Importanţa şi particularităţile biologice ale culturii de rapiţă de toamnă

Uleiul de rapiţă a fost folosit din cele mai vechi timpuri în Orientul Îndepărtat şi Mijlociu în alimentaţie şi pentru iluminat. În Evul Mediu, rapiţa a pătruns în Europa (în ordine, în Olanda, Germania, Franţa, Danemarca, Suedia, Polonia, Rusia), unde s-a extins mult în cultură, în special în zonele mai umede şi răcoroase (la nord de Alpi).

Importanţa culturii de rapiţă La sfârşitul secolului al XIX-lea, planta a pierdut din importanţă, fiind concurată de petrol, care oferea produse mai ieftine pentru ungere şi ardere şi de alte uleiuri vegetale în industria săpunurilor şi margarinei. O expansiune foarte mare în cultură se constată în ultimii 30 de ani. Canada, care a început să cultive rapiţă în anul 1942, a devenit primul producător şi exportator mondial de sămânţă şi ulei de rapiţă, după cum suprafeţele cultivate şi producţiile globale au crescut simţitor în Europa Occidentală şi Polonia. Uleiul de rapiţă, ca atare sau în urma transformărilor suferite prin hidrogenare, oxidare etc., are multe întrebuinţări în industria textilă, industria pielăriei, a vopselelor şi lacurilor, în industria poligrafică, a săpunurilor, la ungere etc. Uleiul rafinat se foloseşte în alimentaţie, în mod direct, sau la obţinerea margarinei. Turtele (făinurile de extracţie) au o bună valoare furajeră, fiind bogate în proteine. Cu privire la valoarea alimentară a uleiului şi turtelor de rapiţă, există discuţii ample (versus compoziţia chimică), legate de influenţa acizilor erucic şi eicosenoic, pe care o serie de specialişti în nutriţie îi consideră a avea influenţe negative, ca: micşorarea apetitului, întârzieri în creştere, îmbolnăviri ale inimii, tiroidei, ficatului şi glandelor suprarenale. Nu există probe concludente de îmbolnăviri la om. Mai mult, se pare că duce la prelungirea vieţii şi la diminuarea frecvenţei bolilor de îmbătrânire, dacă uleiul de rapiţă nu participă cu mai mult de 40% în structura calorică a raţiei. Totuşi, în cadrul CEE s-a legiferat acceptarea în alimentaţie numai a uleiului şi a margarinei cu mai puţin de 15% acid erucic. O serie de ţări a obţinut deja soiuri şi hibrizi care nu au mai mult de 1-2% acid erucic şi de 3-4% acid eicosenoic. Pe de altă parte însă, soiurile şi hibrizii bogaţi în acid erucic se menţin în cultură pentru valoarea lor industrială.

Paiele de rapiţă sunt folosite şi în industria plăcilor aglomerate; silicvele pot fi utilizate ca furaj (în amestec cu suculentele). Extinderea în cultură a rapiţei se explică însă şi prin multe avantaje: se seamănă şi se recoltează în afara campaniilor aglomerate, permite mecanizarea completă a tehnologiei şi folosirea aceloraşi sisteme de maşini ca la cereale, foloseşte foarte bine îngrăşămintele, este o excelentă plantă premergătoare pentru grâul de toamnă, ridică fertilitatea solului prin cantitatea mare de resturi vegetale pe care le lasă în sol (sau pe sol, dacă nu primesc altă utilizare), este o bună plantă meliferă, poate asigura venituri nete superioare celor obţinute la o producţie de grâu de 5.000 kilograme/hectar. Planta permite îmbunătăţiri în procesul de ameliorare, obţinându-se deja rezultate foarte bune în ceea ce priveşte productivitatea, conţinutul în ulei, uniformitatea de coacere şi rezistenţa la scuturare, comportarea în perioada de iarnă, rezistenţa la boli şi dăunători; se apreciază ca fiind posibilă obţinerea de soiuri şi hibrizi cu seminţe cu pigmentare redusă a tegumentului şi cu un procent mai mic de celuloză. În România, rapiţa de toamnă s-a cultivat în perioada 1934-1938 pe o suprafaţă medie de 41.500 de hectare, pentru ca în anul 1962 ea să dispară practic din cultură. Măsuri de extindere a culturii s-au luat după anul 1970, dar în anul agricol 1973/1974, când s-au semănat cu rapiţă de toamnă 70.000 de hectare, suprafeţe întinse au suferit din cauza secetei din toamnă. Extinderea culturii este legată de zonarea unor soiuri valoroase, care asigură producţii mari, şi deci foarte rentabile. În sudul şi vestul ţării, rapiţa permite să se obţină după recoltarea ei o a doua cultură de porumb boabe, în condiţii de irigare, cu randamente de până la minimum 5.000 kilograme/hectar, iar în zonele neirigate este o excelentă premergătoare pentru grâul şi orzul de toamnă. Randamentele la rapiţă, în România, în prezent, în ani normali, sunt ridicate (peste 3.500-4.000 kilograme/hectar).

Particularităţile biologice ale culturii de rapiţă de toamnă

Rapiţa colză de toamnă are o perioadă de vegetaţie de 270-335 de zile, soiurile şi hibrizii zonaţi în ţara noastră având în medie circa 281 de zile.

Relaţiile plantă-factori de vegetaţie

Rapiţa este o plantă a climatelor temperate de tip maritim, răcoroase şi relativ umede, cu ierni mai blânde, cu temperaturi medii anuale de 7-10 grade Celsius. Temperatura de germinaţie este de 1-3 grade Celsius. Până la venirea iernii vegetează bine la 8-15 grade Celsius. Rezistenţa la ger depinde de numeroşi factori: dacă plantele au intrat în iarnă cu rozeta de frunze bine formată, iar temperaturile scăzute nu survin brusc şi solul nu este prea umed, rapiţa nu piere până la -15…-18 grade Celsius. Pe sol îmbibat cu apă, la geruri ce urmează unei perioade calde, în general în cazul variaţiilor de temperatură (la sfârşitul iernii), planta este distrusă şi la -8 grade Celsius. Soiurile create în răsăritul Europei (Polonia, Rusia), dacă intră în iarnă cu o rozetă de frunze cu diametrul de 30-35 cm şi plantele sunt protejate de un strat normal de zăpadă (10-20 cm), rezistă şi la temperaturi de -25 grade Celsius.

Fertilitatea cu fosfor şi potasiu (fără cantităţi mari de azot în toamnă) poate spori considerabil rezistenţa rapiţei la iernare. În primăvară, rapiţa colză de toamnă creşte foarte bine la temperatura de 15-20 grade Celsius. Brumele târzii pot distruge mugurii florali şi florile, compromiţând cultura. În total, pe întreaga perioadă de vegetaţie, se mulţumeşte cu suma gradelor utile de temperatură de circa 2.300-2.500 grade Celsius. Faţă de umiditate, rapiţa este o plantă pretenţioasă. Coeficientul de transpiraţie este de 550-740. Îi sunt dăunătoare mai ales secetele din toamnă, care împiedică răsărirea, sau formarea unui sistem radicular puternic şi a unei suprafeţe foliare mari, care să permită acumularea de substanţe nutritive în vederea bunei iernări şi pornirii viguroase în vegetaţie primăvara timpuriu. Randamentul poate fi puternic diminuat şi de secetele din primăvară, mai ales dacă solul nu are suficientă apă acumulată din iarnă (pe care rapiţa o valorifică foarte bine). În asemenea situaţii, plantele ramifică slab, florile avortează sau silicvele rămân sterile, în funcţie de faza de vegetaţie în care intervine lipsa de apă. În România, irigaţia este necesară în special pentru perioada de la semănat la venirea iernii, dar uneori şi primăvara timpuriu rapiţa suferă de secetă (mai ales în Câmpia Munteniei şi Dobrogea). Solul pentru rapiţă trebuie să fie profund, permeabil, de textură mijlocie, bogat în humus şi calciu, cu pH neutru, cu mare capacitate de reţinere a apei. Foarte indicate sunt solurile de luncă, reavene şi fertile, dar şi cernoziomurile. În Italia, este considerată ca o plantă care valorifică economic şi terenurile mai puţin fertile, cu pantă încă accesibilă combinelor. Există şi restricţii: de exemplu, în Germania, numai terenurile nisipoase foarte acide nu asigură producţii economice de rapiţă. Zonele de cultură optime culturii de rapiţă de toamnă sunt extinse în Câmpia din sudul şi din vestul ţării.

Victor VĂTĂMANU