Influenta secetei in agricultura Romaniei

„Întrucât nu se pot prevedea nici regimul ploilor şi al zăpezilor care variază de la an la an, nici mersul temperaturilor şi, în consecinţă, nici umiditatea relativă, ne găsim de multe ori în agricultură în faţa neprevăzutului, alcătuit dintr-un complex de necunoscute. De aceea, metodele noastre de muncă în agricultură trebuie să fie adaptate necunoscutului, să fie preventive. Cu alte cuvinte, să ne pregătim totdeauna de apărare împotriva oricărei secete care poate apărea, aplicând mereu cele mai adecvate măsuri agrotehnice specifice regiunilor uscate, astfel ca atunci când va apărea seceta să avem rezerve de apă păstrate în sol, pentru a învinge sau atenua efectele ei şi a susţine recolta.“ D.C. Săndoiu, Arăturile, 1973

---

M. Bularda (2007) consideră că, în condiţiile în care seceta prezintă tendinţe îngrijorătoare de intensificare, până la creşterea riscului de deşertificare pe mari suprafeţe la nivel planetar şi când în ţara noastră aceste procese tind să afecteze aproape o treime din teritoriu, este necesară o prezentare continuă a mijloacelor de limitare a influenţelor dăunătoare ale secetei în agricultură. Acelaşi autor consideră că problema secetei nu este nouă. Preocupări de a folosi diverse metode de a face agricultură cu succes în regiunile secetoase au existat şi la unele popoare vechi, dar concretizarea lor într-un sistem denumit dry farming s-a realizat de-abia în secolul al XIX-lea, în Marea Câmpie din centrul Statelor Unite ale Americii. Sistemul de dry farming (agricultură în condiţii de secetă) şi-a demonstrat performanţele şi a fost perfecţionat într-o perioadă de peste un secol.

La tehnica specială a acestui sistem şi desigur şi la rezultatele deosebite obţinute în România de către D.C. Săndoiu în experienţele de câmp (1932-1941) s-a referit G. Ionescu-Şişeşti când a scris: „Irigaţia şi tehnica specială sunt mijloace de a face agricultură în regiunile secetoase, cu puţine precipitaţii şi evaporaţie intensă (Agrotehnica, vol. I, 1947). Rezultatele obţinute de către D.C. Săndoiu au demonstrat în perioada aceea că numai cu lucrări raţionale ale solului producţia a putut fi sporită la grâu şi la porumb boabe până aproape de dublare, faţă de tehnica tradiţională. Acest fenomen, care poate fi considerat ca un moment de cotitură în ştiinţa şi practica agricolă din România, l-a determinat probabil pe Şişeşti să enunţe un adevăr aproape axiomatic, cu valabilitate nelimitată: „Factorul limitativ sau factorul minim al producţiei agricole în stepă, în stadiul în care ne găsim, nu este apa, ci lucrările culturale. Deficitul de producţie, prin neaplicarea lucrărilor culturale raţionale, însemează miliarde în fiecare an pentru economia ţării“.

I.M. Taru (2007) consideră că seceta este un fenomen complex, determinat de unele interacţiuni multiple dintre factorii climatici (precipitaţii, temperatură etc.), sol cu rezerve de umiditate, relief, vegetaţie şi factorul uman, prin sistemul de agricultură practicat etc. Dependenţa secetei de climă a fost limitată numai la precipitaţii încă de la începutul secolului al XX-lea. Astfel, Windtsoe, în anul 1921, diferenţiază patru regiuni climatice la nivelul globului terestru: regiuni aride, cu mai puţin de 250 mm anual; regiuni semiaride, cu precipitaţii cuprinse între 250 şi 500 mm anual; regiuni subumede, cu precipitaţii cuprinse între 500 şi 750 mm anual; regiuni umede, cu precipitaţii de peste 750 mm anual.

Prin încadrarea în aceste limite s-a stabilit că 15% din suprafaţa globului terestru se află în regiuni aride, 30% în regiuni semiaride, 20% în regiuni subumede şi 25% în regiuni umede. Analizat în functie de cantitatea de precipitaţii, teritoriul României a fost delimitat în trei regiuni climatice: a) regiunea semiaridă, în care se înregistrează mai puţin de 500 mm precipitaţii anual; b) regiunea care poate fi denumită subumedă, delimitată în zonele cu 500-600 mm; c) regiunea umedă, cu peste 600 mm precipitaţii anuale. Caracterizarea zonelor secetoase numai în funcţie de precipitaţii este aproximativă şi trebuie completată cu al doilea factor foarte important, şi anume temperatura.

Aceasta determină pierderea apei din sol prin evaporaţie (consum neproductiv) şi favorizează transpiraţia plantelor (consumul productiv al apei). Hotărâtor pentru a caracteriza un climat din punct de vedere al aridităţii sau umidităţii este raportul dintre precipitaţii şi temperatură. Pe această bază, Kopeen (1918) demonstrează că seceta depăşeşte limitele stabilite de Windtsoe şi se produce şi la cantităţi mai mari de precipitaţii dacă media temperaturilor anuale la care se raportează este foarte mare. De menţionat este faptul că indicele de ariditate a fost elaborat de E. de Martonne şi publicat la Paris 8 ani mai târziu (1926). După E. de Martonne, regiunile secetoase (endoreice) se diferenţiază de cele umede (exoreice) - cu scurgeri de apă în mări deschise şi oceane - prin indicele de ariditate 20. Koppen a desemnat clima secetoasă, care include şi clima aridă (deşert) cu litera B. După sistemul lui Koppen, adaptat şi de Institutul Român de Meteorologie din 1928, teritoriile tipice pentru agricultură în condiţii de secetă (dry farming) din ţara noastră cuprind zona secetoasă, stepa de sud-est şi stepa nordică.

Stepa sudică se întinde în Bărăgan şi Dobrogea, reprezintă circa 10% din teritoriul ţării şi are formula climatică Bsax. BS înseamnă climă secetoasă de stepă, „a” indică temperatura celei mai calde luni, de peste 22 de grade Celsius, şi „s” simbolizează faptul că precipitaţiile cad în cea mai mare cantitate la începutul verii. În această zonă, temperatura medie anuală oscilează între 10 şi 11 grade Celsius, diferenţa dintre temperatura cele mai calde luni şi a celei mai reci variază între 22,5 şi 25,5 grade Celsius. În luna cea mai rece se înregistrează mai puţin de minus 3 grade Celsius. Zona se caracterizează prin ierni aspre, cu zăpadă puţină şi, în general, spulberată de vânt. Crivăţul bate cu intensitate mare.

Precipitaţiile medii anuale variază între 250 şi 500 mm. În stepa sudică, ploile de vară au un caracter torenţial, iar perioadele de secetă sunt dese. Vegetaţia spontană este reprezentată de graminee perene şi anuale, rezistente la secetă (Cynodon, Stipa Poa, Agropyron, Bromus, Chrisopogon şi alte specii ierboase). Solurile sunt bălane (Dobrogea şi partea estică a Bărăganului), cernoziomuri (carbonatice şi necarbonatice, inclusiv freatic-umede). Aluviuni şi soluri aluviale, psamosoluri şi alte soluri nisipoase. Stepa sudică este propice culturii cerealelor (în special grâu, porumb şi sorg pentru boabe şi furaj), floarea-soarelui, şofrane, rapiţă şi in pentru ulei, fasole, mazăre, sfeclă de zahăr. În condiţii de irigare, sortimentul de culturi poate cuprinde şi specii mai pretenţioase faţă de umiditate: soia, cartof, orez etc.

Stepa nordică se prezintă în insule. Formula climatică pentru aceasta este BSbx, în care luna cea mai caldă are mai puţin de 22 de garde Celsius. Aici vegetaţia spontană este reprezentată prin specii atipice, iar solul este cernoziom tipic format pe marnă sau argilă şi cernoziomuri necarbonatice. În această zonă găsesc condiţii bune de vegetaţie cerealele şi plantele tehnice, însă perioada de vegetaţie este mai scurtă decât în sud. După cum menţionează Şişeşti încă din 1947, aria de aplicabilitate a sistemului dry farming nu se limitează la zonele secetoase (zona stepelor) delimitate după sistemul Koppen, ci trebuie extinsă mai departe în zona cernoziomului degradat şi a solului brun-roşcat de pădure, deci într-o bună parte a zonelor climatice notate cu Cfax, Cfbx, Dfax şi Dfbx, adică şi în zonele subumede şi umede.

De fapt, încă din primele experienţe în care s-a comparat sistemul dry farming la noi în ţara de către D.C. Săndoiu (1932-1941) cu practica ţărănească din vremea aceea, cele mai mari sporuri de producţie s-au obţinut la Băneasa - Bucureşti, care se află în climatul notat Dfax, deci în zona subumedă sau chiar la trecerea de la silvostepă la zona pădurilor de câmpie. Deşi suficient de detaliate din punct de vedere climatic şi geografic şi corelate cu tipurile de sol, aceste clasificări au avut şi un caracter calitativ. Ele nu au fost corelate şi cu regimul hidrogeologic al solurilor, respectiv cu bilanţul apei în sol, care interesează mai mult agricultura. Ca atare, atât pentru proiectarea şi exploatarea sistemelor de irigaţii şi pentru fundamentarea agriculturii în condiţii de secetă (dry farming) era necesar să se elaboreze un sistem climatopedologic sau pedoclimatic care să răspundă acestor cerinţe. Dintre sistemele elaborate în acest scop, cel care a constituit un pas înainte către o clasificare climatică corelată cu regimul de umiditate a solului se datorează lui Thornthwaite (1948), după cum menţionează Botzan.

Thornthwaite porneşte de la noţiunea de evapotranspiraţie potenţială şi stabileşte o clasificare în care climatele se diferenţiază prin surplusul sau deficitul de apă faţă de această limită. Evapotranspiraţia potenţială corespunde consumului de apă total anual, lunar sau pe anumite perioade din solul irigat în condiţii optime, pe o anumită adâncime. Pe această cale se stabileşte o limită potenţială sau optimă faţă de care se compară cantităţile de apă care se asigură în mod natural din precipitaţii şi/sau din alte surse: aport freatic, irigaţie şi chiar ca rezultat al măsurilor de prevenire şi limitare a efectelor secetei (reducerea pierderilor prin evapotranspiraţia din sol, reducerea transpiraţiei plantelor prin diferite tratamente sau prin cultivarea unor soiuri şi hibrizi rezistenţi la secetă şi/sau cu perioade mai scurte de vegetaţie etc.).

Pentru metoda de calcul indirect, Thornthwaite foloseşte o formulă în care se introduce un element climatic - temperatura, a cărei variaţie se corelează cu consumul de apă şi culturile irigate mai bine decât umiditatea absolută sau relativă a aerului, deficitul de saturaţie, bilanţul termic radiativ propus de alţii. Dacă se compară precipitaţiile sau suma maselor de apă cu evapotranspiraţia potenţială, calculată după Thornthwaite, pot apărea trei situaţii diferite: diferenţa egală cu zero, deci precipitaţiile (sursele de apă) sunt egale cu consumul; diferenţa pozitivă, deci există un exces de apă faţă de necesar; diferenţa negativă, deci există un deficit (d) faţă de necesar şi trebuie intervenit pentru reducerea lui prin măsuri agrofitotehnice şi, în mod radical, prin irigaţie. Aceste diferenţe faţă de necesar au fost introduse în formula de calcul a indicelui de umididate (Im). Indicele pozitiv este caracteristic climatelor umede, iar cel negativ, climatelor secetoase.

Pe baza indicelui de umiditate elaborat de Thornthwaite a fost întocmită schiţa zonelor de umiditate din România şi astfel au fost delimitate mai exact zonele secetoase şi zonele subumede şi umede. Botzan a stabilit un exemplu de aplicare practică a sistemului de clasificare climatică elaborat de Thornthwaite şi adaptat condiţiilor din România. Zonarea climatică pe aceste baze permite să se cunoască mai bine efectul secetei şi, respectiv, în ce condiţii de asigurare cu umiditate sunt obligate să vegeteze plantele în zonele secetoase şi, desigur, dacă este nevoie să se introducă anumite măsuri pentru conservarea apei în sol şi să se proiecteze şi să se execute amenajări pentru irigaţie.

După cum este cunoscut, în fiecare zonă există areale de dimensiuni variabile, în care mai acţionează unii factori cu influenţă semnificativă, cu deosebire asupra regimului hidrologic al solurilor. Despre rolul şi importanţa aportului freatic s-au făcut numeroase menţiuni, mai ales în relaţie cu aplicarea irigaţiei. În funcţie de cuantumul aportului freatic, diversele terenuri de luncă din climatul secetos, de exemplu, se încadrează mai corect în climatul subumed sau chiar umed, dacă se iau în consideraţie cantităţile suplimentare de apă (bună) care se adăugă la precipitaţiile reduse ale zonei. Într-o situaţie diametral opusă se află terenurile agricole de pe pante din zonele subumedă şi umedă, pe care nu se aplică lucrări corespunzătoare de conservare a solului şi a apei. Aici pierderile de apă care determină şi pierderi mari de sol reduc atât de mult intrările în bilanţul hidrologic faţă de terenurile plane încât caracterul climatic zonal se transformă într-unul semiarid sau chiar arid, similar cu cel de deşert. Date fiind aceste fenomene, care în cazul terenurilor în pantă au extinderi aproape zonale, cum este cazul podişului moldovenesc, se poate aprecia că pentru o mai completă fundamentare şi implementare a sistemului dry farming, care include şi sistemul de conservare a solului şi apei pe terenurile în pantă, este necesară o raionare pedoclimatică detaliată a zonelor secetoase şi afectate de secetă, în funcţie de toţi factorii care le determină.

Victor VĂTĂMANU

revista, agricultura, vegetal, tehnologie, seceta, sol, protectia mediului