumulării unei mari cantități de hidrați de carbon, rezistă până la valori de -18,- 20 de grade Celsius.
 
Cerințe față de umiditate – secara are cerințe moderate față de acest factor de vegetație, datorită unui sistem radicular bine dezvoltat și a capacității de solubilizare superioară. Coeficientul de transpirație variază în funcție de zona de cultivare între 250 și 400, fiind apropiat de cel al grâului, dar față de acesta, secara pornește primăvara mai devreme în vegetație și utilizează mai bine apa acumulată în perioada rece a anului. Nu suportă excesul de apă din sol, deoarece împiedică deshidratarea celulelor în procesul de călire și implicit micșorează rezistența la temperaturile din iarnă. Un regim pluviometric ridicat, asociat cu vânturi puternice, poate determina căderea plantelor la înflorit – fructificare din cauza taliei ridicate a plantelor.
 
Cerințe față de sol – cerințele secarei față de sol sunt reduse, cultura valorificând solurile sărace, cu un coeficient de fertilitate naturală scăzută, acolo unde grâul nu mai reușește. Se poate cultiva pe solurile podzolite, nisipoase, cu reacție puternic acidă (pH = 4) sau alcalină (pH = 8), sărăturate etc. Generează producții ridicate pe solurile fertile, cu textură mijlocie și în condițiile unei fertilizări adecvate.
 
Victor Vătămanu