Incingerea semintelor si aerarea activa

În masa de seminţe, marea majoritate a componentelor este formată din organisme vii: seminţele culturii de bază şi cele de buruieni, microorganismele care alcătuiesc spermosfera şi eventual insecte aflate în sau între seminţe. Toate aceste componente vii, după cum prezintă N. Bucurescu şi colab. (1992), respiră cu atât mai intens cu cât umiditatea şi temperatura sunt mai ridicate.

---

Ca atare, şi produsele degajate în cursul respiraţiei lor aerobe, respectiv bioxidul de carbon, vaporii de apă şi căldură, cresc în aceeaşi măsură. Bioxidul de carbon, mai greu decât aerul, are tendinţa să se deplaseze în jos. Masele de seminţe fiind rele conducătoare, căldura se răspândeşte şi se pierde destul de greu; de obicei, ea se acumulează în zona de formare, contribuind astfel la intensificarea respiraţiei.

Diferenţele de temperatură care apar în anumite situaţii în masele de seminţe determină migrarea vaporilor din spaţiul intergranular din zonele mai calde spre cele mai reci, unde provoacă umezirea seminţelor şi deci intensificarea respiraţiei. Nu numai seminţele îşi intensifică activitatea în asemenea condiţii, ci şi microorganismele şi dăunătorii care găsesc condiţii prielnice pentru înmulţire, contribuind la rândul lor la creşterea progresivă a temperaturii şi a umidităţii.

Apare astfel fenomenul de încingere, care reprezintă ultima fază de deteriorare a seminţelor, faza degradării lor totale, în care îşi pierd nu numai însuşirile fiziologice, ci şi pe cele tehnologice sau alimentare, bineînţeles în măsura în care procesul a mers până în faza finală. Fenomenul apare mai frecvent la seminţele proaspăt recoltate, uneori chiar înainte ca acestea să ajungă la depozit, de obicei însă în primele etape ale păstrării. Încingerea seminţelor în câmp sau pe arii poate avea loc atunci când se întârzie transportul lor la locul de condiţionare şi păstrare. Ea este mai frecventă în cazul recoltării cu combina în orele de dimineaţă, când seminţele şi resturile de plantă sunt încă pline de rouă. În depozit, după locul unde apare iniţial focarul care declanşează fenomenul, se deosebesc mai multe forme de încingere.

Încingerea în pungi
Pungi umede sau calde pot apărea în diferite locuri ale masei de seminţe, fie din cauza unor defecţiuni de construcţie sau de întreţinere, care permit scurgeri sau infiltrări de apă, fie autosortării, fie a introducerii accidentale a unor cantităţi de seminţe mai umede peste altele mai uscate (de exemplu, saci aduşi de la combină în orele dimineţii). Este uneori forma cea mai grea de depistat.

Încingerea în stratul superior
Are loc atunci când aerul încălzit şi umed din masa de seminţe, ridicându-se către suprafaţă, găseşte aici un strat de seminţe mai reci, în care are loc condensarea.

Fenomenul poate avea loc toamna şi iarna, când aerul de afară răceşte stratul superior de seminţe. El se poate întâlni şi primăvara, când aerul cald şi umed de afară vine în contact cu suprafaţa rece a seminţelor. Spre sfârşitul primăverii şi începutul verii, stratul superior al seminţelor, mai cald, poate contribui şi el la apariţia încingerii. Vaporii de apă din acest strat mai cald, difuzând spre stratul inferior mai rece, se poate condensa în zona de limită dintre ele, zonă care se găseşte la o adâncime de 0,5-1,5 m.

Încingerea în stratul inferior
Poate avea loc atunci când o masă caldă de seminţe este vărsată pe cimentul sau duşumeaua rece a depozitului; condensarea se petrece în stratul inferior, răcit prin contact cu perdeaua depozitului. Un alt aspect al încingerii stratului inferior apare atunci când se depozitează seminţe prea umede în straturi prea înalte. La venirea frigului, activitatea vitală se diminuează în stratul care vine în contact direct cu aerul rece şi se poate continua în stratul adânc, progresând treptat către autoîncingere.

Încingerea în straturi verticale laterale
Se poate datora: - variaţiunilor de temperatură din masa de seminţe, din cauza răcirii neuniforme a straturilor laterale care vin în contact cu pereţii depozitului în cursul iernii sau verii; - variaţiilor de temperatură care pot lua naştere între stratul de seminţe de la peretele expus unei încălziri şi restul seminţelor (de exemplu, expunerea sudică a unui perete, perete despărţitor dintre două compartimente în care s-au depozitat seminţe cu temperaturi diferite; peretele unor nave care vin în contact cu apă rece ş.a.); - autosortării, în timpul umplerii spaţiilor de depozitare; în zona verticală din apropierea pereţilor se pot aduna seminţe de buruieni mai umede, impurităţi uşoare, seminţe reci sau şiştave ale culturii de bază, creându-se astfel condiţii pentru o respiraţie mai intensă şi pentru dezvoltarea microorganismelor.

Încingerea generală
Dacă în procesul de încingere nu se iau măsuri la timp, oricare dintre formele acesteia se extind treptat, cuprinzând întreaga masă de seminţe. Încingerea generală are loc mai rapid atunci când începe de la stratul inferior, deoarece căldura ajunge uşor în straturile superioare prin aerul încălzit. Încingerea se poate generaliza atunci când se încearcă lichidarea unui focar prin lopătare sau vânturare, cu care ocazie seminţele cu început de încingere sunt răspândite în întreg lotul; încingerea reîncepe şi progresează cu o mai mare intensitate, aerul proaspăt stimulând respiraţia.

Aerarea activă - prin aerare activă se înţelege introducerea forţată în masa de seminţe a unui curent de aer rece sau uscat pentru a înlocui aerul din spaţiul intergranular care a devent viciat şi cald, ca urmare a efectelor respiraţiei tuturor componentelor vii ale acesteia. Introducerea de aer rece contribuie la răcirea şi la uniformizarea temperaturii masei de seminţe (scopul principal al aerării active), deci la reducerea activităţii vitale a componentelor acesteia.

Introducerea de aer uscat micşorează umiditatea relativă a aerului intergranular, micşorează umiditatea tuturor componentelor, ceea ce reduce de asemenea activitatea fiziologică, împiedică migrarea şi acumularea umidităţii în anumite zone şi previne încingerea. Dacă aerarea activă se face necorespunzător şi nu reuşeşte să răcească sau să usuce parţial seminţele, ea poate avea efecte contrarii, deoarece în acest caz primenirea aerului intensifică respiraţia seminţelor şi a microorganismelor. Aerarea efectuată corect permite menţinerea într-o stare corespunzătoare a loturilor recoltate cu o umiditate prea ridicată şi chiar o uscare lentă până când acestea pot fi uscate artificial. Pentru seminţele aflate în repaus germinativ, introducerea de aer uscat şi cald grăbeşte maturitatea fiziologică.

Aerarea activă a înlocuit în mare măsură vânturarea şi lopătarea seminţelor, deoarece, pe lângă eficienţa tehnică, are şi o eficienţă economică ridicată, datorită reducerii forţei de muncă şi a necesarului de spaţiu de depozitare. Eficienţa aerării active depinde de diferenţele de temperatură şi de umiditatea relativă dintre aerul atmosferic şi cel din masa de seminţe, de cantitatea de aer insuflată şi de uniformitatea distribuirii lui în masa de seminţe. În cazul autosortării, zonele de aglomerare a impurităţilor mărunte sau uşoare, cu o porozitate mai scăzută, opun o rezistenţă mai mare curentului, ceea ce micşorează cantitatea de aer care le străbate, respectiv eficienţa aerării.

Amenajarea spaţiilor pentru aerare - magaziile moderne din unităţile şi zonele în care se practică aerarea activă sunt prevăzute cu canale special construite sub podea. Ele sunt aşezate, de obicei, transversal pe podea, sunt cuplate câte două la o gură de alimentare şi sunt acoperite cu panouri prevăzute cu orificii laterale pentru distribuirea aerului în masa de seminţe. Există şi canale confecţionate din panouri mobile, care pot fi folosite atât în magazii neamenajate, cât şi pe platforme. Panourile sunt confecţionate din tablă sau lemn şi se montează înainte sau concomitent cu depozitarea. Tot în spaţiile care nu dispun de amenajări corespunzătoare, aerarea se poate face şi cu ajutorul unui sistem de tuburi de cauciuc (plastic), la capătul cărora se montează tije metalice perforate, care pot fi introduse forţat în masa de seminţe cu ajutorul unor ciocane de lemn.

Pentru fiecare magazie sunt necesare minimum două ventilatoare mobile. Ventilatoarele vor lucra începând de la un capăt al magaziei şi se vor muta apoi succesiv la următoarele guri de alimentare (ventilatorul de la canalul I la canalul 3 şi, după un timp, cel de la canalul 2 la canalul 4). Dacă se constată că în masa de seminţe au apărut zone cu o situaţie anormală, aerarea va începe aici şi va continua succesiv în restul magaziei. Nu se începe aerarea activă până când stratul de seminţe nu a fost înălţat la cel puţin jumătatea distanţei dintre două canale de distribuţie, iar seminţele n-au fost distribuite uniform pe toată suprafaţa tronsonului.

Acolo unde se lucrează cu loturi mai mici de seminţe din numeroase specii şi soiuri, cum este, de exemplu, cazul legumelor, se pot folosi containere speciale de dimensiuni corespunzătoare, confecţionate, de obicei, din lemn sau metal, al căror fund dublu este special amenajat pentru a permite insuflarea de aer cu ajutorul electroventilatoarelor. Celulele de siloz de la centrele de seminţe sunt prevăzute cu cele necesare pentru aerarea activă. Pentru insuflarea aerului se folosesc electroventilatoare mobile cu o capacitate de 2.500 metri cubi aer/oră la o presiune de 270 mm coloană de apă. Fiecare staţie de seminţe este dotată cu cel puţin două electroventilatoare. În celule, aerul se introduce prin partea inferioară cu ajutorul unor tuburi flexibile şi se elimină prin capacele de la partea superioară.

Se recomandă ca aerarea activă să se facă şi în fluxul de încărcare a celulelor şi anume să înceapă imediat ce stratul de produs a acoperit canalele de distribuţie şi să se continue pe toată perioada umplerii. În acest mod, seminţele care cad ca o ploaie au un contact mai deplin cu aerul insuflat, se usucă sau se răcesc mai uşor. Zona în care au loc schimbările de temperatură şi umiditate dintre aerul insuflat şi seminţe, limitată atât de proprietăţile curentului de aer, cât şi de cele ale masei de seminţe, oferă pentru schimb o suprafaţă relativ mare, în funcţie de specie. Această suprafaţă a seminţelor raportată la un metru cub de seminţe este de 1.200 mp pentru grâu, 750 mp pentru porumb, 500 mp pentru răpiţă ş.a. La aerare, în celulele de siloz este necesar ca la anumite intervale să se recircule sămânţa, pentru a se contracara tendinţa de formare a unor filoane pe anumite direcţii, prin care aerul s-ar scurge mai uşor, fără a răci masa de seminţe. Prin recircularea unei cantităţi de seminţe (de exemplu, a unui strat de un metru) filoanele se rup şi aerarea se face mai uşor.

Victor VĂTĂMANU

revista, agricultura, vegetal, tehnologie, incingerea semintelor, aerarea activa