Indici de calitate a semintelor

Calitatea seminţelor este o noţiune relativă, datorita în primul rând faptului că seminţele unor specii pot avea destinaţii diferite: însămânţare, consum alimentar sau furajer, industrializare. N. Bucurescu şi colaboratorii săi consideră că, chiar dacă anumiţi indici ai calităţii sunt comuni, cum ar fi : puritatea, modul de apreciere a acestora poate fi diferit, criteriul de apreciere al unui component fi ind subordonat importanţei sale tehnologice sau agronomice.

---

Dacă ne limităm strict la seminţele destinate însămânţărilor, aprecierea calităţii diferă, după cum acesta se referă la sămânţa brută sau la sămânţa condiţionată. Aşa de exemplu, la seminţele brute ale trifolienelor, unele seminţe care prezintă crăpături sau zgârieturi pe suprafaţă sunt considerate impurităţi, deoarece ele vor fi eliminate în procesul condiţionării; după decuscutare, aceleaşi seminţe sunt considerate ca pure. În cadrul aceleiaşi destinaţii, caracterul de relativitate a noţiunii de calitate depinde şi de nivelul general al agriculturii dintr-o anumită perioadă. Progresele continue pe linia îmbunătăţirii metodelor de conditionare şi a bazei tehnico-materiale respective determină periodic sporirea substanţială a pretenţiilor faţă de lipsa corpurilor străine, uniformitatea boabelor, starea sanitară, omogenitatea loturilor sau faţă de alte aspecte ale calităţii, cum ar fi cele legate de performanţa acestora în câmp.

Indici cuprinşi în standardele de stat
Pentru seminţele destinate însămânţărilor, principalii indici de calitate se referă la puritatea lor biologică, precum şi la unele caracteristici fizice, însuşiri fiziologice şi la starea lor sanitară. Prin valoarea biologică întelegem atât apartenenţa seminţelor la un soi (linie, hibrid) cu însuşiri de productivitate şi calitate dovedite ca superioare în zona pentru care a fost omologat, cât şi puritatea biologică (genetică) a seminţelor, respectiv frecvenţa exprimată în procente a indivizilor care posedă toate caracterele şi însuşirile ereditare proprii. Aceste caracteristici se stabilesc prin acţiunea de certificare a seminţelor în câmp, în cadrul căreia se determină autenticitatea, provenienţa seminţelor şi categoria biologică, apoi puritatea biologică şi starea sanitară a culturii semincere. Materialul biologic care în urma controalelor în câmp corespunde indicilor stabiliţi de standardele de stat primeşte un act de certificare, cu care sămânţa produsă poate fi valorificată ca atare. În actul de certificare se înscrie categoria biologică (bază superelită, superelită, înmulţirea I,
înmulţirea a II-a etc., după caz), procentul purităţii biologice, procentul plantelor cu seminţe greu separabile, procentul plantelor atacate de anumite boli. Dintre caracteristicile fizice ale seminţelor au importanţă puritatea, componenta botanică a seminţelor străine, iar pentru unele culturi, masa a 1.000 de boabe.

Puritatea fizică este reprezentată de conţinutul procentual de sămânţă pură din specia respectivă faţă de masa totală a probei analizate şi, prin extensie, a lotului pe care aceasta îl reprezintă.

Componenta botanică a impurităţilor vii este normată fie procentual gravimetric (ca de exemplu, la plantele furajere), fie numeric şi se referă la seminţele celorlalte specii aflate în lot, respectiv seminţe de alte plante de cultură şi seminţe de buruieni, separat pentru unele grupe de plante (de exemplu, cereale) sau împreună (leguminoase alimentare, legume ş.a.). În unele cazuri, este normat conţinutul în seminţe străine greu separabile şi în toate cazurile sunt interzise seminţele buruienilor de carantină.

Umiditatea seminţelor. În scopul unei bune păstrări, seminţele trebuie să aibă un conţinut de apă sub un nivel critic. Acesta este stabilit în funcţie de specie, fiind determinat de compoziţia chimică a seminţelor: mai scăzut la seminţele cu conţinut ridicat de ulei, mai ridicat la cele cu conţinut mai mare de substanţe hidrocarbonate. Pentru păstrarea de lungă durată sau în ambalaje ermetic închise sunt stabiliţi indici de umiditate mai scăzuţi.

Dintre însuşirile fiziologice, standardele de stat prevăd indici numai pentru facultatea germinativă, care arată numărul de seminţe pure exprimat în procente, capabile să producă germeni normali în laborator în perioada şi în condiţiile de temperatură, umiditate şi lumină stabilite ca optime pentru fiecare specie. Pentru controlul seminţelor, germinaţia este considerată terminată şi se determină abia atunci când embrionul şi-a dezvoltat structurile esenţiale suficient pentru a putea aprecia că va da naştere unei plante normale în condiţii favorabile de apă, temperatură şi lumină şi într-un sol de bună calitate. Pentru speciile la care există seminţe tari, se foloseşte indicele germinaţiei totale, care reprezintă facultatea germinativă mărită cu un anumit procent din seminţele rămase tari la sfârşitul testului de germinaţie (100% la fasole, 50% la leguminoasele anuale de nutreţ şi 75% la cele perene). Facultatea germinativă depinde de specie şi este influenţată de condiţiile de cultură, de faza şi modul de recoltare, de starea sanitară, de modul de uscare, de condiţiile şi durata păstrării. Spre deosebire de puritate, facultatea germinativă a unui lot de seminţe poate fi îmbunătăţită în mai mică măsură, iar germinaţia unei seminţe, odată pierdută, face ca aceasta să nu mai aibă valoare agricolă. Pentru seminţele aflate în stare de repaus germinativ sau în cazul când este necesară o orientare rapidă asupra germinaţiei, se foloşeşte indicele de viabilitate, care ne arată procentul de germeni viabili dintr-un lot şi care - atunci când terminarea s-a făcut corect - ne permite o aproximare a facultăţii germinative.

Starea sanitară, sub aspectul contaminării seminţelor cu boli sau infestări cu dăunători, reprezintă unul dintre indicii de calitate pe care se pune din ce în ce mai mult un accent deosebit. Este interzisă cu desăvârşire prezenţa obiectelor de carantină fitosanitară şi a anumitor dăunători şi este limitată în lan sau în lotul de seminţe prezenţa anumitor boli considerate ca afectând productivitatea culturii rezultate sau a culturilor învecinate. Pentru unele specii (de exemplu, legume), standardele prevăd obligativitatea tratării corespunzătoare a seminţelor înainte de însămânţare.

Indici necuprinşi în standarde
Sămânţa utilă (S.U.) reprezintă produsul dintre sămânţa pură şi germinaţia totală exprimată în procente, conform formulei: SU% = (P% x G%):100. Acest indice se foloseşte la stabilirea cantităţii de sămânţă (Cs) pentru a se obţine o anumită densitate (D) a seminţelor germinabile la metrul pătrat, conform formulei: Cs = (D x MMB):SU.

Mărimea seminţelor exprimată, de obicei, prin masa a 1.000 de boabe (MMB) cu care se află în raport direct are o importanţă deosebită pentru practica agricolă, deoarece, în comparaţie cu seminţele mici, seminţele mijlocii şi îndeosebi cele mari, având un conţinut mai ridicat de substanţe nutritive şi embrioni mai bine dezvoltaţi, reuşesc să dea plăntuţe cu un start mai bun, cu o putere de străbatere superioară, cu o înrădăcinare, creştere şi dezvoltare mai bune, ceea ce se
reflectă în final într-o producţie mai bună.

Densitatea (greutatea specifică) constitue, de asemenea, un indice de calitate, seminţele cu densitate mare având o valoare de însămânţare superioară, în special sub aspectul productivităţii plantelor.

Uniformitatea asigură o însămânţare corectă, o economie de sămânţă, precum şi o răsărire uniformă, cu toate consecinţele favorabile care decurg de aici pentru întreţinerea şi protecţia culturii respective. De mărimea, densitatea, uniformitatea, starea suprafeţei şi puritatea seminţei depinde masa (greutatea) hectolitrică sau volumetrică, prin care se înţelege masa unui hectolitru de seminţe exprimată în kilograme. Acest indice important pentru produsele destinate consumului sau industrializării este avut în vedere la recepţia seminţelor brute, precum şi la unele calcule legate de ambalarea şi depozitarea seminţelor. Energia germinativă exprimă viteza de germinare a seminţelor în condiţii optime în care se determină facultatea germinativă în laborator. De obicei, numărarea seminţelor germinate pentru stabilirea energiei germinative se face la o dată care reprezintă 1/2-1/3 din termenul la care se face măsurarea pentru stabilirea facultăţii germinative.

Energia germinativă a fost mult timp considerată ca un indicator valoros corelat cu o mai bună putere de străbatere în câmp, cu o răsărire mai rapidă şi mai uniformă, cu o mai bună rezistenţă a plantelor la condiţiile nefavorabile din prima perioadă a creşterii.

Puterea de străbatere reprezintă însuşirea germenilor de a ieşi la suprafaţa unui strat acoperitor (nisip, pământ, zgură de caramidă etc.) în condiţii de laborator (temperatură şi umiditate constante) într-un anumit termen. Atât energia germinativă, cât şi puterea de străbatere sunt considerate astăzi, alături de alţi indici (timpul mediu de germinaţie, cold-testul etc.) ca reprezentând diferite aspecte a ceea ce este denumit vigoarea seminţelor.

Vigoarea seminţelor este considerată ca suma acelor însuşiri ale seminţelor care determină nivelul activităţii şi performanţelor lor în timpul germinaţiei şi a răsăririi germenilor în câmp. Seminţele care răsar bine în condiţiile din câmp - nu totdeauna optime - sunt seminţe cu vigoare ridicată, iar cele care răsar slab au o vigoare scăzută.

Victor VĂTĂMANU