Importanţa plantelor uleioase

1/9/2020

Grăsimile vegetale (uleiurile) se acumulează în seminţe (la floarea-soarelui, in, ricin, susan etc.), în fructe (la măslin), sau atât în fructe, cât şi în seminţe (la palmieri, în primul caz obţinându-se uleiul de palmier, iar din seminţe - uleiul de „palmist“). Există şi plante uleioase care acumulează uleiuri în organe vegetative.

Plantele oleaginoase se împart în: tipice sau exclusive, care se cultivă numai pentru obţinerea de uleiuri şi aparţin totdeauna grupului fitotehnic propriu-zis de plante uleioase (floarea-soarelui, ricin, rapiţă, măslin etc.), uleioase din alte grupe fitotehnice sau plante uleioase cu utilizare mixtă, în care se includ leguminoasele pentru boabe (soia, alune de pământ), plante textile (bumbac, cânepă, in), cereale (porumb,sorg), medicinale (oleoesterice), furajere (dovleac), legume, pomi fructiferi (nucul), viţă-de-vie.

În fapt, această clasificare este mai mult de uz didactic, fiindcă şi la plantele uleioase considerate ca tipice se amplifică utilizarea în proporţie şi mai mare şi cu eficienţă sporită a produselor secundare (tulpini, frunze, şroturi), în vederea măririi producţiei nete la unitatea de suprafaţă şi creşterii rentabilităţii acestor culturi. Grăsimile vegetale sunt utilizate şi în numeroase ramuri ale industriei, dar principala lor folosinţă (peste 2/3 din producţia mondială) este direct sau indirect în alimentaţia omului. Un regim alimentar raţional pentru întreaga populaţie a globului presupune un consum anual de peste 110 milioane de tone de grăsimi.

Producţia anuală de grăsimi vegetale (uleiuri) este de circa 45 milioane de tone, obţinute pe o suprafaţă de 134-145 milioane de hectare (inclusiv suprafeţele cultivate cu soia şi alune de pământ, dar fără a include culturile de palmieri şi cocotieri, care asigură anual până la 8-9 milioane de tone de uleiuri). Uleiurile alimentare reprezintă circa 30-32 milioane de tone anual, uleiurile industriale (de in, ricin, tung etc.) între 1,6 şi 2 milioane de tone, diferenţa fiind constituită din uleiurile de palmier (şi pamist) şi cocotieri (coprah). Actualmente există o criză de grăsimi, pentru că nici producţia animală (inclusiv produsele marine) nu suplineşte diferenţa necesară pentru o nutriţie echilibrată a populaţiei. Această criză se simte în special în ţările mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic. Penuria se referă mai puţin la uleiurile industriale, pentru care există numeroşi înlocuitori de origine „minerală“.

În România, necesarul anual de grăsimi alimentare este de circa 500.000 de tone. Aceste cantităţi se obţin în anii normali numai prin producţia vegetală (floarea-soarelui - cu o producţie de circa 350-400.000 tone ulei/an, soia, porumb, dovleac etc.). România este un exportator curent de uleiuri vegetale (în primul rând de floarea-soarelui).

Caracteristicile uleiurilor vegetale

Grăsimile sunt esteri ai acizilor graşi cu glicerina. Acizii graşi saturaţi (în stare solidă), la temperaturi obişnuite de 18-20 de grade Celsius) se găsesc în proporţie mică în grăsimile vegetale, comparativ cu acizii graşi nesaturaţi (formele cis, care sunt lichide la temperaturi normale).

Între aceştia din urmă, cei mai importanţi sunt derivaţii acidului stearic, şi anume: acidul oleic; acidul linoleic; acidul linolenic. Aceşti acizi specifici zonelor temperate, având un număr mare de atomi de carbon şi raportul C:O mai ridicat, asigură grăsimilor o valoare energetică superioară faţă de grăsimile din plantele tropicale (peste 20.000 calorii la MOL, comparativ cu 5.000-17.000 la uleiurile de palmieri şi cocotieri).

În alunele de pământ se găseşte acidul arahidonic; în seminţele plantelor crucifere - acidul erucic, în seminţele de ricin - acidul ricinoleic. Cele mai valoroase uleiuri alimentare sunt cele cu predominanţă de acid oleic şi (în special) linoleic. Pe lângă însuşiri comune (economicitate de obţinere, comparativ cu grăsimile animale, conservabilitate şi digestibilitate de peste 90%), aceste uleiuri au o mare stabilitate şi nu duc la acumulări mari de colesterol în sângele consumatorilor.

Acidul linoleic (ca şi acidul arahidonic) nu poate fi sintetizat de organismele animale. În plus, are şi rol specific vitaminelor în procesele metabolice, motiv pentru care s-a propus să i se acorde denumirea de vitamina F. Aceste particularităţi explică creşterea consumului mondial de uleiuri vegetale - alimentare de circa 2,5 ori, iar plantele care asigură cele mai valoroase uleiuri se extind continuu în cultură. Asemenea plante sunt, în ordine: şofrănelul, floarea-soarelui, alunele de pământ, bumbacul, susanul, porumbul, adică acelea care au proporţie mare de acizi cu două duble legături.

Când creşte proporţia în grăsimi a acidului linoleic - cu trei duble legaturi - stabilitatea acestora pe durata păstrării se reduce. Mai ales în contact cu aerul sau la temperaturi ridicate, frecvent recapătă mirosul şi aroma iniţiale, puţin agreabile. Această particularitate este specifică uleiului de soia, care pentru consum alimentar se amestecă cu alte uleiuri mai stabile (de exemplu, cu cel de floarea-soarelui), sau este utilizat mai mult pentru obţinerea margarinei.

În schimb, uleiurile cu predominanţă de acid linoleic sunt foarte valoroase în industrie. Ele reacţionează cu oxigenul, formând o peliculă elastică şi densă, protectoare (linoxina), ceea ce este important în obţinerea vopselurilor, cernelilor tipografice, linoleumului etc., care rezistă astfel la umiditate, variaţii de temperatură, coroziune.

Calitatea acestor uleiuri este cu atât mai ridicată cu cât au grad de sicativitate mai mare. Gradul de sicativitate este în relaţie directă cu indicele de iod (cantitatea de iod, în grame, fixate de 100 de grame de ulei). Uleiurile cu indicele de iod de peste 140 sunt considerate sicative, cele cu valori între 100 şi 140 - semisicative, iar celelalte nesicative. Uleiurile sicative au şi particularitatea de a reacţiona (la cald) cu sulful, rezultând produse similare cauciucului (factis).

Al treilea grup de uleiuri vegetale îl constituie cele obţinute de la plantele crucifere, bogate în acid erucic, care în cantitate mare se consideră a avea influenţe negative în alimentaţie. În multe ţări s-au obţinut prin ameliorare, mai ales, la rapiţă, forme „libere de acid erucic“ (proporţie sub 6-8%), cum este şi cazul unor soiuri cultivate în România.

Compoziţia chimică a plantelor uleioase

Uleiurile se acumulează prin reutilizarea în plantă a hidraţilor de carbon, sintetizaţi anterior. Pe parcursul formării şi maturarii seminţelor proporţia de zaharuri (glucoză, zaharoză) scade de 2-7 ori, crescând continuu procentul de grăsimi.

În cazul unor cantităţi mari de azot la dispoziţia plantei, aceasta poate acumula mai multă proteină şi mai puţină grăsime, ceea ce constituie un avantaj pe loturile semincere, la obţinerea unor recolte destinate industriei furajelor (la soia) sau halvalei (floarea-soarelui, alune de pământ, susan), dar nu în cazul culturilor pentru obţinerea de ulei. În seminţele plantelor uleioase se găseşte întotdeauna însă şi o proporţie ridicată de proteine, ceea ce dă o valoare deosebită turtelor şi şroturilor, atât în zootehnie, cât şi în alimentaţia omului. Chiar la plante la care turtele erau folosite pentru fertilizare, din cauza toxicităţii lor (ricin, bumbac), s-au găsit procedee de înlăturare a compuşilor nocivi (prin autoclavizare la temperaturi şi presiuni ridicate), sau au fost obţinute forme fără compuşi toxici (de exemplu, soiurile de bumbac fără gossypol).

Uleiurile se utilizează, cum am arătat, în alimentaţie, în industria conservelor, a culorilor de pictură şi a cernelurilor. Unele uleiuri asigură obţinerea de săpunuri superioare (palmier, ricin, bumbac), altele sunt valoroase în prelucrarea metalelor, în tăbăcărie (cele nesicative), la imprimarea ţesăturilor, la fabricarea hârtiei carbon (ricin), a anticorozivilor, coloranţilor, pesticidelor.

Victor VĂTĂMANU

0 Comments

articole

Importanţa plantelor uleioase

Leave a Reply.

NEWSLETTER

SERVICII

PARTENERI

CONTACT