Importanţa şi particularităţile culturii de linte

Importanţa şi particularităţile culturii de linte

Importanţa culturii de linte

Lintea se cultivă pentru boabele sale utilizate în alimentaţia omului sub formă de supe, mâncăruri, adaosuri proteice la diferite sortimente de preparate din carne, salamuri şi ciocolată. Faina de linte se poate utiliza în proporţie de 10-12% în obţinerea unei pâini cu conţinut ridicat de proteină. Lintea se poate administra în hrana animalelor, a păsărilor, direct boabe sau uruită. Producţia secundară - paiele şi pleava sunt mai fine decât cele de la mazăre şi pot fi utilizate, după cum prezintă Gheorghe Matei, în hrana animalelor, având un conţinut de proteină de 9-12%. Din punct de vedere agrotehnic, este o specie apreciată, lăsând solul îmbogăţit în azot şi eliberând terenul timpuriu.

Răspândirea culturii de linte

Lintea se cultivă în peste 47 de ţări la nivel mondial, ocupând o suprafaţă de 4,2 milioane de hectare şi având o producţie medie la hectar de aproximativ 1.100 kilograme. Cele mai întinse suprafeţe cultivate cu linte se găsesc în Asia, urmate de cele din America de Nord şi Oceania. Ţări mari cultivatoare la nivel mondial sunt: Canada, cu circa un milion de hectare şi o producţie de circa 1.500 kilograme/ hectar, Turcia, cu 237 mii hectare şi o producţie medie de circa 1.850 kilograme/ hectar, Australia şi Nepal, cu câte 207 mii hectare şi o producţie medie de circa 2.240 kg/ha şi respectiv 1.000 kg/ha, Iranul şi Etiopia, cu suprafeţe de 135 mii hectare şi respectiv 123 mii hectare, cu un nivel al producţiilor medii de 630 şi respectiv 1.220 kilograme/hectar. În România, suprafeţele cultivate anual sunt foarte mici, ele nici nu sunt menţionate în Anuarul Statistic FAO, fiind de ordinul a 800-1.000 hectare. Se cultivă cu precădere în partea de vest a ţării, în judeţele Arad, Timiş - în zona Vinga, nordul Moldovei şi estul Transilvaniei. Producţia medie obţinută în condiţiile din România este de 600-800 kilograme/hectar.

Compoziţia chimică

Boabele de linte conţin, în medie, 7,6-14% apă, iar în alcătuirea substanţei uscate intră: proteine - 25,5%; glucide - 52,2 %; lipide - 1,9%; celuloză - 3,4%; substanţe minerale - 3%. Proteinele de la linte sunt bogate în aminoacizi esenţiali organismului uman: lizină, triptofan, tirozină, arginină, metionină etc. Tulpinile de la linte, folosite în hrana animalelor, au în componenţa lor 8,7% proteină, 34,5% glucide, 2,3% lipide şi 32,1% celuloză. Fânul de linte are valoare furajeră bună, conţinând în medie 20-22% proteină şi 35% glucide.

Sistematica şi soiuri de linte

Lintea aparţine familiei Fabaceae (Leguminoase), tribul Viciae, genul Lens A., cu numeroase specii, dintre care cea mai importantă este Lens culinaris Medic. (san. Lens esculenta Moench, Lens vulgaris Delarb, Ervum lens L., Lens sativa Hell., Lens lens huth., Vicia lens Coss. Et. Germ.), care se împarte în două subspecii: L.c. macrosperma Bar. - lintea mare, cu boabe de 6-9 mm, flori mari, albe şi păstăi de 15-20 mm, cotiledoane galbene, mai rar verzi, şi plante cu înălţimea de 40-70 cm. Principalele varientăţi cu cotiledoane galbene sunt: var. numularia, cu seminţe galben-verzui; var. atrovirens Bar., cu seminţe roz-gălbui, cu pete; var. pulmanii Bar., cu seminţe negre-marmorate; var. iberica Bar., cu seminţe cenuşii-roşcate; var. glaucosperma Tschern., cu seminţe verzi-deschis şi cotiledoane verzi. L.C. microsperma Bar. - linea mică, cu diametru de 2-4 mm, flori mici, albe, albăstrui sau albastre-violet, cu înălţimea de 20-40 cm şi cotiledoane galbene sau portocalii. Cuprinde varietăţile: a) cu cotiledoane galbene: var. vulgaris Al., cu seminţe verzi-gălbui; var. grisea Bar., cu seminţe cenuşii; varatro-grisea Bar., cu seminţe negre, punctuate; var. viridula Bar., cu seminţe verzi-gălbui; var. mutabilis Bar., cu seminţe negre-marmorate; b) cu cotiledoane portocalii: var. piersica Bar., cu seminţe roz-gălbui; var. nigro-punctata Bar., cu seminţe punctuate cu negru; var. violascens Bar., cu seminţe galben-roşiatice, violacee; var. punctată Al., cu seminţe violacee, cu pete negre. Din fiecare subspecie fac parte mai multe varietăţi, dintre care cea mai importantă este varietatea numularia, cu seminţe galben-verzui, din ssp. Macrosperma.

Soiuri de linte

În România se cultivă soiurile: Iaşi - 9, Oana şi Mizia şi diferite populaţii locale din ssp. Macrosperma, Lintea de Vinga, Lintea de Moldova, Lintea de Transilvania.

Particularităţi biologice

Lintea prezintă răsărire hipogeică. Rădăcina este pivotantă, mai puţin dezvoltată ca la mazăre. Tulpina este scurtă, ramificată, striată şi firavă, înaltă de 25-60 cm. Frunzele sunt compuse, de tip paripenate, terminate cu cârcei şi au stipele filiforme, mici, înguste. Florile sunt grupate în inflorescenţe de tip racem, câte 2-4, cu caliciul gamosepal, de culoare alb-albăstruie. Prezintă polenizare autogamă. Fructul este o păstaie mică, de 7-15 mm, rombică sau ovală, ce conţine în medie 1-3 seminţe. Seminţele mici, lenticulare, de 3-7 mm lungime şi de 2-3 mm grosime, de culoare roz, galbenă, verzuie, roşcată, cafenie, neagră sau cu nuanţe intermediare, uneori cu aspect marmorat cu MMB de 25-70 grame. Perioada de vegetaţie este de 90-100 de zile.

Cerinţe faţă de climă şi sol

Lintea are cerinţe relativ reduse faţă de temperatură, fiind însă mai pretenţioasă decât mazărea. Germinează la 4-5 grade Celsius, după răsărire, plantele tinere rezistă până la -6 grade Celsius, temperaturi mai reduse decât acest prag duc la distrugerea culturii. Creşte bine la temperaturi de 12-14 grade Celsius, solicitând ca la înflorit-fructificare să aibă temperaturi medii de 20 de grade Celsius. Suma gradelor de temperatură pentru perioada de vegetaţie este de 1.500-1.800 de grade Celsius. Faţă de umiditate, lintea are cerinţe mai reduse comparativ cu mazărea. Perioada critică pentru apă apare la parcurgerea stadiilor de înfloritfructificare. Deşi este mai rezistentă la secetă comparativ cu mazărea, lipsa apei în perioada menţionată duce la avortarea florilor şi a păstăilor formate sau umplerea incompletă a boabelor (uneori chiar resorbţia acestora). Excesul de umiditate, care favorizează îmburuienarea culturii şi înmulţirea bolilor (rugini, făinări) şi a dăunătorilor. Lintea mare are cerinţe mai mari comparativ cu lintea mică. Faţă de sol, pretenţiile lintei sunt mici, preferând solurile levigate, cernoziomurile, preluvosolurile sau solurile aluviale. Sunt contraindicate solurile reci, grele cu exces de umiditate.

Zonele de cultivare

În România, lintea se cultivă tradiţional în partea de vest şi centru şi în nordul Moldovei. Ca zone de favorabilitate putem menţiona: zonă foarte favorabilă în Câmpia din nordul Moldovei, Depresiunea Ciucului şi Bârsei, Câmpia de Vest (Vinga - Arad) şi zonă favorabilă în centrul Moldovei, Câmpia Transilvaniei şi restul Banatului.

Victor VĂTĂMANU