Importanţa şi particularităţile biologice ale culturii de sorg

Importanţa şi particularităţile biologice ale culturii de sorg

Importanţa culturii de sorg.

Sorgul se cultivă pentru boabe, pentru mături, pentru extragerea din tulpină a sucului dulce, foarte bogat în zahăr, pentru nutreţ verde sau siloz. Sorgul pentru boabe („tipic pentru sămânţă“) prezintă importanţă deosebită, după cum prezintă Ghe. Bîlteanu, întrucât asigură producţii foarte ridicate, cu compoziţie chimică şi valoare de întrebuinţare asemănătoare boabelor de porumb. În condiţiile din România, boabele de sorg se întrebuinţează în hranaă animalelor, dar se pot întrebuinţa şi în industria berii şi în alte ramuri ale industriei alimentare. Boabele de sorg constituie un aliment de bază în multe zone din Africa, Orientul Apropiat, India şi China. Sorgul pentru mături („sorgul tehnic“) se întrebuinţează la confecţionarea de mături, perii de spălat („frecat“) şi diverse întrebuinţări. Din tulpinile sorgului zaharat (numit în România, mai înainte, de către diferiţi autori şi gaolean), se extrage un suc dulce, bogat în zaharoză. Această formă de sorg constituie în prezent una dintre cele mai importante plante pentru producerea de substanţe dulci şi fitomasă energetică. Sorgul zaharat prezintă importanţă deosebită şi pentru furajarea animalelor (siloz, plantă verde), atât prin valoarea sa nutritivă, cât şi prin capacitatea de producţie.

Compoziţia chimică a boabelor de sorg

Boabele de sorg se aseamănă foarte mult din punct de vedere al compoziţiei chimice cu boabele de porumb. Atât la porumb, cât şi la sorg, cel mai bogat în amodon este endospermul (82,5%), iar cel mai bogat în grăsimi - embrionul (28,1). Majoritatea hibrizilor de sorg au endospermul alb, ceea ce denotă că aceştia au un conţinut scăzut de carotene şi de xanthofilă. Analizele chimice au evidenţiat la porumb 25 părţi/million carotenoide, în timp ce la sorg numai 1,5 părţi/million. Sorgul cu endospermul galben are un conţinut în carotenoide de 9 părţi/million. Proteinele din boabele de sorg, ca şi proteinele altor cereale, sunt deficitare în unii aminoacizi esenţiali de mare importanţă - lizină, triptofan şi methionins. Valoarea energetică a boabelor de sorg este însă egală cu valoarea energetică a boabelor de porumb. Planta verde de sorg este foarte apropiată ca valoare nutritivă de planta verde de porumb. În planta de sorg se acumulează însă în timpul vegetaţiei un glicozid solubil în apă, denumit de Dunstan „durrina“. Aceasta, prin hidroliză, sub acţiunea emulsiei, formează acid cianhidric, toxic pentru animale. Conţinutul de acid cianhidric este de 3-25 de ori mai mare în frunze decât în tulpină. Boabele de sorg nu conţin durrină. Acest glucozid se formează însă, în mare cantitate, imediat ce începe germinaţia şi se menţine în proporţie ridicată în plantele tinere sau lăstarii tineri, care apar după coasă. Pe măsură ce plantele înaintează în vegetaţie, conţinutul în durrină se reduce, încât în momentul apariţiei inflorescenţei pericolul de intoxicare pentru animale dispare. R. Landi menţionează că pentru intoxicarea unei bovine adulte sunt suficiente 1-1,5 grame durrină, cantitate ce poate dezvolta doar o jumătate de gram de acid cianhidric. Rumegătoarele (bovinele şi ovinele) sunt mai sensibile la intoxicare decât animalele monogastrice.

Particularităţi biologice ale sorgului

Seminţele de sorg formează la germinaţie o singură rădăcină embrionară. La 2-3 cm sub suprafaţa solului se formează 5-6 noduri, foarte apropiate între ele, din fiecare nod formându-se câte o rozetă de rădăcini. Aparatul radicular al sorgului este format, în general, din opt etaje de rădăcini, care apar succesiv. Sorgul se caracterizează printr-un sistem radicular foarte dezvoltat. Cea mai mare parte a masei de rădăcini se găseşte în sol până la adâncimea de 90 cm, iar lateral până la 40 cm. Circa 90% din apa şi substanţele nutritive minerale sunt extrase de plante din volumul de sol ocupat de aceste rădăcini. Rădăcinile sorgului se mai caracterizează şi printr-un număr mare de perişori radiculari, raportat la 1 cm pătrat, de două ori mai mare decât la porumb. Tulpina plantelor de sorg este plină de măduvă, înaltă de 0,3-4,5 m, formată din 7-20 de internoduri şi rotundă în secţiune. Seva din tulpinile unor forme de sorg (sorgul zaharat) conţine până la 20% zahăr. Din aceste tulpini se extrage siropul. Cea mai mare cantitate de zahăr total se găseşte la internodiile 6 şi 7 la bază. După Hoedjikov, sorgul zaharat conţine în sucul din tulpină 8-19% zahăr. După Tretiakov, soiurile de sorg zaharat conţin în tulpina verde până la 15% zahăr, iar în suc (sevă) până la 24%. Capacitatea de lăstărire a tulpinilor de sorg este ridicată, însuşire dorită în cazul culturii pentru furaj şi nedorită în cazul culturii pentru boabe, mature sau sirop. Inflorescenţa sorgului este un panicul cu ramificaţii mai lungi sau mai scurte (răsfirate sau compacte), erectă sau recurbată, cu axul principal de lungimi ce reprezintă 10-90% din lungimea totală. Un panicul cuprinde 1.000-5.000 de flori, cel mai adesea 1.500-3.000.

Spiculeţele sunt grupate câte două, dintre care unul este pedicelat şi steril, sau numai cu stamină, iar celălat este sesil şi fertil. O inflorescenţă poate elibera 15 până la 75 de milioane de grăunciori de polen. Aceştia sunt foarte mici şi îşi pierd viabilitatea în numai câteva ore. De obicei, paniculul înfloreşte la 2-3 zile după apariţia sa din teaca ultimei frunze. Înfloritul durează 5-10 zile şi se desfăşoară începând din vârful paniculului. Bobul (fructul) are formă rotund-turtită, cu MMB cuprinsă între 20 şi 60 grame. După Kinney, diferite părţi ale bobului reprezintă: endospermul 80-84,6%; embrionul 7,8-12,1%; coaja (învelişul) 7,3-9,3%. La începutul perioadei de vegetaţie, ritmul de creştere al sorgului este redus, fapt pentru care în acest timp plantele se pot foarte uşor îmburuiena. După această perioadă, ritmul de creştere al plantelor devine foarte accentuat şi pericolul îmburuienării dispare.

Relaţiile plantă-factorii de vegetaţie

Sorgul, plantă originară din climatele calde, se caracterizează prin cerinţe ridicate faţă de temperatură. Astfel, temperatura cea mai favorabilă pentru dezvoltarea plantei, în general, se ridică la 27-28 grade Celsius, cu minima de 10 grade Celsius pentru germinaţie şi 16 grade Celsius pentru dezvoltarea plantei. Temperaturile mai mari de 30 de grade Celsius sunt, în general, dăunătoare, mai ales în cazuri de secetă. Pentru întreaga perioadă de vegetaţie, sorgul cere 2.000-5.000 de grade (temperaturi medii mai mari de 0 grade Celsius). Hibrizii de sorg cultivaţi în România ajung la maturitate cu 2.300-2.800 de grade. Procentul de plante răsărite din boabele germinabile creşte la sorg pe măsura creşterii temperaturii, dar, după cantitatea de substanţă uscată acumulată, temperatura optimă de germinaţie se situează în jurul a 21 de grade Celsius. La temperaturi mai mici de 15 grade Celsius, sorgul nu mai creşte, iar temperatura de -1...-2 grade Celsius, care durează mai mult de 5-6 ore, distruge întreaga plantă. Sorgul se caracterizează printr-o mare rezistenţă la secetă, rezistenţă determinată de sistemul său radicular puternic dezvoltat şi de faptul că la insuficienţa apei plantele îşi reduc accentuat ritmul de creştere. Coeficientul de transpiraţie al sorgului este redus, 153-190. Datorită rezistenţei mari la secetă, sorgul se cultivă în zone în care precipitaţiile anuale sunt sub 500 mm, în zone secetoase în care producţia lui este mai mare decât producţia porumbului. În America, sorgul reprezintă principala cultură prăşitoare din zona aridă şi semiaridă, acolo unde secetele endemice şi arsiţele mari nu permit cultivarea porumbului. Numai statul Texas, singur, cultivă, de pildă, 40% din suprafaţa ocupată cu sorg din America. Din punct de vedere al rezistenţei la secetă, sorgul poate fi denumit „cămilă vegetală“. Solul - sorgul trebuie înscris în rândul plantelor cu pretenţii reduse la sol. Poate fi cultivat pe terenuri de orice natură, cu un pH cuprins între 4,5 şi 8,5. Cele mai mari producţii se obţin însă pe solurile mijlocii şi profunde. Dar, în comparaţie cu alte plante, şi în special cu porumbul, sorgul valorifică mult mai bine terenurile nisipoase şi terenurile alcaline (sărăturile). În condiţiile României, sorgul pentru boabe trebuie considerat o cultură necesară numai acolo unde porumbul dă producţii mici, în primul rând pe terenurile nisipoase, pe unele soluri erodate sau pe terenurile bogate în săruri, precum şi în acele locuri unde secetele şi arşitele sunt frecvente. În aceleaşi condiţii prezintă interes şi sorgul pentru furaj. Sorgul pentru mături trebuie însă cultivat pe terenuri fertile, mijlocii, pentru a obţine inflorescenţe cu ramificaţii cât mai lungi. În condiţii asemănătoare trebuie cultivat şi sorgul zaharat.

Victor VĂTĂMANU